Capitolul 2Evadarea din Insula Diavolului

Duminică, şapte seara. Tocmai m-am trezit. Dorm dinadins de sâmbătă dimineaţa. Luna răsare abia la nouă. Va să zică, afară e noapte întunecoasă. Se văd doar câteva stele. Nori mari, grei de ploaie trec în goană peste capetele noastre. Am ieşit din baracament. Întrucât se merge adesea noaptea la pescuit pe-ascuns sau chiar la plimbare prin insulă, ceilalţi socotesc că-i o treabă firească.

Un băietan intră însoţit de amantul său, o matahală de arab. Cu siguranţă, tocmai au făcut dragoste prin cine ştie ce cotlon. Văzându-i cum dau scândura deoparte ca să pătrundă în baracă, îmi zic că pentru cioroi faptul că-l poate încurlui pe amicul său de două sau trei ori pe zi reprezintă culmea fericirii. Pentru el posibilitatea de a-şi putea împlini până la saţietate pornirile erotice preface ocna într-un paradis. La fel e şi pentru „fetiţa”. Să albe vreo douăzeci şi trei, douăzeci şi cinci de ani. Trupul nu-i mai e chiar de efeb. Oricât ar sta el numai la umbră ca să-şi păstreze pielea alb-lăptoasă, s-a isprăvit cu Adonisul de altădată. Însă aici, la benă, are mai mulţi amanţi decât ar fi putut visa să aibă când se afla în libertate. Afară de iubitul său „de inimă”, smolitul, are şi o clientelă la preţul de douăzeci şi cinci de franci şedinţa, exact ca o curvă de pe bulevardul Rochechouart din Montmartre. Pe lângă plăcerea pe care i-o oferă clienţii, câştigă şi suficiente parale ca el şi „bărbatul” său s-o ducă de minune. Şi ăştia doi, şi cei ca ei, se tăvălesc, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, în desfrâu; de când au pus piciorul aici, mintea lor nu cunoaşte decât un singur ideal: sexul.

Procurorul care i-a condamnat a dat-o rău, în bară crezând că-i pedepseşte expediindu-i în groapa cu putregai. De abia aici, în putregai, au întâlnit ei fericirea.

Odată bucile micului cavaler de curlanda dispărute în spatele scândurii, Chang, Sylvain şi cu mine suntem din nou singuri.

— La drum!

Ajungem iute în nordul insulei.

Scoatem cele două plute din grotă. Imediat ne-trezim uzi leoarcă. Se aud urletele caracteristice ale vântului de larg dezlănţuit. Sylvain şi Chang m-ajută să-mi împing pluta până-n vârful stâncii. În ultima clipă hotărăsc să-mi leg încheietura mâinii stângi de frânghia sacului. Mi s-a făcut deodată teamă că-mi voi pierde sacul şi că voi fi luat de valuri fără el. Sylvain se urcă pe stânca din faţă ajutat de Chang. Luna s-a înălţat binişor, se vede clar.

Mi-am înfăşurat capul cu un prosop. Mai avem de aşteptat şase valuri. Mai bine de-o jumătate de oră.

Chang s-a întors lângă mine. Îmi cuprinde gâtul, apoi mă îmbrăţişează. Culcat pe stâncă şi proptit într-o scobitură a ei, îmi va ţine picioarele, ca să m-ajute să rezist şocului pe care-l face Lisette spărgându-se.

— Încă un val, strigă Sylvain, şi p-ormă vine ăl bun!

Stă în faţa plutei sale, s-o apere cu trupul său şi s-o ferească de trâmba de apă care-o să-l acopere. Mă aflu în aceeaşi poziţie: în plus, ţinut zdravăn de mâinile lui Chang, care-i atât de nervos încât şi-a vârât unghiile în gleznele mele.

Iat-o sosind pe Lisette, e cea care vine să ne ia. Se apropie ca vârful unei clopotniţe. Cu obişnuitu-i zgomot asurzitor, se sparge pe cele două stânci ale noastre şi se prăbuşeşte spre faleză.

M-am aruncat cu o frântură de secundă înaintea amicului meu, care sare şi el la mare fix şi, c-o iuţeală ameţitoare, Lisette suge spre larg cele două plute lipite una de alta. N-au trecut nici cinci minute şi iată-ne la o depărtare de peste trei sute de metri de ţărm. Sylvain nu s-a urcat încă pe pluta sa. Eu eram pe ea din al doilea minut. C-o bucată de cârpă albă în mână, cocoţat pe banca lui Dreyfus, unde s-o fi căţărat în grabă, Chang îşi ia pentru ultima oară rămas-bun de la noi. Au trecut mai bine de de cinci minute de când am ieşit din zona periculoasă, unde valurile care se formează se îndreaptă spre Insula Diavolului. Cele care ne poartă sunt mult mai lungi, aproape fără spumă şi-atât de regulate încât ne duc în derivă, făcând corp cu ele, fără zguduituri şi fără ca pluta să fie-n pericol de-a se răsturna.

Urcam şi coborâm cu-aceste valuri adânci şi înalte, purtaţi încetişor spre larg, întrucât are loc refluxul. Ajuns pe creasta unuia din aceste valuri, sucindu-mă ul cât pot, reuşesc să mai zăresc încă o dată cârpa albă a lui Chang. Sylvain nu-i prea departe de mine, la vreo cincizeci metri spre larg. În câteva rânduri ridică un braţ şi-l scutură în semn de bucurie şi de izbândă. Noaptea n-a fost grea şi-am simţit din plin cum s-a schimbat atracţia pe care-o exercită marea. Mareea cu care-am plecat ne-a târât spre larg, iar de-aci suntem împinşi acum spre continent.

Soarele se ridică la orizont, înseamnă că-i şase. Ne aflăm prea jos, la nivelul apei, ca să putem vedea coasta. Dar îmi dau seama că suntem foarte departe de Insule, întrucât (deşi soarele le luminează pe toată înălţimea lor) abia se zăresc, fără a putea ghici că sunt trei; văd o singură masă, asta-i tot. Nereuşind să le amănunţesc, bănui că se află la cel puţin treizeci de kilometri. Zâmbesc la acest triumf, la această izbândă. Şi ce-ar fi dacă m-aş aşeza pe plută? M-ar împinge şi vântul, izbindu-mă din spate.

Gata, m-am aşezat. Descurc lanţul şi mi-l trec pe după mijloc. Bulonul e bine uns, aşa că-i uşor de strâns piuliţa. Ridic mâinile-n sus, să le usuce vântul. Vreau să fumez o ţigară. E-n regulă. Trag primele fumuri lung, adânc, şi dau încetişor fumul afară. Nu mai mi-e teamă. Căci e de prisos să încerc să povestesc ce mai crampe am avut clipe. Nu, atât de bine mi-a trecut teama încât, isprăvind ţigara, m-am hotărât să iau câteva înghiţituri de miez de nucă. Înfulec câte-un pumn zdravăn şi apoi fumez altă ţigară. Sylvain e destul de departe de mine. În răstimpuri, când ne aflăm în acelaşi moment pe creasta unui val, izbutim să ne zărim pe furiş. Soarele mă bate de mama focului în cap, gaia să-mi fiarbă creierii. Îmi ud prosopul şi-l înfăşor în jurul capului. Mi-am scos bluza de lână. În ciuda vântului, simţeam că mă înăbuş cu ea.

Paştele şi dumnezeii! Mi s-a răsturnat pluta şi era să mă înec. Am luat două guri zdravene de apă de mare. Oricât mă străduiam, în ciuda eforturilor, nu reuşeam sa întorc sacii şi să mă urc iar deasupra. Lanţul e de vină. Nu-mi lasă mişcările destul de libere. În sfârşit, făcându-l s-alunece cu totul de-o singură parte, am reuşit să înot în picioare lângă saci şi să respir adânc, încerc să mă liberez cu desăvârşire de lanţ, degetele mele se străduiesc în zadar să deşurubeze piuliţa. Turbez, de mânie şi, poate de prea multă încordare, n-am destulă putere în degete s-o desfac.

Uf! în fine, am reuşit! M-au trecut toate năduşelile. Eram pur şi simplu înnebunit la gândul, că-mi va fi cu neputinţă să scap de lanţ.

Nu-mi mai dau osteneala să întorc pluta. Mă simt sfârşit, nu cred să fiu în stare să mă urc pe ea. Ce-are a face că mă aflu pe partea de dedesubt, care acum e partea de deasupra? N-o să mă mai leg niciodată cu lanţul sau cu orice altceva. Am înţeles ce tâmpenie făcusem la plecare, când l-am prins de încheietura pumnului. Încercarea asta ar trebui să-mi fie deajuns.

Nemilos, soarele îmi prăjeşte braţele, picioarele. Parcă mi-ar fi luat foc obrazul. Dacă-lud, s-ar părea că-i şi mai rău, deoarece apa se evaporează imediat şi pe urmă mă arde şi mai tare.

Vântul a slăbit mult şi e drept că drumul a devenit mai comod, întrucât valurile sunt acum mai puţin înalte, dar în schimb înaintez mai încet. Deci e mai bine cu vânt mai puternic şi pe-o mare agitată decât pe vreme calmă.

În gamba dreaptă am nişte cârcei atât de dureroşi încât ţip de parc-ar putea să m-audă cineva. Fac cruci cu degetul în dreptul cârcelului, căci îmi aduc aminte de bunică-mea care spunea că aşa trec. Leacul ăsta băbesc dă greş în chip jalnic. Soarele a coborât mult spre apus. E aproximativ ora patru după-amiază, e a patra maree de când am pornit. Fluxul ăsta pare să mă împingă mai tare spre ţărm decât celelalte.

Acu îl văd pe Sylvain fără întrerupere, iar la rândul lui mă vede şi el foarte bine. Dispare foarte rar, deoarece valurile sunt mici. Şi-a scos cămaşa şi a rămas cu pieptul gol. Sylvain îmi face semne. E cu peste trei sute de metri înaintea mea, dar mai spre larg. Dă impresia că vâsleşte cu mâinile, ţinând seama de puţina spumă care se află în jurul său. S-ar zice că frânează pluta ca să m-apropii de el. Mă culc pe sacii mei şi, afundându-mi braţele în apă, vâslesc. Dacă el frânează, iar eu împing, poate că vom reuşi să micşorăm distanţa care ne desparte.

Mi-am ales bine complicele pentru evadarea asta, e la înălţime, sută-n sută.

Am încetat să mai vâslesc cu mâinile. Mă simt obosit. Trebuie să-mi păstrez puterile. O să mănânc, şi-o să încerc să întorc pluta. Sacul cu mâncare se află dedesubt, ca şi burduful de piele cu apă dulce. Mi-e sete şi foame. Buzele-mi sunt: de pe-acum crăpate şi mă ard. Cel mai bun sistem de-a întoarce sacii e de-a mă agăţa de ei, cu faţa spre valuri, şi-apoi de a-i împinge cu picioarele în clipa în care se urcă pe creasta valului.

După ce-am încercat de cinci ori, am avut bafta să-mi întorc pluta dintr-o mişcare. Mă simt epuizat de eforturile făcute şi mă urc cu mare greutate pe saci.

Soarele e la orizont şi curând o să dispară. Înseamnă că e vreo şase. Să sperăm că noaptea n-o să fie prea agitată, deoarece ştiu ce înseamnă statul îndelungat în apă, care-mi sleieşte puterile.

Beau câteva înghiţituri zdravene din burduful de piele al lui Santori, după ce am înfulecat doi pumni de miez de nucă. Foarte satisfăcut, după ce-mi usuc mâinile în bătaia vântului, scot o ţigară şi-o fumez cu încântare. Înainte de s-a lăsat noaptea, Sylvain şi-a fluturat prosopul, şi eu pe-al meu, în semn de noapte bună. Mi-am stors cât am putut de bine bluza de lână şi-o îmbrac. Bluzele astea, chiar ude, ţin de cald, şi-am simţit frigul chiar din clipa în care a dispărut soarele.

Vântul devine mai răcoros. Doar norii dinspre apus sunt scăldaţi la orizont într-o lumină trandafirie. Tot restul se află acum într-un semiîntuneric care se înteţeşte din clipă în clipă. La răsărit, de unde bate vântul, nu sunt nori. Înseamnă că deocamdată nu-i pericol de ploaie.

Nu mă gândesc la absolut nimic decât doar să mă ţin bine, să nu mă ud fără rost şi mă întreb de n-ar fi cazul, dacă mă cuprinde oboseala, să mă leg de saci, sau dacă nu-i prea riscant după experienţa făcută. Apoi îmi dau seama că mişcările mi-au fost stânjenite deoarece lanţul era prea scurt, unul din capete fiind împletit inutil cu frânghiile şi cu sârmele sacului. Capătul ăsta e uşor de recuperat. Aşa o să am mişcările mai libere. Potrivesc lanţul şi mi-l prind iarăşi la brâu. Piuliţa, plină de unsoare, funcţionează uşor. Nu trebuie strânsă prea tare, ca prima oară. În felul ăsta mă simt mai liniştit, deoarece intră spaima-n mine la gândul că aş putea să adorm şi să-mi pierd sacul.

Aşa-i, vântul se înteţeşte, şi valurile de asemenea. Toboganul funcţionează de minune, cu tot mai accentuate diferenţe de nivel.

S-a înnoptat de tot. Cerul s-a umplut cu milioane de stele, iar Crucea Sudului străluceşte mai tare decât toate celelalte.

Nu-mi văd camaradul. Noaptea asta, care-i pe cale să înceapă, e foarte importantă, deoarece, dacă am norocul ca vântul să sufle toată noaptea cu aceeaşi putere, înseamnă că până mâine dimineaţă străbat o distanţă respectabilă!

Cu cât înaintează noaptea, cu atât suflă vântul mai puternic. Luna iese încet din mare, e de-un roşu-brun, şi, când, eliberată, se vede în sfârşit uriaşă, întreagă. Îi zăresc dar petele negre care-i dau înfăţişarea unui chip.

Înseamnă că-i mai târziu de zece. Noaptea devine tot mai străvezie. Pe măsură ce se ridică luna, lumina ei e tot mai puternică. Suprafaţa valurilor parc-ar fi poleită, şi strania lor reverberare îmi arde ochii. E cu neputinţă să nu priveşti acele reflexe argintii, dar îmi rănesc şi-mi prăjesc de-a binelea ochii, şi aşa iritaţi de soare şi de apa sărată.

Degeaba îmi spun că exagerez, îmi lipseşte voinţa să rezist şi fumez trei ţigări una după alta.

Totul e-n regulă cu pluta, care, pe-o mare agitată, urcă şi coboară fără să-mi dea de furcă. Nu pot să stau multă vreme cu picioarele întinse pe sac, deoarece poziţia culcat îmi produce foarte repede cârcei îngrozitor de dureroşi.

Bineînţeles, tot timpul sunt udat până la şolduri Pieptul mi-e aproape uscat, căci vântul mi-a zvântat bluza, şi de-atunci nici un val nu m-a udat mai sus de brâu. Ochii îmi ard din ce în ce mai tare. Îi închid. În răstimpuri adorm. „N-ai voie să adormi”. Uşor de zis, dar nu mai pot. Fir-ar să fie! Mă împotrivesc acestor toropeli. Şi de câte ori revin la realitate, simt o durere puternică în creier, îmi scot scăpărătoarea cu iască. Din când în când, punându-mi fitilul aprins pe antebraţul drept sau pe gât îmi fac câte-o arsură.

Mă cuprinde o spaimă îngrozitoare, pe care încerc s-o înlătur încordându-mi întreaga voinţă. O s-adorm oare? Mă va trezi răceala, dac-o să cad în apă? Am făcut o treabă bună legându-mă cu lanţul. N-am voie să pierd sacii ăştia doi, ei sunt viaţa mea. Prea ar fi de tot să nu mă trezesc dacă pic în apă.

De câteva minute sunt iarăşi ud leoarcă. M-a izbit din dreapta un val rebel, care nu voia cu nici un chip să urmeze calea firească a celorlalte. Nu numai că m-a udat, dar, răsucindu-mă cu latul, alte două valuri normale m-au făcut pur şi simplu ciuciulete din cap până-n picioare.

S-a făcut foarte târziu. Cât o fi ceasul? După poziţia lunii, care începe să coboare spre apus, trebuie să fie două sau trei noaptea. Au avut loc cinci maree, sunt treizeci de ore de când ne aflăm în apă. Faptul că m-am udat pân' la oase tot e bun la ceva: frigul m-a trezit pe deplin. Tremur, dar îmi ţin ochii larg deschişi fără nici un efort. Picioarele îmi sunt anchilozate şi hotărăsc să le-aduc sub şezut. Trăgându-le cu ambele mâini, pe rând câte unul, reuşesc să m-aşez pe ele. Degetele picioarelor mi-au îngheţat; s-or încălzi, poate, sub mine.

M-am aşezat turceşte, rămân aşa o bună bucată de vreme. Schimbarea poziţiei mi-a făcut bine. Mă străduiesc să-l văd pe Sylvain, deoarece marea e puternic luminată de lună. Numai că a prins să coboare şi, întrucât îmi vine-n ochi, nu pot să văd prea clar. Nu, nu văd nimic. El n-avea cu ce să se lege de saci, cine ştie dac-o mai fi deasupra lor? Îl caut cu disperare, dar în zadar. Vântul e puternic, însă bate regulat, fără să-şi schimbe brusc direcţia, lucru foarte important. M-am obişnuit cu ritmul lui, şi trupul meu alcătuieşte literalmente un tot împreună cu sacii.

Tot străduindu-mă să zăresc ceva prin preajmă, mă trezesc că nu mai am în cap decât o singură idee: să-mi văd prietenul. Îmi usuc degetele în vânt, şi-apoi le vâr în gură, şuierând din răsputeri. Ascult. Nici un răspuns. O fi ştiind Sylvain să şuiere printre degete? Habar n-am. Ar fi trebuit să-l întreb înainte de plecare. Doar n-ar fi fost greu să meşterim două fluiere! Îmi fac reproşuri că nu m-am gândit. Apoi îmi duc ambele mâini pâlnie la gură şi strig: „Hu-Hu!” Doar zgomotul vântului îmi răspunde, şi fâşâitul valurilor.

Nu mai pot să rabd, aşa că mă scol şi, în picioare pe saci, trăgându-mi lanţul cu mâna stângă, îmi ţin echilibrul pe răstimpul cât cinci valuri mă ridică pe creasta lor; Când ajung sus, stau complet în picioare, iar la coborâş şi urcuş mă las pe vine. Nimic la dreapta, nimic la stânga, nimic în faţă. O fi oare în spatele meu? Nu îndrăznesc să mă ridic şi să mă uit înapoi. Singurul lucru pe care-mi pare să-l fi zărit fără putinţă de tăgadă e, spre stânga, o linie neagră, întunecoasă, în lumina asta lunară. Precis că-i jungla.

În zori voi vedea arborii, asta-mi face bine. „În zori ai să vezi jungla, Papi! Oh, deie Domnul să-ţi vezi şi prietenul!”

Mi-am întins iar picioarele, după ce mi-am frecat degetele. Apoi hotărăsc să-mi usuc mâinile şi să fumez o ţigară. Fumez două. Cât o fi ceasul? Luna-i tare jos. Nu-mi mai aduc aminte cu cât timp înainte de răsăritul soarelui a dispărut noaptea trecută. Încerc să-mi reamintesc închizând ochii şi rechemând imaginile primei nopţi. Zadarnic. Ah, ba da! Văd deodată limpede cum se înalţă soarele la răsărit şi, în acelaşi timp, o frântură de lună încă vizibilă pe linia orizontului, la apus. Înseamnă că trebuie să fie vreo cinci. Luna coboară destul de încet spre mare. Crucea Sudului a dispărut de mult. Carul Mare şi Carul Mic aşijderea. Dar Steaua Polară străluceşte mai tare ca celelalte. De când a apus Crucea Sudului, Steaua Polară a rămas regina cerului.

Vântul pare să se înteţească. În orice caz e mai gros, dacă se poate spune aşa, decât a fost peste noapte. Drept urmare, valurile sunt mai puternice şi mai înalte, iar berbecuţii albi de pe crestele lor mai numeroşi ca la începutul nopţii.

S-au împlinit treizeci de ore de când mă aflu pe mare. Trebuie să recunosc că deocamdată treaba merge mai curând bine decât rău şi că ziua cea mai grea va fi cea care începe.

Stând ieri direct în bătaia soarelui, de la şase dimineaţa până la şase seara, m-am copt şi răscopt de tot. Astăzi, când o prinde iar soarele să mă săgeteze, n-o să fie de glumă. Am de pe-acum buzele crăpate, şi totuşi mă mai aflu încă în răcoarea nopţii. Mă ard foarte tare, ca şi ochii. Antebraţele şi mâinile, deopotrivă. De-mi va fi cu putinţă, n-o să-mi dezvelesc braţele. Rămâne de văzut dacă voi putea suporta bluza. Mă arde înfiorător şi pielea din partea dinăuntru a coapselor şi regiunea şezutului. Aci nu-i de vină soarele, ci apa sărată şi frecatul de saci.

Oricum ar fi amice, prăjit sau neprăjit, eşti în plină evadare, iar faptul de a mă afla acolo unde sunt merită din plin să îndur multe suferinţe, chiar mai mari. Perspectivele de-a ajunge viu pe continent sunt pozitive în proporţie de nouăzeci la sută, şi asta-i puţin lucru, mama ei de viaţă? Chiar dacă sosesc literalmente scalpat şi cu jumătate din trup carne vie, încă înseamnă că sunt ieftine o asemenea călătorie şi-un asemenea rezultat. Dă-ţi seama că n-ai văzut măcar un singur rechin. Or fi toţi în vacanţă? Nu poţi să negi că-n privinţa asta eşti un băftos ce nu s-a văzut. De data asta, ai să vezi, o să fie bine de tot. Din toate evadările tale, prea bine calculate, prea bine pregătite, pân' la urmă evadarea izbânzii va fi fost cea mai tâmpită. Doi saci cu nuci de cocos şi, călare pe ei, unde te-mping vântul şi marea. Spre continent. Recunoaşte că nu-i nevoie să fii ofiţer de marină ca să ştii că orice epavă e aruncată pe ţărm.

Dacă vântul şi valurile îşi vor păstra peste zi puterea pe care-au avut-o noaptea trecută, precis că după-masă dăm de uscat.

Monstrul tropicelor apare în spatele meu. Pare ferm hotărât să pârjolească totul pe ziua de azi, e numai văpăi. Cât ai zice peşte, a gonit lumina lunară. Nici măcar n-aşteaptă să fi ieşit pe de-a-ntregul din culcuşul său, că se şi impune ca un stăpân, regele necontestat al tropicelor. Într-o frântură de timp, vântul a şi devenii călduţ. Peste un ceas o să fie cald. O primă senzaţie de bunăstare îmi cuprinde tot trupul. Aceste raze dintâi abia de m-au atins, că o căldură plăcută îmi străbate făptura, de la brâu până-n vârful capului. Îmi scot prosopul pus în chip de turban, expunându-mi obrajii la soare, aşa cum aş face dac-ar fi vorba de-un foc de lemne. Până să mă fac scrum, balaurul ăsta vrea mai întâi să mă facă să simt în ce măsura reprezintă viaţa înainte de-a întruchipa moartea.

Sângele îmi curge lesne prin vine, până şi-n coapsele mele ude simt cum circulă sângele ăsta trezit la viaţă.

Văd foarte clar jungla, vârfurile copacilor, bineînţeles. Am impresia că nu-i departe. O s-aştept să se mai înalţe niţel soarele, ca să mă urc în picioare pe saci şi să văd dacă pot să-l zăresc pe Sylvain.

În mai puţin de-o oră, soarele e sus. Da, o să fie al naibii de cald! Ochiul stâng mi-e pe jumătate închis şi lipit. Iau nişte apă în căuşul mâinii stângi şi frec. Mă înţeapă. Îmi scot bluza. O să stau câteva clipe cu pieptul gol, până n-o începe soarele să ardă prea tare.

Un val mai înalt decât celălalt mă prinde pe dedesubt şi mă ridică foarte sus. În clipa în care mă înalţă, până să încep a coborî, îl zăresc o fracţiune de secundă pe amicul meu. E aşezat pe pluta lui, gol pân' la brâu. Nu m-a văzut. Se află la mai puţin de două sute de metri de mine, în faţa mea, foarte puţin spre stânga. Vântul continuă să sufle cu putere, aşa că hotărăsc, ca să m-apropii de el, având în vedere că e-n faţa mea, aproape pe aceeaşi linie, să-mi petrec bluza doar peste mâini, să le ridic, iar partea de jos s-o ţin cu gura. Precis că soiul ăsta de pânză o să mă împingă mai repede decât înaintează el.

Ţin loc de pânză aproape o jumătate de oră. Dar bluza îmi dă dureri de dinţi, şi forţa pe care trebuie s-o cheltuiesc ca să rezist vântului mă sleieşte prea repede. În clipa când renunţ, am totuşi senzaţia c-am avansat mai repede decât lăsându-mă purtat de valuri.

Ura! Mi-am zărit „omul”. E la mai puţin de-o sută de metri. Dar ce-o fi făcând? Nu pare să-şi bată capul căutându-mă. Când un alt val mă ridică îndeajuns de mult, îl zăresc iarăşi, o dată, de două. de trei ori. Am observat cât se poate de clar că-şi ţine mâna dreaptă la ochi, înseamnă că cercetează din priviri marea. Uită-te înapoi, blegule! Cu siguranţă că s-a uitat, nu încape vorbă, dar nu m-a văzut.

Mă scol în picioare şi fluier. Când urc din golul dintre valuri, îl văd pe Sylvain în picioare cu faţa la mine. Îşi flutură bluza. Ne-am salutat de cel puţin douăzeci de ori până să ne-aşezăm. De câte ori ne înalţă vreun val, ne dăm bineţe, noroc că se înalţă o dată cu mine. La ultimele două valuri a întins braţul spre junglă, care acum e uşor de amănunţit. Ne aflăm la mai puţin de zece kilometri, tocmai mi-am pierdut echilibrul şi-am căzut în fund pe plută. La vederea amicului meu şi a junglei, atât de aproape, mă cuprinde o bucurie imensă şi sunt atât de emoţionat că plâng ca un copilaş. În lacrimile care-mi limpezesc ochii plini de puroi văd mii de cristale mici, de toate culorile şi gândesc prosteşte: parc-ar fi vitraliile unei biserici. Azi, Dumnezeu e cu tine, Papi. În mijlocul elementelor copleşitoare ale naturii – vântul, nemărginirea mării, adâncimea talazurilor, impunătorul acoperiş verde al junglei – te simţi nespus de mic faţă de tot ce te-nconjoară şi atunci, poate, fără s-o fi căutat, îl întâlneşti pe Dumnezeu, îl atingi cu degetul. Aşa cum l-am simţit noaptea în timpul miilor de ceasuri petrecute în, lugubrele hrube în care mă îngropaseră de viu, fără o rază de lumină, tot aşa îl ating şi acum, în strălucirea acestui soare ce se înalţă ca să devoreze tot ce nu-i îndeajuns de puternic ca să-i reziste, îl ating, îl simt în jurul meu, în fiinţa mea. Urechea mea îi prinde chiar şoapta: „Suferi, vei suferi şi mai mult, dar de data asta am hotărât să fiu cu tine. Îţi făgăduiesc: vei fi liber şi biruitor”.

Faptul că cineva n-a primit niciodată o instrucţiune religioasă, că nu cunoaşte a-b-c-ul învăţăturii creştine, că este într-atât de ignorant încât să n-aibă habar cine-i tatăl lui Iisus şi dacă Fecioara Maria îi era cu adevărat mamă, iar taică-su tâmplar sau cămilar, toată această crustă jegoasă de neştiinţă nu te împiedică să-l întâlneşti pe Dumnezeu atunci când îl cauţi cu tot dinadinsul, ajungând să-l identifici cu vântul, cu marea, cu soarele, cu pădurea virgină, cu stelele, până şi cu peştii cu care a împânzit apele pentru ca omul să se poată hrăni.

Soarele s-a ridicat repede. Trebuie să fie cam zece dimineaţa. M-am uscat de tot, de la brâu şi pân' la cap. Mi-am udat prosopul şi l-am înfăşurat iarăşi în jurul capului, în chip de turban. Mi-am îmbrăcat bluza, deoarece umerii, spatele şi braţele mă ard îngrozitor. Până şi picioarele, deşi foarte des scăldate de apă, sunt roşii ca nişte raci fierţi.

Întrucât m-am apropiat de ţărm, atracţia e mai puternică şi valurile se îndreaptă spre el aproape perpendicular. Văd detaliile junglei, ceea ce mă face să presupun că distanta s-a micşorat grozav, dacă n-ar fi vorba decât de drumul străbătut în dimineaţa asta, în patru-cinci ore. Datorită primei mele evadări, am învăţat să apreciez distanţele. Când lucrurile pot fi bine amănunţite, te afli la mai puţin de cinci kilometri, iar eu văd diferenţele de grosime ale trunchiurilor, şi de pe creasta vreunui val mai înalt zăresc chiar foarte clar un trunchi uriaş culcat de-a curmezişul şi care-şi scaldă frunzişul în mare.

Ia te uită, delfini şi păsări! Măcar de nu i-ar apuca pe delfini cheful să-mi împingă pluta. Mi s-a povestit, că au obiceiul să împingă spre ţărm epave sau oameni, pe care-i îneacă de altfel, lovindu-i cu botul, în ciuda celor mai bune intenţii de a-i ajuta. Nu, îmi dau ocol o dată şi încă o dată, sunt chiar trei sau patru, au venit să miroase, să vadă despre ce-i vorba, dar o iau din loc fără să-mi atingă măcar pluta. Uf!

E amiază, soarele mă bate direct în cap. Are precis de gând să mă fiarbă-n suc propriu. Ochii-mi supurează fără încetare, pielea de pe buze şi nas s-a dus. Talazurile sunt mai scurte şi se avântă mânioase spre ţărm, cu un tunet asurzitor.

Îl văd aproape tot timpul pe Sylvain. Nu dispare aproape niciodată, valurile nu mai sunt destul de adânci. Din când în când se întoarce şi ridică braţul. E tot cu pieptul gol, cu prosopul pe cap.

Nu mai sunt valuri, ci un resac care ne poartă spre ţărm. E-acolo un fel de banc stâncos de care se lovesc c-un zgomot îngrozitor, apoi, de cum au trecut de el, dau năvală, spumegând, spre junglă.

Ne aflăm la mai puţin de-un kilometru de coastă şi zăresc păsări albe şi roz, cu egretele lor aristocratice, cum se plimbă şi ciugulesc în mocirlă. Sunt cu miile. Aproape niciuna nu se înalţă în zbor la mai mult de doi metri. Aceste mici zboruri scurte au rostul de-a le feri să fie udate de spumă. Peste tot sunt numai clăbuci, iar marea e scârboasă, de-un galben noroios. Suntem atât de aproape, încât disting pe trunchiul arborilor linia murdară lăsată de apă la înălţimea ei maximă.

Zgomotul trâmbelor de apă nu reuşeşte să acopere ţipetele ascuţite ale acestor păsări din neamul picioroangelor, de toate culorile. Buf! Buf! Încă doi-trei metri. Pleosc! Am dat de pământ, mă aflu pe uscat, pe mocirlă. Nu-i destulă apă ca să mă ţină. După soare, e ora două. Înseamnă că sunt patruzeci de ore de când am plecat. Asta se întâmpla alaltăieri, la zece seara, la două ore după începutul refluxului. Înseamnă că-i a şaptea maree; şi-i normal să mă aflu pe uscat: e refluxul. Fluxul o să înceapă pe la trei. La noapte o să mă aflu în junglă. Să păstrăm lanţul, spre a nu fi smuls de pe saci, deoarece momentul cel mai periculos e acela când resacul va porni să treacă peste mine fără a mă purta, totuşi, neavând destul fund. N-o să pot pluti înainte de cel puţin două-trei ore de flux.

Sylvain se află la dreapta mea, şi mai în faţă, la peste o sută de metri. Se uită la mine şi-mi face semne. Cred că vrea să strige ceva, dar s-ar zice că gâtlejul lui nu poate să emită nici un sunet, altfel l-aş fi auzit. Valurile au dispărut, ne aflăm pe mocirlă, fără a ne stingheri alt zgomot decât ţipetele picioroangelor. Eu mă aflu la aproximativ cinci sute de metri de junglă, iar Sylvain la vreo sută sau o sută cincizeci de metri de mine, în faţa mea. Dar ce-o fi făcând tâmpitul ăla? E-n picioare şi şi-a lăsat pluta. Se joacă de-a ageamiul? N-are voie să umble, altfel se înfundă câte puţin la fiecare pas şi poate că n-o să fie-n stare să se întoarcă la plută. Încerc să fluier, nu reuşesc. Mi-a mai rămas un pic de apă, golesc burduful, apoi încerc să strig ca să-l opresc. Nu pot să scot nici cel mai mic sunet. Din mâl ies băşici cu gaz, înseamnă că-i doar o coajă subţire, dedesubt e noroi şi tipul care se lasă prins s-a curăţat.

Sylvain se întoarce spre mine, mă priveşte şi-mi face semne pe care nu le înţeleg. Eu fac gesturi mari, vrând să-i spun: „Nu, nu, nu te mişca de pe plută, n-ai s-ajungi niciodată în junglă. Întrucât stă după sacii săi cu nuci de cocos, nu-mi dau seama dacă e departe sau aproape de plută. Socotesc mai întâi că trebuie să fie foarte aproape şi că, în cazul că s-ar împotmoli, s-ar putea prinde de ea.

Deodată îmi dau seamă că s-a depărtat destul de mult şi că s-a cufundat în mâl fără să se mai poată desprinde ca să se întoarcă la plută. Un strigăt ajunge până la mine. Mă culc atunci pe burtă pe sacii mei şi-mi înfund mâinile în mâl, trăgând din răsputeri. Sacii înaintează sub mine şi reuşesc să alunec pe mai bine de douăzeci de metri. Abia atunci, după ce-am luat-o puţin la stânga şi când mă ridic în picioare fără a mai fi stânjenit de saci, îl văd pe camaradul meu, pe frăţiorul meu îngropat până la pântece. E la peste zece metri de pluta sa. Groaza îmi dă glas: „Sylvain! Sylvain! Nu te clinti, culcă-te,în mâl! Dacă poţi, degajează-ţi picioarele!” Vântul a dus cuvintele mele, le-a auzit. Dă din cap, de sus în jos, spre a-mi spune da. Mă culc iarăşi pe burtă şi mă desprind de mâl făcându-mi sacul să alunece. Furia îmi dă puteri supra-omeneşti şi mai avansez destul de repede spre el, cu mai bine de treizeci de metri. Cu siguranţă că mi-a trebuit mai mult de-o oră, dar acum sunt foarte aproape de el, poate la cincizeci sau şaizeci de metri. Îl văd cam neclar.

Aşezat, cu mâinile, braţele, chipul pline de noroi, încerc să-mi şterg ochiul stâng în care a intrat noroi sărat; mă arde şi mă împiedică să văd, nu numai cu el, dar şi cu celălalt, ăl drept, care, ca să fie totul în regulă, începe să lăcrimeze. În sfârşit, îl văd; nu mai stă culcat, e-n picioare. Doar bustul se mai află deasupra mâlului.

Tocmai a trecut primul val al resacului. A sărit pur şi simplu peste mine, fără să mă dezlipească însă. şi s-a dus să se răsfire mai departe, acoperind mâlul cu spuma sa. A trecut şi peste Sylvain, care tot mai are întregul bust afara. Mă gândesc repede: „Cu cât vor veni mai multe valuri pe-atât vor muia mâlul. Trebuie s-ajung la el cu orice preţ.”

Mă cuprinde energia unei femele care-i pe cale să-şi piardă puii şi, asemenea unei mame care vrea să-şi salveze micuţul de-un pericol iminent, trag, trag, trag de mâlul ăsta ca s-ajung până la el. Mă priveşte fără să rostească o vorbă, fără vreun gest, aţintindu-şi ochii mari spre ai mei, care-l devorează literalmente. Privirea mea îl fixează, cu singurul gând de-a nu o scăpa pe-a lui, şi nu se sinchiseşte câtuşi de puţin de locul în care-mi înfund mâinile. Mă târăsc niţel, dar din cauza, a două trombe care-au trecut peste mine, acoperindu-mă cu desăvârşire, mâlul a devenit mai puţin consistent şi înaintez mult mai încet decât acum o oră. A trecut una, mare, aproape că m-a asfixiat şi desprins. Mă aşez ca să văd mai bine. Sylvain e înfundat în mâl pân' la subsuori. Mă aflu la mai puţin de patruzeci de metri de el. Mă priveşte intens, îmi dau seama că ştie c-o să moară, împotmolit acolo, ca un amărât, la trei sute de metri de Ţara Făgăduinţei.

Mă culc din nou şi ar iarăşi mâlul ăsta, care acum e aproape lichid. Ochii lui sunt sudaţi de-ai mei. Îmi face semn să-mi spună nu, să nu mă mai forţez. Continui, totuşi şi-am ajuns la mai puţin de treizeci de metri, când soseşte o trâmbă mare; mă acoperă cu masa ei de apă şi mă smulge aproape de sacii mei care, desprinşi, înaintează cu cinci-şase metri.

După ce trece valul, privesc. Sylvain a dispărut. Mâlul, acoperit cu un strat subţire de apă înspumată, e cu desăvârşire neted. Nici măcar mâna bietului meu prieten nu mai apare spre a-mi spune un ultim rămas-bun. Reacţia mea e îngrozitor de bestială, dezgustătoare, instinctul de conservare e mai puternic decât oricare alt sentiment: „Tu, tu eşti în viaţă. Eşti singur, şi când te vei afla în junglă, fără vreun prieten, n-o să-ţi fie prea lesne să-ţi duci la bun sfârşit evadarea.”

Talazul care mi se sparge-n spate, întrucât mă aşezasem, mă readuce la realitate. M-a îndoit, şi izbitura a fost atât de puternică încât mi-a tăiat respiraţia. Pluta a mai alunecat cu câţiva metri şi abia acum, privind cum moare valul pe lângă arbori, încep să-l plâng pe Sylvain: „Eram atât de aproape, dacă nu te clinteai din loc. Nici trei sute de metri pân-la arbori! De ce? Hai, spune, de ce-ai făcut tâmpenia asta? Cum ai putut să-ţi închipui că pojghiţa asta uscată era destul de tare ca să poţi umbla pân' la ţărm? Soarele? Reverberaţia? Ce ştiu eu? Nu mai puteai să rezişti în iadul ăsta? Spune-mi, cum se face că un om ca tine n-a mai putut răbda câteva ore de prăjeală?”

Resacul se succede fără încetare, cu un zgomot de tunet. Valurile vin din ce în ce mai des, unele după altele, şi tot mai mari. De fiecare dată mă acoperă cu desăvârşire şi de fiecare dată mai alunec câţiva metri, mereu în contact cu mâlul. Către ora cinci, resacul redevine val, mă desprind şi plutesc. Au fund sub ele, aşa că nu fac zgomot aproape de loc. Tunetul a încetat. Sacul lui Sylvain a şi pătruns în junglă.

Sunt dus nu prea brutal, şi lăsat la abia douăzeci de metri de pădurea virgină, Când se retrage valul, mă aflu iar pe uscat, pe mâl, şi ferm hotărât să nu mă mişc de pe sacul meu până nu m-oi agăţa cu mâna de-o liană sau de-o cracă. Mai sunt vreo douăzeci de metri. Mi-a trebuit mai bine de-o oră până ce-am avut destul fund ca să fiu din nou ridicat şi purtat spre junglă. Valul care m-a împins mugind m-a zvârlit pur şi simplu sub arbori. Deşurubez bulonul şi mă desprind de lanţ. Nu îl arunc, s-ar putea să mai am nevoie de ei.