Capitolul 3În junglă

Repede, până nu apune soarele, intru în junglă, ba înotând, ba mergând, căci şi pe acolo e-un mâl care te trage la fund. Apa pătrunde adânc în pădure şi se lasă noaptea până să fi ajuns la uscat. Un miros, de putregai îmi umple nările şi se degajează atâtea gaze că mă ustură ochii. Picioarele mi se încurcă în ierburi şi frunze. Tot îmi mai târăsc sacul. De câte ori fac un pas, încerc mai întâi cu piciorul pământul de sub apă şi înaintez doar dacă nu se afundă.

Prima noapte o petrec pe-un trunchi gros care s-a prăbuşit. Q grămadă de lighioane năvălesc asupra mea. Mă arde şi mă ustură tot corpul. Tocmai mi-am pus bluzonul, după ce mi-am legat bine sacul, pe care l-am tras pe trunchiul copacului şi l-am fixat la cele două capete. În sac se află viaţa, căci nucile de cocos, când le-oi deschide, îmi vor îngădui să mănânc şi deci să rezist. Maceta e legată de încheietura mâinii drepte. Mă întind istovit pe trunchiul copacului, acolo unde două ramuri bifurcate formează un fel de cuib mare, şi mă cufund în somn fără a mai avea timp să mă gândesc la ceva. Ba nu, poate că totuşi am şoptit de două sau trei ori: „Bietul Sylvain!” înainte de-a adormi buştean.

Ţipetele păsărilor mă trezesc. Soarele pătrunde foarte adânc în junglă, razele sunt orizontale, aşa că trebuie să fie şapte sau opt dimineaţa. În jurul meu e apăraie multă, deci marea, e în flux. S-ar putea să fie sfârşitul celei de-a zecea maree.

S-au făcut şaizeci de ore de când am plecat din Insula Diavolului. Nu-mi dau seama dacă sunt departe de mare. Oricum, o s-aştept să se retragă apa şi apoi o să mă duc pe malul mării să mă usuc şi să stau puţin la soare. Nu mai am apă de băut. Mi-au mai rămas vreo trei pumni de miez de nucă, pe care-l mănânc cu nespusă plăcere; îmi dau şi pe răni. Miezul, datorită uleiului pe care-l conţine, îmi potoleşte arsurile. Apoi fumez două ţigări. Mă gândesc la Sylvain, de data asta fără egoism. Nu plănuisem oare la început să evadez fără vreun prieten? Asta fiindcă aveam pretenţia că mă descurc şi singur. Aşadar nu s-a schimbat nimic, doar că o tristeţe adâncă îmi strânge inima şi închid ochii ca şi cum asta m-ar împiedica să văd scena afundării tovarăşului meu în mlaştină. S-a zis cu el.

Mi-am proptit bine sacul în cuib şi încep prin a scoate o nucă de cocos. Reuşesc să cojesc două, lovindu-le din răsputeri de copac, între picioarele mele. Trebuie lovite în vârf ca să se despice coaja. E mai bine decât cu maceta. Mănânc una întreagă şi beau puţina apă prea dulce pe care-o conţine. Marea se retrage degrabă şi pot să înaintez cu uşurinţă prin noroi şi să ajung pe plajă.

Soarele străluceşte, marea e azi de-o nespusă frumuseţe. Privesc îndelung spre locul unde presupun că a dispărut Sylvain. Hainele mi se usucă repede, precum şi trupul, pe care l-am spălat cu apă sărată. Aprind o ţigară. O ultimă privire spre mormântul prietenului meu şi mă întorc în junglă, păşind fără să întâmpin prea multe greutăţi. Cu sacul în spinare, m-afund încet-încet în desiş, în mai puţin de două ore găsesc, în sfârşit, un teren care nu e niciodată inundat. La rădăcina copacilor nu e nici o urmă care să arate că mareea ar ajunge până acolo. Am să mă opresc aici şi-am să mă odihnesc pe deplin douăzeci şi patru de ore. Am să deschid nucile de cocos una câte una şi-o să scot miezul spre a-l băga în sac, gata de mâncat oricând voi avea poftă, Aş putea s-aprind un foc. dar cred că nu e prudent.

Restul zilei şi-al nopţii s-a desfăşurat fără incidente. Hărmălaia păsărilor mă trezeşte la răsăritul soarelui. Isprăvesc cu scosul miezului din nucile de cocos şi, cu o boccea mică pe umăr, mă îndrept spre răsărit.

Pe la trei după-amiază dau de-o cărare. E un drumeag făcut fie de căutătorii de balata, fie de cei ce prospectează pădurea sau îi aprovizionează pe căutătorii de aur. Cărarea e îngustă, dar curată, fără crengi de-a curmezişul, aşadar e umblată adesea. Din când în când, câteva urme de copite – copite de măgar sau de catâr nepotcovit. În gropile de noroi uscat văd urmele unor picioare de om, degetul mare e întipărit limpede pe lut. Merg până se înnoptează. Mestec miez de nucă; mă hrăneşte şi totodată mi-astâmpără setea. Uneori, după ce-am mestecat bine, îmi frec nasul, buzele şi obrajii cu cocoloşul acela plin de ulei şi de salivă. Ochii mi se lipesc adesea şi sunt plini de puroi. De cum voi putea, o să-i spăl cu apă dulce, în sac, alături de nucile de cocos, aveam o cutie etanşă cu o bucată de săpun de Marsilia, o maşină de ras Gillette, douăsprezece lame şi-un pămătuf. O regăsesc neatinsă.

Merg cu maceta-n mână, clar n-am nevoie de ea, drumul e lipsit de obstacole. Ba chiar observ, pe margine, crăci tăiate nu de prea multă vreme. Pe cărarea asta trec oameni, trebuie să înaintez cu băgare de seamă.

E-un alt soi de junglă decât aceea pe care am văzut-o la prima evadare, la Saint-Laurent-du-Maroni. Asta de-acum are două etaje şi nu-i chiar atât de deasă ca la fluviul Maroni. Prima treaptă de vegetaţie se ridică până la o înălţime de vreo cinci-şase metri, iar deasupra, bolta junglei se află la peste douăzeci de metri. Lumina zilei pătrunde doar în dreapta potecii. În stânga e aproape întuneric.

Înaintez cu iuţeală, uneori prin câte-un luminiş rămas de pe urma unui incendiu provocat de om sau de trăsnet. Zăresc raze de soare. Înclinarea lor mi-arată că-i pe cale să apună. Le-ntorc spatele, îndreptându-mă spre răsărit, deci spre satul de negri Kourou sau spre penitenciarul cu acelaşi nume.

În curând noaptea se va lăsa dintr-odată. Nu trebuie să umblu noaptea. O să intru în junglă şi-o să găsesc un locşor să mă culc.

La mai bine de treizeci de metri de cărare, bine adăpostit sub o grămadă de frunze netede de soiul celor de banan, mă lungesc pe-un morman de frunze asemănătoare, pe care le-am tăiat cu maceta. O să dorm ferit de umezeală, şi am norocul să nu plouă. Fumez două ţigări.

Astă-seară nu-s prea obosit. Cât priveşte foamea, sunt în formă datorită miezului de nucă. Doar setea îmi usucă gura şi nu prea reuşesc să salivez.

A început partea a doua a evadării şi iată a treia noapte petrecută fără necazuri pe continent.

Ah! de-ar fi fost Sylvain cu mine! Dar nu e, n-ai ce-i face, frăţioare. Ai avut tu nevoie, de când te ştii, de vreun sfat sau de vreun sprijin ca să porneşti la treabă? Eşti căpitan sau soldat? Hai, Papillon, nu te prosti, lăsând la o parte durerea firească de a-ţi fi pierdut un prieten, chiar dacă eşti singur în junglă, nu înseamnă că eşti mai puţin puternic. Ai de la Royale, de la Saint-Joseph şi de pe Insula Diavolului sunt departe, de şase zile i-ai lăsat în urmă. Cei de la Kourou or fi înştiinţaţi. Mai întâi caraliii de la lagărul forestier, apoi negrii din sat Trebuie să fie pe-acolo şi un post de jandarmi. O fi oare cuminte să mă îndrept spre satul ăsta? Nu-i cunosc câtuşi de puţin împrejurimile. Lagărul e înfipt între sat şi fluviu. E tot ce ştiu despre Kourou.

Pe Insula Royale plănuisem să atac primul individ care mi-o ieşi în cale şi să-l silesc să mă călăuzească până prin preajma lagărului de la Inini, unde se-află indochinezii, printre care Cuic-Cuic, fratele lui Chang. De ce să-mi schimb planul? Dacă cei de pe Insula Diavolului au ajuns la concluzia că ne-am înecat, n-o să se lase cu gălăgie. Dar dacă-şi pun problema evadării, Kourou poate fi primejdios. Fiind un lagăr forestier, o fi plin de arăboi deci şi-o grămadă de potere. Cască bine ochii să nu te hăituiască, Papi! Chiar aşa. Vezi să nu fii prins între două focuri. Trebuie să-i zăreşti pe tipii ăia, oricare-or fi, până să te repereze ei. Va să zică: n-am voie să umblu pe potecă, ci prin junglă, paralel cu drumul. Azi, cât a fost ziua de lungă, ai făcut o prostie gogonată alergând pe cărarea asta fără altă armă decât cu fi cuţitoiul tău. Asta nu se mai cheamă inconştienţă, ci nebunie curată. Aşadar, de mâine o pornesc prin junglă.

Mă scol cu noaptea-n cap, trezit de ţipetele lighioanelor şi ale păsărilor care salută zorile, şi mă dezmeticesc din somn o dată cu jungla. Şi pentru mine începe o zi nouă. Înghit un pumn de miez de nucă, bine mestecat. Mă şterg cu el şi pe faţă şi-o pornesc la drum.

Foarte aproape de potecă, dar prin desiş, merg destul de greu întrucât, deşi lianele şi crengile nu sunt prea stufoase, trebuie să le dau deoparte ca să înaintez. Oricum, bine-am făcut c-am părăsit cărarea, căci aud pe cineva fluierând. În faţa mea, drumul se întinde drept, cale de peste cincizeci de metri. Nu-l văd pe cel ce fluieră. Ah! uite-l că vine. E un negru, cară un sac pe umăr şi are o puşcă-n mâna dreaptă. E-n cămaşă kaki, în şort şi-cu picioarele goale. Cu capul în jos, cu spinarea încovoiată de sacul cât toate zilele, nu-şi ia ochii din pământ.

Pitit în spatele unui copac gros, chiar pe marginea potecii, cu cuţitul gata pregătit, aştept s-ajungă în dreptul meu. În clipa când trece prin faţa copacului, mă năpustesc asupra lui. Cu mâna dreaptă i-am prins din zbor braţul care ţine puşca, i-l răsucesc şi-i fac s-o scape jos. „Nu mă omori! Dumnezeule, fie-ţi milă!” E tot în picioare, cu vârful cuţitului meu proptit la baza gâtului, în stânga. M-aplec şi ridic puşca, o prăpădenie c-o singură ţeava, dar încărcată probabil cu pulbere şi alice până-n vârf. Am tras cocoşul şi, după ce m-am îndepărtat cam la doi metri, poruncesc:

— Lasă jos sacul. Nu-ncerca s-o iei la goană, că te curăţ cât ai zice peşte.

Bietul negru, îngrozit, îmi dă ascultare. Apoi se uită la mine:

— Sunteţi un evadat?

— Da.

— Ce doriţi? Luaţi tot ce am. Dar, vă rog nu mă omorâţi, am cinci copii. Fie-vă milă, lăsaţi-mi viaţa.

— Taci din gură. Cum te cheamă?

— Jean.

— Unde te duci?

— Să le duc de mâncare şi leacuri celor doi fraţi ai mei care taie lemne-n junglă.

— De unde vii?

— De la Kourou.

— Eşti de-acolo, din sat?

— Acolo m-am născut.

— Ştii unde-i Inini?

— Da, uneori fac afaceri eu indochinezii din lagărul de prizonieri.

— Vezi asta?

— Ce-i aia?

— O hârtie de cinci sute de franci. Ai de ales: ori faci ce-ţi spun eu, şi-ţi dăruiesc cinci sute de franci, şi capeţi puşca înapoi; ori refuzi sau încerci să mă păcăleşti şi atunci te omor. Alege.

— Ce trebuie să fac? Fac tot ce vreţi, chiar fără bani.

— Să mă călăuzeşti în deplină siguranţă până în împrejurimile lagărului de la Inini. După ce iau legătura cu un anume chinez, poţi să pleci. Ne-am înţeles?

— S-a făcut.

— Dacă mă păcăleşti, eşti un om mort.

— Nu, jur că v-ajut cinstit.

Are lapte condensat. Scoate şase cutii şi mi le dă, împreună cu o pâine de-un kilogram şi cu nişte slănina afumată.

— Ascunde-ţi sacul în junglă, o să ţi-l iei mai târziu. Uite, însemn pomul cu maceta.

Beau o cutie de lapte. Mai îmi dă şi-un pantalon lung nou-nouţ, de la o salopetă de mecanic. Îl îmbrac fără să las puşca din mână.

— Dă-i drumul, Jean. Ai grijă să nu ne vadă nimeni, că dacă ne surprinde cineva, tu eşti de vină, şi atunci s-a zis cu tine.

Jean se pricepe să umble prin junglă mai bine ca mine şi-mi vine greu să mă ţin după el, atât e de iscusit când e vorba să se ferească de crăci şi de liane. Năzdrăvanul ăsta parcă se plimbă prin junglă.

— Ştiţi că la Kourou au fost înştiinţaţi c-au evadat doi ocnaşi din Insule? Vreau să fiu cinstit cu dumneavoastră: o să fie primejdie mare când o să trecem pe lângă lagărul de ocnaşi de la Kourou.

— Pari om bun şi sincer, Jean. Sper să nu mă-nşel. Pe unde socoteşti c-ar fi mai bine s-ajung la Inini? Gândeşte-te că de scăparea mea atârnă viaţa ta, căci dacă mă dibuiesc caraliii sau poterele, sunt silit să te omor.

— Care vă e numele?

— Papillon.

— Bine, domnule Papillon. Trebuie să pătrundem adânc în junglă şi să ne ţinem departe de Kourou. Garantez că vă duc la Inini prin junglă.

— Mă bizui pe tine. Ia-o pe unde crezi că-i mai sigur, în interiorul junglei se merge mai încet, dar de când ne-am depărtat de cărare, îmi dau seama că negrul s-a mai relaxat. Nu mai transpiră atât de mult şi chipul îi e mai puţin crispat, parcă s-a mai liniştit.

— Jean, aşa-i că ţi-a mai trecut frica?

— Da, domnule Papillon. În preajma potecii eraţi în mare primejdie, va să zică şi eu.

Înaintăm repede. Negrul e deştept, niciodată nu se depărtează de mine cu mai mult de trei-patru metri.

— Stai, vreau să-mi răsucesc o ţigară.

— Vă rog, poftiţi un pachet de Gauloises.

— Mulţumesc, Jean, eşti băiat de treabă.

— Aşa e, sunt foarte de treabă. Vedeţi dumneavoastră, sunt catolic şi sufăr când văd cum se poartă supraveghetorii albi cu ocnaşii.

— Ai văzut mulţi? Unde?

— în lagărul forestier de la Kourou. Ţi se rupe inima când îi. vezi cum. se prăpădesc cu încetul, măcinaţi de munca asta la tăiatul lemnelor, de friguri şi de dizenterie, în Insule o duceţi mai bine. E prima oară că văd un con-damnat ca dumneavoastră perfect sănătos.

— Aşa-i, o ducem mai bine în Insule.

Ne-am aşezat pe-o cracă groasă. Îi ofer una din cutiile lui de lapte. Refuză, preferă să mestece nucă de cocos.

— Nevastă-ta e tânără?

— Da, are treizeci şi doi de ani. Eu am patruzeci. Avem cinci copii, trei fete şi doi băieţi.

— Câştigi bine?

— Cu lemnul de trandafir o scoatem binişor la capăt, şi nevastă-mea spală şi calcă rufele supraveghetorilor. Mai iese ceva şi din asta. Suntem foarte săraci, dar mâncăm cu toţii pe săturate şi copiii merg la şcoală. Niciodată n-au dus lipsă de încălţări.

Amărâtului ăsta de negru i se pare că, din moment ce copiii lui au ghete-n picioare, totul e-n regulă. E aproape cât mine de înalt, chipul său n-are nimic antipatic. Dimpotrivă, ochii lui arată limpede că-i un om înzestrat cu simţiri ce-i fac cinste, că e harnic, sănătos, bun tată de familie, bun soţ, bun creştin.

— Dar dumneata, Papillon?

— Eu, Jean, încerc să-mi refac viaţa. De zece ani zac îngropat de viu, mă străduiesc neîncetat să evadez, ca s-ajung într-o zi ca tine, liber, cu o nevastă şi cu copii, fără să fac vreun rău cuiva nici măcar cu gândul. Chiar tu ai spus, ocna e un putregai, şi-un bărbat care se respectă trebuie să fugă din mocirla asta.

— Am să v-ajut din toată inima. Să mergem.

Dovedind un extraordinar simţ de orientare şi fără să şovăie vreodată în ce priveşte direcţia, Jean mă călăuzeşte de-a dreptul spre împrejurimile lagărului unde se află indochinezii; sosim la vreo două ore după lăsarea nopţii. Din depărtare se aud lovituri, nu se zăreşte nici o lumină. După câte îmi explică Jean, ca să te apropii cu-adevărat de lagăr trebuie să ocoleşti unul sau două avanposturi. Hotărâm să ne oprim şi să înnoptăm.

Sunt mort de oboseală, mie frică, s-adorm. Dacă mă înşel în privinţa negrului? Dacă m-a dus de nas, şi-mi ia puşca în timp ce dorm, ca să mă omoare? Dacă mă lichidează, prinde doi iepuri deodată: scapă de primejdia pe care-o reprezint pentru el şi capătă o răsplată pentru uciderea unui evadat.

Da, e foarte deştept. Fără să mai scoată o vorbă, fără să mai stea pe gânduri, se culcă şi el. Încă n-am aruncat lanţul şi bulonul. Îmi vine să-l leg; dar mă gândesc că poate să desfacă; bulonul la fel de bine ca şi mine şi că, dacă umblă tiptil în vreme ce eu dorm buştean, n-o să simt, nimic. Deocamdată o să mă străduiesc să nu adorm. Are un pachet întreg de ţigări. Cu nici un preţ n-am voie să aţipesc. Nu pot să mă încred în omul ăsta, care la urma urmei s-ar putea să fie cinstit şi să mă socotească pe mine tâlhar.

E întuneric beznă. Stă culcat la doi metri de mine, nu zăresc decât albul tălpilor sale, e desculţ. În junglă răsună obişnuitele zgomote ale nopţii; între altele, urletul neîncetat al maimuţei guşate, răguşit şi puternic, care răzbate kilometri întregi. Are o mare importanţă: înseamnă că cei din grupul său pot să mănânce sau să doarmă fără grijă. Nu aduce a spaimă sau primejdie, va să zică prin preajmă nu sunt fiare sălbatice sau oameni.

Încordat la culme, nu-mi vine prea greu să n-adorm; m-ajută câteva arsuri pe care mi le fac cu ţigara şi mai ales un roi de ţânţari, vorbiţi să-mi sugă tot sângele. M-aş putea apăra ungându-mă cu salivă amestecată cu tutun. Dacă-mi dau cu zeama asta de nicotină, scap de ţânţari, dar fără ei probabil c-o s-adorm. Nu-mi rămâne decât să nădăjduiesc că ţânţarii ăştia n-o să mă umple de malarie sau de friguri galbene.

Iată-mă ieşit, poate doar provizoriu, din calea putreziciunii. Când, am apucat-o pe calea asta aveam douăzeci şi cinci de ani, eram în 1931. Suntem în 1941. Zece ani. În 1931, printr-un rechizitoriu nemilos şi inuman, Pradel, procurorul lipsit de suflet, a reuşit să m-azvârle, tânăr şi plin de vigoare, în acel hău al Administraţiei penitenciare, în văgăuna aia umplută c-o scursoare vâscoasă, menită să mă topească încetul cu încetul şi să mă facă să dispar. În sfârşit, am încheiat cu bine prima parte a evadării. Am ieşit din fundul puţului, şi-am ajuns la ghizduri. Va trebui să-mi folosesc toată energia şi inteligenţa ca să izbutesc şi cu partea a doua.

Noaptea se scurge încetişor, totuşi se scurge şi n-am adormit. Nici măcar n-am dat drumul puştii. Usturimea provocată de înţepăturile ţânţarilor m-a ţinut atât de treaz că arma nu mi-a scăpat o dată din mâini. Pot să fiu mulţumit de mine, nu mi-am riscat libertatea lăsându-mă doborât de oboseală. Mintea s-a dovedit mai tare decât trupul şi, la primele ţipete ale păsărilor, care vestesc apropierea zorilor, pot să mă felicit. Cele câteva zburătoare „sculate cu noaptea-n cap” sunt preludiul care nu se lasă prea mult aşteptat.

Negrul se-ridică în capul oaselor, după ce şi-a întins toate mădularele, şi-şi freacă picioarele.

— Bună dimineaţa, n-ai dormit?

— Nu.

— Asta-i o prostie, te asigur că nu era cazul să te temi de mine. Sunt hotărât să te ajut ca să izbuteşti.

— Mulţumesc, Jean. Mai e mult până se luminează în junglă?

— O oră şi ceva. Doar animalele simt cu mult înainte că mijesc zorile. Peste o oră o să vedem destul de bine. Papillon, împrumută-mi le rog cuţitul dumitale.

I-l întind fără şovăire. Face doi-trei paşi şi taie o creangă dintr-o plantă grasă. Îmi dă o bucată mare şi-şi opreşte restul.

— Bea apa dinăuntru şi dă-ţi cu ea pe faţă.

Beau şi mă spăl cu soiul ăsta ciudat de burete. S-a laminat de ziuă. Jean îmi dă înapoi cuţitul. Mi-aprind o ţigară, Jean fumează şi el. Pornim la drum. După ce ne-am bălăcit de câteva ori prin nişte băltoace de noroi foarte greu de străbătut, am ajuns în împrejurimile lagărului de la Inini abia pe la amiază, fără să fi avut parte de vreo întâlnire, fie ea plăcută sau nu.

Ne-am apropiat de-o adevărată cale de acces spre lagăr. De-a lungul acestui larg spaţiu defrişat se întinde o linie ferată îngustă. E-o cale ferată, îmi spune el, pe care nu circulă decât nişte vagonete împinse de indochinezi. Vagonetele astea fac un zgomot asurzitor, se-aud de departe. Asistăm la trecerea unuia, are pe el o bancă pe care şed doi caralii. În spatele lor, doi indochinezi frânează drăcovenia cu nişte drugi de lemn. Roţile scapără scântei. După câte spune Jean, unul din capetele prăjinilor e de oţel şi slujeşte la împingere şi frânare.

Drumul e foarte umblat. Trec indochinezi purtând în spinare suluri de liane, unii duc câte-un purcel sălbatic, iar alţii, maldăre de frunze de cocotier. Toţi par să se îndrepte spre lagăr. Jean zice că există multe motive ca s-o porneşti prin junglă: să prinzi vreun, vânat, să cauţi liane din care se fac mobile, frunze de cocotier pentru rogojinile care apără zarzavaturile din grădini de dogoarea soarelui, să vânezi fluturi, musculiţe, şerpi etc. După ce şi-au isprăvit munca impusă de Administraţie, unii indochinezi au voie să umble câteva ore prin junglă. Cu toţii trebuie să se înapoieze înainte de orele cinci ale după-amiezii.

— Poftim, Jean. Iată cei cinci sute de franci şi puşca (pe care-am descărcat-o în prealabil). Am cuţitul şi maceta. Poţi să pleci. Îţi mulţumesc. Dumnezeu să te răsplătească mai bine decât mine c-ai ajutat un nenorocit să încerce să-şi refacă viaţa. Te-ai purtat corect. Îţi mulţumesc încă o dată. Când o să le povesteşti copiilor tăi întâmplarea asta, nădăjduiesc c-ai să le spui: „Ocnaşul ăla părea băiat de treabă, nu-mi pare rău că l-am ajutat”.

— Domnule Papillon, e târziu, până s-o înnopta n-apuc să mai merg cine ştie cât. Păstrează puşca, rămân cu dumneata până mâine dimineaţă. Dacă n-ai nimic împotrivă, aş vrea să-l opresc chiar eu pe indochinezul pe care-o să-l alegi ca să-l înştiinţeze pe Cuic-Cuic. O să-i fie mai puţin frică de mine decât de-un alb care a evadat. Dă-mi voie s-o iau pe drumeag. Nici măcar unui caraliu nu i s-ar părea ciudat să mă vadă pe-aici, presupunând că s-ar ivi vreunul. I-aş spune c-am însemnat nişte lemn de trandafir pentru întreprinderea,. Symphorien” din Cayenne. Ai încredere în mine.

— Atunci ia-ţi puşca, în junglă ar părea suspect cineva neînarmat.

— Aşa-i.

Jean s-a proţăpit în mijlocul drumului. Eu unul când şi-o face apariţia un indochinez care să-mi placă, o să fluier încetişor.

— Bună ziua, domnu, zice-n grai local un moşneguţ indochinez care poartă pe umeri un trunchi de bananier din cei cu muguraşi terminali, delicioşi la gust.

Fluier, întrucât bătrânelul politicos, care-l salută el întâi pe Jean, îmi place.

— Bună ziua. Stai, vreau să vorbesc cu tine.

— Ce vrea domnu? Şi se opreşte.

Discută de vreo cinci minute. N-aud ce spun. Trec doi indochinezi care duc o căprioară mare, agăţată cu picioarele de-o prăjină, capul, i se târăşte pe jos. Se cărăbănesc fără să-l salute pe negru, dar îi zic ceva în păsăreasca lor celuilalt indochinez, care le răspunde două-trei vorbe.

Jean îl aduce pe bătrân în junglă. Ajung până la mine. Îmi întinde mâna.

— Tu frufru (evadat)?

— Da.

— De unde?

— Din Insula Diavolului.

— Ya, bun. (Râde şi se holbează la mine, cu ochii lui oblici.) Ya, bun. Cum cheamă la tine?

— Papillon.

— Eu nu cunoşti.

— Eu prieten Chang, Chang Vauquien; frate cu Cuic-Cuic.

— Ah! Ya, bun. (Şi iar îmi strânge mâna.) Tu ce vrut?

— Spui Cuic-Cuic eu aştept el aici.

— Asta nu putut.

— De ce?

— Cuic-Cuic furat şaizeci raţe de la şef lagăr. Şef vrut omoară Cuic-Cuic. Cuic-Cuic frufru.

— De când?

— Două luni. Pe mare?

— Nu ştiu. Eu merg lagăr vorbit alt indochinez prieten bun Cuic-Cuic. El hotărăşte. Tu nu mişti de-aci. Eu venit înapoi noaptea asta.

— La ce oră?

— Nu ştiu. Dar eu venit înapoi aduce mâncare la tine, ţigări, tu nu faci foc aici. Eu fluierat „La Madelon”. Când tu auzit, ieşit la drum. Înţeles?

— Înţeles.

Şi pleacă.

— Ce părere ai, Jean?

— Nu înseamnă c-am dat greş. Dară vreţi, ne întoarcem la Kourou şi fac rost de-o barcă, de alimente şi de pânze ca s-o porniţi pe apă.

— Jean, mă duc foarte departe, mi-e cu neputinţă să plec singur. Îţi mulţumesc pentru propunere. La o adică poate c-o să accept.

Indochinezul ne-a lăsat o porţie zdravănă de muguraşi de palmier, pe care-o mâncăm. E proaspătă şi delicioasă, aduce foarte bine la gust cu alunele. Jean o să stea de veghe, am încredere în el. Mă dau cu zeamă de tutun pe faţă şi pe mâini întrucât ţânţarii au pornit la atac.

Jean mă trezeşte din somn:

— Papillon, fluieră cineva „La Madelon”.

— Cât e ceasul?

— Nu-i târziu, vreo nouă.

Ne-ntoarcem la drumeag. Întuneric beznă. Omul care fluieră se apropie, îi răspund. Se apropie, suntem foarte aproape, îl simt, dar nu-l văd. Tot fluierând, când unul, când altul, reuşim să ne găsim. Sunt trei inşi. Fiecare mi-atinge mâna. Luna o să răsară în curând.

— Să ne-aşezăm pe marginea drumului, spune unul din ei într-o franceză perfectă. În întunericul ăsta n-o să ne poată vedea nimeni.

Jean s-a apropiat şi el.

— Întâi mănâncă, ai să vorbeşti pe urmă, spune cel care vorbeşte atât de corect.

Jean şi cu mine dăm pe gât o supă de zarzavat fierbinte. Ne încălzeşte şi hotărâm să păstrăm restul mâncării pentru mai târziu. Bem ceai cald cu zahăr, are gust de mentă, e delicios.

— Eşti prieten bun cu Chang?

— Da, mi-a spus să-l caut pe Cuic-Cuic, să evadez cu el. Eu am mai evadat o dată, foarte departe, până-n Columbia. Sunt marinar bun, de-aia voia Chang să-l iau şi pe frate-său. Are încredere în mine.

— Foarte bine. Ce tatuaje are Chang?

— Un dragon pe piept, trei puncte pe mâna stângă. Mi-a spus că cele trei puncte sunt semnul că a fost unul din capii răscoalei de la Poulo Condor. Cel mai bun prieten al lui e un alt conducător al răscoalei, îl cheamă Van Hue. Îl lipseşte un braţ.

— Ăla-s eu, zice intelectualul. Nu-ncape îndoială că eşti prietenul lui Chang, aşadar prietenul nostru. Fii atent: Cuic-Cuic n-a putut încă să pornească pe mare, întrucât nu se pricepea să conducă o barcă. Pe de altă parte, e singur, e-n junglă, la vreo zece kilometri de aici. Face mangal. Nişte prieteni îl vând şi-i dau banii. Când o avea destule economii, o să-şi cumpere o barcă şi-o să caute pe careva să evadeze împreună. Acolo unde e nu riscă nimic. Nimeni nu poate s-ajungă la soiul ăla de insulă pe care se află, fiindcă e înconjurată de smârcuri. Oricine se aventurează într-acolo fără să cunoască drumul e înghiţit de mlaştină, în zori viu să te iau ca să te duc la Cuic-Cuic. Haideţi cu noi.

O luăm pe marginea drumului, căci a răsărit luna şi e destulă lumină ca să vezi cale de cincizeci de metri. Când ajungem în dreptul unui pod de lemn, îmi spune.

— Bagă-te sub pod. Ai să dormi aici, vin să te iau mâine dimineaţă.

Ne strângem mâna şi cei trei pleacă. Umblă fără să se ascundă. Dacă-i surprinde careva, o să spună că s-au dus să controleze nişte capcane aşezate peste zi în junglă. Jean zice:

— Papillon, tu nu dormi aici. Tu dormi în junglă, eu dorm aici. Când o veni, te chem.

— S-a făcut.

Mă întorc în junglă şi, după ce fumez câteva ţigări, adorm mulţumit, cu burta plină de supa cea bună.

Van Hue e prezent la întâlnire înainte de revărsatul zorilor. Ca să câştigăm timp, o să ţinem drumul până la răsăritul soarelui. Mergem repede vreme de peste patruzeci de minute. Dintr-o dată se face ziuă şi se aude de departe zgomotul unui vagonet care vine spre noi pe linia ferată. Intrăm în junglă.

— Rămâi cu bine, Jean, îţi mulţumesc şi-ţi urez noroc. Dumnezeu să te binecuvânteze, pe tine şi familia ta.

Insist să accepte cei cinci sute de franci. În caz că n-ar reuşi combinaţia cu Cuic-Cuic, mi-a explicat cum să mă apropii de satul lui şi cum să-l ocolesc ca să ajung din nou pe drumeagul pe care l-am întâlnit. E nevoit să treacă pe-acolo de două ori pe săptămână. Îi strâng mâna acestui nobil negru guyanez, iar el se avântă pe drum.

— Haidem, zice Van Hue pătrunzând în junglă.

Se orientează fără să şovăie şi înaintăm destul de repede, deoarece hăţişul nu-i prea des. Evită să taie cu maceta ramurile şi lianele care-l încurcă. Le dă la o parte.