Capitolul 4 Cuic-Cuic

În mai puţin de trei ore ajungem în faţa unei întinderi noroioase. Nuferi în floare şi nişte frunze mari, verzi, stau lipite de mlaştină. O luăm pe marginea mlaştinii.

— Fii atent să n-aluneci altfel dispari pe vecie, mă previne Van Hue când mă vede poticnindu-mă.

— Dă-i înainte, viu după tine şi-o să fiu mai atent.

La vreo sută cincizeci de metri în faţa noastră se zăreşte o insuliţă. Din mijlocul ei se ridică o coloană de fum. Acolo trebuie să fie cărbunăria. Văd în mocirlă un caiman înfundat în noroi pân' la ochi. Cu ce naiba s-o fi hrănind crocodilul ăsta aici, în mocirlă?

După ce-am mers mai bine de-un kilometru pe malul acestui lac de noroi, Van Hue se opreşte şi începe să cânte cât îl ţine gura. Un individ se apropie de malul insuliţei. E mic de statură şi n-are pe el decât un şort. Cei doi indochinezi vorbesc între ei. Durează cam mult şi încep să-mi pierd răbdarea când, în sfârşit, termină de vorbit.

— Vino-ncoa, zice Van Hue.

Mă iau după el, ne întoarcem pe unde-am venit.

— Totul e-n ordine, ăsta-i un prieten al lui Cuic-Cuic. Cuic-Cuic s-a dus la vânătoare, n-o să mai întârzie mult, trebuie să-l aşteptăm aici.

Ne aşezăm. Cuic-Cuic soseşte în mai puţin de-o oră. E un individ mărunţel şi uscat, galben ca anamiţii, cu dinţii daţi cu mult lac, aproape negri strălucitori, cu ochi inteligenţi şi sinceri.

— Eşti prieten cu fratele meu Chang?

— Da.

— Bine. Poţi să pleci, Van Hue.

— Mulţumesc, zice Van Hue.

— Na, ţine potârnichea asta.

— Nu, mulţumesc.

Îmi strânge mâna şi pleacă.

Cuic-Cuic porneşte cu mine, în faţa noastră merge un purcel. Ne ţinem pur şi simplu după el.

— Bagă bine de seamă, Papillon. La cel mai mic pas greşit te înghite noroiul. În caz de accident nu ne putem ajuta unul pe altul, ar însemna să dispară nu unul, ci doi. Cărarea pe unde se poate merge nu e niciodată aceeaşi, fiindcă noroiul se mişcă, dar purcelul găseşte totdeauna o trecere. O singură dată a trebuit s-aştept două zile până să trec.

Chiar aşa e, purcelul negru adulmecă şi o porneşte repede prin mlaştină. Indochinezul îi vorbeşte pe limba lui. Sunt uluit văzând cum îl ascultă animalul ăsta ca un căţel. Cuic-Cuic priveşte atent, iar eu mă holbez, încremenit. Purcelul străbate o distanţă fără să se afunde vreodată mai mult de câţiva centimetri. Noul meu prieten porneşte degrabă la rândul lui, şi-mi spune:

— Pune piciorul pe urmele mele. Trebuie să trecem cât se poate de repede, căci urmele lăsate de purcel se şterg cât ai clipi.

Am străbătut mlaştina fără vreun bucluc. Niciodată noroiul nu mi-a trecut de gleznă, şi asta doar spre sfârşit.

Purcelul făcuse zigzaguri lungi, ceea ce ne-a silit să umblăm pe scoarţa asta mai tare peste două sute de metri. Sunt lac de sudoare. Aş minţi spunând că mi-a fost doar frică, eram îngrozit sadea.

În prima parte a drumului mă tot întrebam dacă mi-era scris să mor ca Sylvain. Revedeam ultimele clipe ale acelui amărât şi, cu toate că eram treaz de-a binelea, îi distingeam trupul, dar chipul lui părea să aibă trăsăturile mele. În ce hal m-a impresionat traversarea asta! N-o s-o uit prea uşor.

— Dă-mi mâna.

Cuic-Cuic, omuleţul ăsta numai piele şi oase, mă ajută să mă caţăr pe mal.

— Bravo, frăţioare, aici precis că nu ne-ajunge potera.

— Ah, în privinţa asta poţi să te culci pe-amândouă urechile!

Am ajuns pe insuliţă. Mă îneacă un miros de bioxid de carbon. Tuşesc. E fumul de la cele două cărbunarii care ard mocnit. În tot cazul, aici n-o să mă mănânce ţânţarii. În bătaia, vântului, învăluită-n fum, se înalţă o colibă cu acoperişul din frunze şi cu pereţii tot din frunze, împletite ca nişte rogojini. Are o uşă, iar în faţa ei se află micul indochinez pe care l-am văzut înainte de Cuic-Cuic.

— Bună ziua, domnu.

— Vorbeşte-i franţuzeşte, nu în dialect, e un prieten de-al lui frate-meu.

Bucăţica aceea de om mă cercetează din cap până-n picioare. Mulţumit de inspecţie, îmi întinde mina, zâmbindu-mi ştirb.

— Intră, stai jos.

E curat în bucătăria asta, singura încăpere de altfel. Fierbe ceva pe foc, într-o oală mare. Există un singur pat încropit din crengi de copac, la cei puţin un metru de la pământ.

— Ajută-mă să-i pregătesc un pat pentru la noapte.

— Da, Cuic-Cuic.

În mai puţin de-o jumătate de oră, culcuşul meu e gata. Cei doi indochinezi pun masa şi mâncăm o supă delicioasă, apoi orez cu tocăniţă de carne.

Tipul, prietenul lui Cuic-Cuic, e cel care vinde mangalul. Nu stă pe insulă, de aceea, când se înnoptează, Cuic-Cuic şi cu mine rămânem singuri.

Da, am furat toate raţele şefului, de-aia am şters-o. Stăm faţă-n faţă, chipurile ne sunt luminate din când în când de văpăile focului. În timp ce vorbim, ne privim. Fiecare caută să-l cunoască şi să-l înţeleagă pe celălalt.

Faţa lui Cuic-Cuic nu-i aproape deloc galbenă, i-a bronzat-o soarele. Ochii săi foarte oblici, negri şi strălucitori privesc ţintă când vorbeşte. Fumează ţigări lungi, răsucite de el din frunze de tutun negru.

Eu continui să fumez ţigări pe care mi le fac din hârtia de orez adusă de Ciung.

M-am cărăbănit aşadar pentru că şeful, stăpânul raţelor voia să mă căsăpească acu trei luni. Din păcate, am pierdut la cărţi nu numai banii luaţi pe raţe, dar şi pe cei câştigaţi cu mangalul.

— Unde joci cărţi?

— În junglă. Indochinezii din lagărul de la Inini şi cei eliberaţi vin de ia Cascade, joacă-n fiecare noapte.

— Eşti hotărât s-o porneşti pe mare?

Abia aştept. Pe când îmi vindeam mangalul, socoteam să cumpăr o barcă, să găsesc un tip care să ştie s-o manevreze şi care să vrea s-o întindă cu mine. Acu, abia cu ce iau peste săptămâni din vânzarea mangalului o să putem cumpăra barca şi s-o pornim pe mare, de vreme ce ştii s-o pilotezi

— Am bani, Cuic-Cuic. Nu-i nevoie să mai aşteptăm până se vinde mangalul ca să cumpărăm barca.

— Atunci e-n regulă. Ştiu o şalupă faină, pe care se cere o mie cinci sute de franci. O vinde un negru, tăietor de lemne.

— Da.

— Vreau s-o văd şi eu.

— Mâine mă duc la Ciocolată, cum îi zic eu. Povesteşte-mi cum ai evadat, Papillon. Credeam că nu-i cu putinţă s-o întinzi din Insula Diavolului. De ce n-a plecat şi frate-meu Chang cu tine?

Îi povestesc evadarea, valul Lisette, moartea lui Sylvain.

— Înţeleg de ce n-a vrut Chang să plece cu tine. Era într-adevăr riscant. Eşti deosebit de norocos, de-aia ai putut s-ajungi pân-aici. Îmi pare bine.

Cuic-Cuic şi cu mine stăm la taclale de peste trei ore, în zori vrea să se ducă la Ciocolată, de asta ne culcăm devreme, după ce-am pus pe foc o cracă groasă, să-l ţinem aprins toată noaptea. Fumul mă îneacă şi mă face să tuşesc, dar are şi-un avantaj: nici urmă de ţânţari.

Întins pe culcuşul meu, acoperit cu o pătură pe cinste, la căldură, închid ochii. Nu pot s-adorm. Sunt prea agitat. Da, evadarea merge bine. Dacă barca-i bună, în mai puţin de-o săptămână pornesc în larg. Cuic-Cuic e mic de statură, costeliv, dar probabil de-o forţă puţin obişnuită şi cu o rezistenţă de fier. Precis că-i cinstit şi corect cu prietenii lui, dar totodată foarte crud cu duşmanii. Nu-i lucru uşor să citeşti ceva pe chipul unui asiatic, nu exprimă nimic. Privirea totuşi pledează în favoarea lui.

Adorm şi visez marea însorită, iar barca mea spintecă voios valurile, în drum spre libertate.

— Vrei cafea sau ceai?

— Tu ce bei?

— Ceai.

— Dă-mi un ceai.

Abia se crapă de ziuă, focul a rămas aprins din ajun, într-o cratiţă fierbe apa. Un cocoş cucurigă vesel, în jurul nostru, nici un ciripit de păsări, precis că le goneşte fumul cărbunăriilor. Purcelul cel negru e culcat în patul lui Cuic-Cuic. Se vede că-i un leneş şi jumătate, căci continuă să doarmă. Pe jar se coc nişte turte din făină de orez. După ce-mi dă un ceai cu zahăr, amicul taie-n două o tartă, o unge cu margarină şi mi-o întinde. Dejunăm pe săturate. Mănânc trei turte bine coapte.

— Plec, însoţeşte-mă câţiva paşi. Dacă auzi strigând sau fluierând, să nu răspunzi. Nu-i cazul să te temi, nimeni nu poate să vină până aici. Dar dacă te-arăţi pe malul mlaştinii s-ar putea să te cureţe cu-n glonţ de puşcă.

Purcelul sc trezeşte la chemarea stăpânului său. Mănâncă şi bea, apoi iese, ne luăm după el. O ia la dreapta spre mlaştină. Coboară destul de departe de locul unde-am sosit ieri. Se întoarce după vreo zece metri. Nu-i place pe-aici. Abia după trei încercări izbuteşte să treacă. Pe dată, fără să dea vreun semn de frică, Cuic-Cuic străbate distanţa până la terenul solid.

Cuic-Cuic urmează să se întoarcă abia pe seară. Am lichidat de unul singur supa pe care-o pusese pe foc. Am găsit în coteţ opt ouă, iar din trei mi-am făcut o omletă, cu margarină. Vântul şi-a schimbat direcţia, fumul celor două cărbunarii din faţa colibei se îndreaptă spre mal. La adăpost de ploaia care a răpăit în timpul după-amiezii, culcat comod pe patul meu de lemn, nu m-a supărat bioxidul de carbon.

Dimineaţa am dat ocol insuliţei. Aproape în mijlocul ei se află un luminiş destul de mare. Nişte copaci răsturnaţi şi nişte trunchiuri tăiate mi-arată că de-aici îşi ia Cuic-Cuic lemnele din care-şi face mangalul. Mai văd şi o groapă mare într-un teren cu lut alb, de unde scoate desigur pământul trebuincios pentru a-şi acoperi lemnele, care trebuie să ardă mocnit. Găinile vin să ciugulească în luminiş. Un şobolan uriaş îmi fuge aproape de sub picioare şi la câţiva metri mai încolo găsesc un şarpe de aproape doi metri lungime, mort. Desigur că şobolanul l-a omorât.

De-a lungul acelei zile, pe care am petrecut-o singur pe insulă, am făcut un şir de descoperiri. Am găsit, de pildă, o familie de furnicari. Mama şi trei pui. În jurul lor, un furnicar uriaş era într-o agitaţie fără seamăn. În luminiş, vreo douăsprezece maimuţe foarte mici sar dintr-un copac într-altul. Când mă apropii, chirăie de mama focului.

Cuic-Cuic se întoarce pe înserat.

— Nu l-am găsit pe Ciocolată şi nici barca. S-a dus probabil s-aducă alimente de la Cascade, cătunul unde-şi are casa. Ai mâncat bine?

— Da.

Mai vrei ceva de mâncare?

— Nu.

— Ţi-am adus două pachete de tutun cenuşiu, e-o mahorcă ordinară, dar n-am găsit altceva.

— Mulţumesc, e bun şi-ăsta. Când pleacă, Ciocolată stă mult în sat?

— Două-trei zile, dar o să mă duc totuşi mâine şi-n fiecare zi, fiindcă nu ştiu când a plecat.

A doua zi plouă cu găleata. Ceea ce nu-l împiedică pe Cuic-Cuic să plece, gol puşcă. Îşi ţine hainele sub braţ, învelite într-o muşama. Nu-l însoţesc: „N-are rost să te ude şi pe tine,” îmi spune.

Ploaia s-a oprit. Soarele mi-arată că trebuie să fie vreo zece-unsprezece. Unul din cele două cuptoare de mangal, cel de-al doilea, s-a prăbuşit sub răpăiala ploii. Mă apropii să-mi dau seama de pagubă. Potopul n-a reuşit să stingă, de tot lemnele. Din grămada aia tot mai iese fum. Deodată, mă frec la ochi până să mă mai uit o dată, atât e de neprevăzut ceea ce văd: din cărbunărie ies cinci pantofi. Îţi dai imediat seama că-n aceşti pantofi, perpendicular pe tocul lor, se află câte un picior. Aşadar, în cărbunărie sunt pe cale să se prăjească trei cetăţeni. Nu-i nevoie de-un desen ca să explic care mi-a fost prima reacţie: te cam ia cu frig pe şira spinării când dai de-o drăcovenie ca asta. Împingând cu piciorul nişte mangal pe jumătate ars, mă aplec şi descopăr şi ce-l de-al şaselea picior.

Cuic-Cuic nu-i omul care să facă o treabă doar pe jumătate: pe tipii cărora le face de petrecanie îi transformă-n cenuşă pe bandă rulantă. Sunt atât de impresionat încât mai întâi plec de la cărbunărie şi mă duc până-n luminiş, să stau la soare. Am nevoie de căldură. Chiar aşa, în zăduful acela mi s-a făcut deodată frig şi simt nevoia unei adevărate raze de soare tropical.

Cititorul va socoti poate că nu-i logic, că după cele văzute ar fi trebuit mai degrabă să fiu lac de năduşeală. Ei bine, nu; sunt sloi, îngheţat trupeşte şi sufleteşte. Abia mai târziu, după mai bine de-o oră, a început să mi se brobonească fruntea de sudoare, deoarece, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi zic că, după cele ce i-am spus, că am mulţi bani în tub, mare minune că mă mai aflu în viaţă.

Mi-aduc aminte că fratele lui, fusese condamnat pentru piraterie şi asasinat la bordul unei jonci. Când atacau un vas ca să-l prade, lichidau toată familia, bineînţeles pe considerente de ordin politic. Aşadar e vorba de indivizi bine antrenaţi pentru asasinate în serie. Pe de altă parte, sunt prizonier aici. Mă aflu într-o situaţie cam albastră.

Ia să vedem cum stăm, Dacă-l omor pe Cuic-Cuic pe insuliţă şi-l bag la rândul meu în cuptor, nimeni nu ştie nimic. Dar purcelul n-o să-mi dea ascultare, măgarul acesta de purcel dresat nici măcar nu ştie franţuzeşte. Deci, n-am cum s-o şterg de pe insulă. Dacă-l ameninţ pe indochinez cu arma, o să mă asculte, dar în cazul acesta, trebuie să-l omor după ce mă scoate din insulă. Dacă-l arunc în mlaştină, dispare, dar o fi având el un motiv să-i ardă pe tipii ăia în loc să-i zvârle în mlaştină,ceea ce i-ar fi mai la îndemână. De caralii mă doare-n cot, dar dacă prietenii lui, indochinezii, află că l-am omorât, o să se prefacă în potere şi, întrucât se descurcă straşnic prin junglă nu va fi prea distractiv să-i am coadă după mine.

Cuic-Cuic n-are decât o puşcă, cu o singură ţeavă ce se încarcă pe sus. N-o lasă niciodată din mâini, nici când găteşte. Doarme cu ea şi-o ia cu el chiar când se duce să-şi facă nevoile. O să fie cazul să-mi ţin şişul tot timpul deschis, dar mai trebuie să şi dorm. Ce să zic, bine mi-am mai ales asociatul cu care să evadez!

N-am mâncat nimic toată ziua. Şi n-am luat încă nici o hotărâre, când aud pe cineva cântând. E Ciuc-Ciuc care se întoarce. Pitit după nişte crengi, îl văd cum se apropie. Duce un pachet pe cap şi ies la iveală abia când ajunge lângă mal. Zâmbind, îmi dă pachetul învelit într-un sac de făină, urcă alături de mine şi se îndreaptă spre colibă. Merg după el.

— Veşti bune, Papillon, Ciocolată s-a întors. N-a dat încă barca. Zice că poate să ducă peste cinci sute de kile. În pachetul pe care ţi l-am dat sunt nişte saci de făină ca să facem o velă şi-un foc. Ăsta-i primul pachet. Mâine le-aducem şi pe celelalte, o să vii cu mine să vezi dacă-ţi place barca.

Cuic-Cuic îmi explică toate astea fără să se întoarcă spre mine. Mergem unul în spatele celuilalt. Întâi purcelul, după aia el, şi eu la urmă. Bag repede la cap că nu pare să aibă de gând să mă vâre-n cuptor, de vreme ce-i vorba să văd mâine barca şi a şi început să scoată parale în vederea evadării: a cumpărat sacii de făină.

— Ia te uită, s-a surpat o cărbunărie. Precis că-i ploaia de vină. A turnat cu găleata, aşa că nu mă mir.

Nici nu se duce să vadă cărbunăria, şi intră de-a dreptul în colibă. Nu mai ştiu ce să zic, nici ce hotărâre să iau. Să mă fac că n-am văzut nimic, nu merge. Ar părea ciudat ca de-a lungul întregii zile să nu mă fi apropiat de cărbunărie, care se află la douăzeci şi cinci de metri de colibă.

— Da, n-am băgat de seamă.

— Dar ce, n-ai mâncat?

— Nu, nu mi-a fost foame.

— Ţi-e rău?

— Nu.

— Atunci de ce n-ai halit supa?

— Cuic-Cuic, stai jos, am de vorbit ceva cu tine.

— Lasă-mă să fac focul.

— Nu. Vreau să vorbesc cu tine imediat, până nu se întunecă.

— Ce s-a întâmplat?

— S-a întâmplat că, surpându-se, cărbunăria a scos la iveală trei oameni pe care-i frigeai înăuntru. Aştept o explicaţie.

— Ah! asta-i! De-aia mi se părea mie că eşti întors I.

Şi fără să se tulbure câtuşi de puţin, mi se uită drept în ochi:

— Erai neliniştit după cele văzute. Te-nţeleg, e firesc. Ba chiar am avut noroc că nu m-ai înjunghiat pe la spate. Ascultă, Papillon, cei trei indivizi erau poteraşi. Acum o săptămână, mai bine zis acum vreo zece zile, îi vândusem lui Ciocolată o cantitate serioasă de mangal. Omul pe care l-ai văzut mă ajutase la căratul sacilor. E o treabă complicată: tragem c-o frânghie de peste două sute de metri un şir de saci care alunecă pe mâl. Scurt pe doi. Lăsasem o grămadă de urme de-aici şi pân' la un râuleţ unde se afla piroga lui Ciocolată. Căzuseră câteva bucăţi de mangal din nişte saci cam paradiţi. Atunci a-nceput să dea târcoale primul „vânător de oameni”. Din cârâitul animalelor am priceput că-i cineva în junglă. L-am zărit pe individ fără ca el să mă vadă. Nu mi-a fost greu să traversez. În partea opusă, făcând un semicerc, şi că-i cad în spate. Nici măcar n-a apucat să vadă cine l-a omorât. Observasem că, în mlaştină, cadavrele celor care s-au scufundat ies la suprafaţă după câteva zile, aşa că l-am adus încoace şi l-am băgat în cuptor.

— Şi ăilalţi doi?

— Asta s-a întâmplat cu trei zile înainte de venirea ta. Era o noapte foarte întunecoasă şi liniştită, lucru destul de rar în junglă. Ăştia doi dădeau târcoale mlaştinii de pe la apusul soarelui. Pe unul îl apuca tusea ori de câte ori ajungea fumul până la ei. Zgomotul ăsta m-a înştiinţat că sunt acolo. Înainte de revărsatul zorilor mi-am luat inima-n dinţi şi-am trecut mlaştina în partea opusă locului unde auzisem tusea. Ca s-o scurtez, am să-ţi spun doar că primului i-am tăiat beregata. Nici n-a prins să ţipe. Celălalt, care avea o puşcă de vânătoare a făcut greşeala să se descopere, într-atât era de ocupat să se zgâiască la jungla de pe insuliţă, să vadă ce se petrece acolo. L-am împuşcat şi, fiindcă nu murise, i-am băgat cuţitul în inimă. Ăştia sunt cei trei tipi pe care i-ai descoperit în cărbunărie, Papillon. Erau doi arabi şi un francez. N-a fost de glumă să trec mlaştina cu ăştia în spinare. A trebuit să-i trec unul câte unul, că erau grei. În sfârşit, am reuşit să-i bag în Cuptor.

— Chiar aşa s-au petrecut lucrurile?

— Da, Papillon, ţi-o jur.

— De ce nu i-ai aruncat în mlaştină?

— Ţi-am spus, noroiul scoate cadavrele. Câteodată cad căprioare mari înăuntru, şi după o săptămână ies la suprafaţă. Miroase atunci a hoit până ce le mănâncă păsările de pradă. Asta durează mult, iar cârâiturile şi zborul lor i-atrag pe cei ce-şi vâră nasul peste tot. Ascultă, Papillon, îţi jur, cu mine n-ai de ce să te temi. Na, ca să te linişteşti, ia puşca, dacă vrei.

Am o poftă nebună să accept arma, dar mă stăpânesc şi-i spun pe tonul cel mai firesc cu putinţă:

— Nu, Cuic-Cuic. Mă aflu aici pentru că mă simt în siguranţă, alături de-un prieten. Mâine va trebui să-i mai arzi o dată pe ăia, nu se ştie ce se poate întâmpla după ce plecam. N-am chef să fiu acuzat, fie şi-n lipsă, de trei asasinate.

— Da, o să-i mai ard şi mâine. Dar fii liniştit, nimeni n-o să pună vreodată piciorul pe insuliţa asta. E. cu neputinţă să treci fără să te scufunzi.

— Dar c-o barcă pneumatică?

— La asta nu m-am gândit.

— Dacă i-aduce careva pe jandarmi pân-aici şi-şi vâră-n cap s-ajungă la insulă, precis că izbutesc să treacă cu o barcă pneumatică, de-aia trebuie să plecăm cât mai iute.

— De acord. Mâine aprindem din nou cărbunăria, de altfel, nici nu s-a stins de tot. Doar să facem două coşuri de aerisire.

— Bună seara, Cuic-Cuic.

— Noapte bună. Papillon. Şi-ţi repet, dormi liniştit, poţi să ai încredere în mine.

Învelit cu pătura pân' la bărbie, căldura ei mă desfată. Mi-aprind o ţigară. În mai puţin de zece minute, Cuic-Cuic începe să sforăie. Lângă el purcelul respiră zgomotos. Focul nu mai arde cu flacără, dar trunchiul de copac, plin de tăciuni care licăresc roşietic ori de câte ori pătrunde briza-n colibă, creează o impresie de pace şi de linişte sufletească. Mă bucur de confortul ăsta şi-adorm cu un gând ascuns: mâine ori mă trezesc din somn, şi va să zică de-aici încolo între Cuic-Cuic şi mine totul va fi în regulă, ori indochinezul e cel mai grozav artist din lume când e vorba să-şi ascundă intenţiile şi să toarne la gogoşi, şi-atunci nu mai apuc să mai văd lumina soarelui, fiindcă ştiu prea multe despre el şi s-ar putea să nu-i convină.

Cu o cană de cafea în mână, specialistul asasinatelor în serie vine să mă trezească. Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Îmi spune bună dimineaţa cu un zâmbet deosebit de prietenesc. S-a luminat de ziuă.

— Na, bea-ţi cafeaua, ia o turtiţă, i-am pus margarină. După ce am mâncat şi-am băut, mă spăl afară, luând apă dintr-un butoi care-i mereu plin.

— Vrei să mă ajuţi, Papillon?

— Da, răspund eu, fără să întreb la ce.

Tragem de picioare cadavrele pe jumătate arse. Bag de seamă, fără să zic nimic, că cei trei au burta despicată: precis că simpaticul indochinez a cotrobăit prin măruntaiele lor, poate au vreun tub. Să fi fost de-adevăratelea poteraşi? Sau simpli vânători de fluturi ori fiare? I-a lichidat ca să se apere sau ca să-i prade? Gata, m-am gândit destul la povestea asta. Îi aşezăm la loc, într-un gol al cărbunăriei, bine acoperiţi cu lemne şi lut; Am deschis două coşuri de aerisire şi cărbunăria porneşte să-şi îndeplinească cele două funcţii: să facă mangal şi să prefacă-n cenuşă cele trei stârvuri.

— Papillon, valea. Purcelul găseşte destul de repede un loc de trecere.

Traversăm mlaştina în flanc câte unul. Când să-mi iau inima-n dinţi şi s-o pornesc prin mlaştină, mă cuprinde o spaimă de neînvins. Înecarea lui Sylvain în noroi m-a impresionat atât de puternic că nu mă pot aventura nepăsător prin smârcuri. În sfârşit, lac de sudoare rece, mă iau după Cuic-Cuic. De fiecare dată pun piciorul în urma lăsată de el. N-am nici un motiv să mă tem: dacă trece el, înseamnă că pot să trec şi eu.

După două ore şi mai bine de mers ajungem la locul unde Ciocolată taie lemne. Nu ne-am întâlnit cu nimeni în junglă, aşa că n-a fost cazul să ne ascundem.

— Bună ziua.

— Bună ziua, Cuic-Cuic.

— Toate bune?

— Da, toate bune.

— Arată-i prietenului meu barca.

Barca e foarte solidă, un soi de şalupă de transport. Grea, dar zdravănă. Îmi înfig cuţitul peste tot. Nicăieri nu pătrunde mai mult de jumătate centimetru. Şi fundul e intact. A fost făcută din lemn clasa întâi.

— Cum o dai?

— Două mii cinei sute de franci.

— Îţi dau două mii. Batem palma.

— Barca asta n-are chilă. Îţi mai dau cinci sute de franci, dar să-i faci o chilă, o cârmă şi-un catarg. Chila, ca şi cârma, din lemn tare. Catargul să aibă trei metri şi să fie din lemn uşor şi flexibil. Când e gata?

— Peste o săptămână.

— Uite două hârtii de-o mie şi una de cinci sute. O să le rup în două, primeşti cealaltă jumătate când îmi dai barca. Păstrează cele trei jumătăţi la dumneata. Ne-am înţeles?

— S-a făcut.

— Vreau permanganat, un butoi cu apă, ţigări şi chibrituri, alimente pentru patru oameni pe timp de-o lună: făină, ulei, cafea şi zahăr. Proviziile ţi le plătesc separat, îmi predai totul pe fluviu, pe Kourou.

— Domnu, nu pot să vă însoţesc la gura fluviului.

— Nici n-am cerut asta. Ţi-am spus să-mi predai barca pe fluviu şi nu în golfuleţ.

— Poftim sacii de făină, o frânghie, ace de cusut şi aţă pescărească.

Cuic-Cuic şi cu mine ne întoarcem la ascunzătoarea noastră. Ajungem, fără necazuri, mult înainte să se fi înnoptat. La întoarcere a cărat purcelul în spinare, că animalul obosise.

Şi azi sunt singur, tocmai cos vela, când aud nişte ţipete. Pitit în junglă, m-apropii de mlaştină şi privesc spre malul celălalt: Cuic-Cuic gesticulează şi discută cu intelectualul. După câte înţeleg, vrea să treacă pe insuliţă, şi Cuic-Cuic nu-l lasă. Fiecare are câte-o macetă în mână. Ciungul e cel mai agitat. Numai de nu mi l-ar omorî pe Cuic-Cuic! Mă hotărăsc să ies la iveală. Fluier. Cei doi se întorc spre mine.

— Ce s-a întâmplat, Cuic-Cuic?

— Vreau să vorbesc cu tine, Papillon, strigă celălalt, iar Cuic-Cuic nu mă lasă să trec.

După încă zece minute de discuţii, purcelul le deschide calea şi ajung amândoi pe insuliţă. Stând jos, în colibă, fiecare cu o cană de ceai în mână, aştept să vorbească.

— Să vezi, zise Cuic-Cuic. Ţine morţiş să se uşchească cu noi. Eu îi explic că n-am nici un amestec în treaba asta, că tu plăteşti şi tu hotărăşti totul. Nu vrea să mă creadă.

— Papillon, spune celălalt, Cuic-Cuic e obligat să mă ia cu el.

— De ce?

— El e acela care, acu doi ani, mi-a tăiat braţul într-o încăierare la un joc de cărţi. M-a pus să jur că n-o să-l omor. Am jurat, dar cu o condiţie: toată viaţa lui sau cel puţin câtă vreme i-o voi cere, trebuie să mă hrănească. Şi-atunci, dacă pleacă, nu-l mai văd cât oi trăi. Aşa că, sau te lasă să pleci singur, sau mă ia cu el.

— Mare-i grădina lui Dumnezeu! Ascultă, eu sunt de acord să te iau. Barca e bună şi mare, am putea pleca şi mai mulţi, numai să vrem. Dacă şi Cuic-Cuic e de acord, te iau.

— Mulţumesc, spune ciungul.

— Ce zici, Cuic-Cuic?

— De acord, dacă vrei tu.

— Mai e ceva important. Poţi să ieşi din lagăr fără să te dea dispărut şi să te caute ca evadat, şi s-ajungi la fluviu înainte de se înnoptează?

— Asta-i uşor. Pot să ies începând de la ora trei după-amiază şi-n mai puţin de două ore sunt pe malul fluviului.

— Cuic-Cuic, ai să găseşti pe întuneric locul de unde să-l îmbarcăm pe prietenul tău fără să pierdem vremea?

— Sigur că da.

— Vino de azi într-o săptămână, ca să afli ziua plecării.

Ciungul pleacă vesel după ce mi-a strâns mâna. Îi văd cum îşi iau rămas bun, pe malul celălalt. Înainte de-a se despărţi îşi strâng mâna. Totul e-n ordine. După ce Cuic-Cuic se întoarce în colibă, continui convorbirea de unde am lăsat-o.

— Ciudat contract ai mai încheiat eu duşmanul tău: n-am mai auzit de-o asemenea drăcovenie, să-l hrăneşti toată viaţa. De ce i-ai tăiat braţul?

— O încăierare la cărţi.

— Mai bine-l omorai.

— Nu, fiindcă mi-e prieten bun. La tribunalul militar unde am fost judecat pentru treaba asta m-a apărat din răsputeri spunând că el mă atacase şi că eram în legitimă apărare. Am acceptat învoiala nesilit de nimeni, trebuie s-o respect negreşit. Doar că nu îndrăzneam să-ţi mărturisesc, fiindcă tu plăteşti toată cărăbăneala.

— E-n regulă, Cuic-Cuic, s-o lăstun baltă. Când ai să fii liber, dac-o vrea Dumnezeu, o să faci ce-o să crezi de cuviinţă.

— O să mă ţin de cuvânt.

— Ce-ai de gând să faci când te-oi vedea liber?

— Deschid un restaurant. Sunt un bucătar foarte bun şi el e specialist în pregătirea unui fel de spaghete chinezeşti, „Chow Mein”.

Incidentul ăsta mi-a redat buna dispoziţie. Povestea e atât de trăsnită că mereu îl tachinez pe Cuic-Cuic.

Ciocolată s-a ţinut de cuvânt: cinci zile mai târziu, totul era gata. Ne-am dus să vedem barca pe-o ploaie torenţială. Nimic de criticat. Catargul, cârma şi chila au fost adaptate perfect şi executate din materiale extra. Barca, cu butoiul şi alimentele, ne aşteaptă într-un fel de cot al fluviului. Rămâne să-l anunţăm pe ciung. Ciocolată se oferă să se ducă în lagăr să vorbească cu el. Ca să înlăture primejdia de-a ne apropia de mal să-l luăm, o să-l aducă personal direct la ascunzătoare.

Ieşirea din fluviul Kourou e marcată de două faruri de poziţie. Dacă plouă, se poate ieşi fără riscuri chiar prin mijlocul fluviului, bineînţeles fără a ridica velele, ca să nu fie reperată barca. Ciocolată ne-a dat vopsea neagră şi-o pensulă. O să pictăm pe velă un K mare şi numărul 21. Acest K 21 e matricola unei bărci de pescuit care iese câteodată noaptea în larg. În caz că ne-ar vedea ridicând vela la intrarea în mare, ne-ar confunda cu cealaltă barcă.

Plecarea a rămas pe mâine seară la ora şapte, o oră după lăsarea întunericului. Cuic-Cuic afirmă că va nimeri din nou drumul şi e sigur c-o să mă ducă drept la ascunzătoare. O să plecăm de pe insulă la ora cinci, ca să mergem un ceas pe lumină.

Ne întoarcem veseli la colibă. Cuic-Cuic, cu purcelul în spinare, vorbeşte întruna, fără să se întoarcă spre mine, care merg în urma lui:

— În sfârşit, o să scap de ocnă. Mulţumită ţie şi fratelui meu Chang o să fiu liber. Poate că într-o zi, când vor pleca francezii din Indochina, o să mă pot întoarce în ţara mea.

Pe scurt, are încredere în mine, şi când a văzut că-mi place barca, s-a bucurat grozav. Îmi petrec ultima noapte pe insuliţă, ultima mea noapte, sper, pe pământul Guyanei.

Dacă ies din apele fluviului şi-ajung pe mare, înseamnă precis că sunt liber. Singura primejdie ar fi naufragiul, deoarece, de când a început războiul, nici o ţară nu mai extrădează ocnaşii. Măcar în privinţa asta ne foloseşte războiul la ceva. Dacă pun mâna pe tine, te condamnă la moarte, e drept, dar pentru asta trebuie să te şi prindă. Mă gândesc la Sylvain: de n-ar fi comis imprudenţa aceea, ar fi fost aici cu mine, lângă mine. Adorm ticluind o telegramă: „Domnule procuror Pradel – în sfârşit, am ieşit definitiv de pe calea putreziciunii pe care m-aţi azvârlit. Mi-au trebuit nouă ani.”

Soarele e destul de sus când mă trezeşte Cuic-Cuic. Ceai şi turtite. Peste tot, numai cutii. Zăresc două cuşti de răchită.

— Ce-ţi trebuie cuştile?

— Iau găinile să le mâncăm pe drum.

— Nerod mai eşti, Cuic-Cuic! Nu luăm nici o găină.

— Ba da, vreau să le iau.

— Ce, nu ţi-e bine? Dacă ieşim cumva la ziuă, din cauza refluxului, şi pe găini şi cocoşi îi găseşte cântatul pe fluviu, îţi dai seama ce primejdie ne paşte?

— Eu n-arunc găinile.

— Frige-le şi bagă-le-n untură şi-n ulei. O să ţină, şi le înfulecăm în primele trei zile.

În sfârşit convins, Cuic-Cuic porneşte în căutarea găinilor, dar cârâielile primelor patru pe care le-a prins le-au făcut probabil pe celelalte să simtă mirosul frigării, căci n-a mai fost chip să pună mâna pe vreuna, s-au ascuns toate prin junglă. E o taină a lighioanelor care au presimţit, nu ştiu cum, primejdia.

Încărcaţi ca nişte catâri, străbatem mlaştina în urma purcelului. M-a implorat să luăm purcelul cu noi.

— Pe cuvântul tău că javra n-o să guiţe?

— Jur. Când îi poruncesc, tace. Nici când ne-a dat de vreo două-trei ori târcoale un tigru n-a guiţat. Şi totuşi i se zbârlise tot părul.

Convins de buna-credinţă a lui Cuic-Cuic, accept să-i iau preaiubitul purcel. Când ajungem la ascunzătoare, s-a înnoptat. Ciocolată e acolo, cu ciungul. Două lanterne electrice îmi permit să controlez totul. Nu lipseşte nimic: inelele velei sunt pe catarg, focul e la locul lui, gata să fie ridicat. Cuic-Cuic repetă de două-trei ori manevra pe care i-o arăt. A priceput repede ce vreau de la el. Îi plătesc negrului care a fost atât de corect. E de-o atare naivitate încât a adus hârtie cu lipici, şi jumătăţile de bancnote. Mă roagă să i le lipesc. Nici o clipă nu i-a trecut prin minte c-aş putea să-i iau banii înapoi. Oamenii care nu nutresc gânduri rele faţă de ceilalţi se dovedesc ei înşişi buni şi drepţi. Ciocolată e un om cinstit şi cumsecade. Văzuse cum sunt trataţi ocnaşii, nu i-a părut rău c-a ajutat pe trei dintre ei să evadeze din iadul ăsta.

— Adio, Ciocolată. Îţi urez noroc, ţie şi familiei tale.

— Mii de mulţumiri.