Capitolul 1Sosirea pe insule

Mâine urmează să ne îmbarcăm cu. destinaţia: Insulele Salvării. În ciuda luptei purtate, iată-mă, de data aceasta, la doar câteva ore de internarea pe viaţă. Mai întâi voi avea de făcut doi ani de recluziune în Insula Saint-Joseph. Sper că voi dezminţi porecla pe care i-au dat-o ocnaşii: „Mâncătoarea de oameni”.

Am pierdut partida, dar n-am sufletul unui învins.

Trebuie să fiu bucuros că n-am de făcut decât doi ani în această închisoare a unei alte închisori. Aşa cum mi-am făgăduit-o, nu mă voi lăsa uşor pradă elucubraţiilor cărora le dă naştere izolarea completă. Am găsit remediul ca să scap de ele. De la bun început, trebuie să mă consider liber şi sănătos, ca un ocnaş oarecare de pe Insule. Voi avea treizeci de ani la ieşire.

Pe Insule evadările sunt foarte rare, ştiu. Dar, chiar număraţi pe degete, există oameni care au evadat. Ei bine, eu unul o să evadez, e sigur. Peste doi ani o să evadez din Insule, îi tot spun lui Clousiot, aşezat lângă mine.

— Dragul meu Papillon, e foarte greu să te doboare cineva, şa te invidiez pentru credinţa asta a ta că odată ai să fii liber. Se face un an de când tot pui la cale evadări şi n-ai renunţat nicicând. Nici n-ai zbârcit-o bine c-o evadare, că şi pui alta la cale. Mă mir că aici n-ai încercat nimic.

— Frate, aici nu-i decât un singur chip: instigarea la răscoală. Dar pentru asta n-am răgazul trebuincios ca să-i stăpânesc pe toţi indivizii ăştia năzuroşi. Eram gata s-o provoc, dar m-am temut că mă înghite. Cei patruzeci ele oameni de aici sunt toţi vechi ocnaşi. Calea putreziciunii a pus stăpânire pe ei, reacţionează altfel decât noi. De pildă: „ăi cu furnicile”, cel care a turnat otravă în ciorbă şi care ca să omoare un om, nu s-a dat în lături să otrăvească alţi şapte care nu-i căşunaseră cu nimic.

— Păi, în Insule o să găseşti acelaşi soi de oameni.

— Da, dar din Insule voi evada fără să am nevoie de nimeni. O să plec singur sau cel mult c-un camarad. Zâmbeşti, Clousiot, de ce?

— Zâmbesc pentru că nu te dai niciodată bătut. Într-atât arzi de nerăbdare să te vezi la Paris, plătind cu vârf şi îndesat celor trei amici ai tăi, încât n-ai să recunoşti niciodată că nu se poate înfăptui ceea ce doreşti atât de mult.

— Las-o baltă, Clousiot, pe mâine. Da, dăm noi de afurisitele astea de Insule ale Salvării! Prima întrebare: de ce s-or fi chemând ale Salvării insulele astea ale pierzaniei?

Şi întorcându-i spatele lui Clousiot, îmi plec puţin mai mult faţa spre adierea nopţii.

A doua zi, cu noaptea-n cap, pornim spre Insule. Douăzeci şi şase de oameni pe bordul unei vechituri de patru sute de tone, Tanon, vas de coastă care face naveta Cayenne – Insule – Saint-Laurent şi înapoi. Ne leagă doi câte doi, prinzându-ne cu un lanţ la picioare şi ni se pun cătuşe. Două grupe de câte opt inşi în faţă, fiecare supravegheată de patru caralii, cu arma-n mână. Plus un grup de zece în spate cu şase caralii şi cei doi şefi de escortă. Toată lumea se află pe puntea vasului ăstuia prăpădit, gata să se scufunde la prima furtună.

Hotărât să nu reflectez în timpul acestei călătorii, vreau să mă distrez. Drept care, doar ca să-l sâcâi spun tare celui mai apropiat supraveghetor, care are o mutră de înmormântare:

— Cu lanţurile pe care ni le-aţi pus, n-o să prea fie chip de scăpare dacă se scufundă barca asta putredă, ceea ce n-ar fi greu în starea în care se află, în caz că se iscă vreo furtună.

Trezit brusc, gardianul reacţionează aşa cum prevăzusem:

— Puţin ne pasă dacă vă înecaţi. Avem ordin să vă punem în lanţuri, şi cu-asta basta. Răspund ăi care dau aceste ordine. Noi suntem acoperiţi oricum.

— Ai dreptate, domnule supraveghetor, cu lanţuri sau fără lanţuri, dacă sicriul ăsta se desface pe drum, ne ducem cu toţii la fund.

— Oh! ştiţi, zice idiotul, e mult de când vasul face drumul ăsta şi nu i s-a întâmplat niciodată nimic.

— Desigur, dar tocmai pentru că vasul există prea de mult e gata pregătit, fără doar şi poate, să păţească oricând ceva.

Reuşisem ceea ce voiam: să zgâlţâi tăcerea aceea generală care mă călca pe nervi. Tema a fost reluată imediat de supraveghetori şi ocnaşi.

— Da, prăpădenia asta de vas e periculoasă, şi pe deasupra ne mai şi vâră-n lanţuri. Fără lanţuri am mai avea, poate, o şansă.

— Oh, totuna. Cu uniforma, cizmele şi puşca noastră, nu suntem nici noi uşori.

— Puşca nu contează, în caz de naufragiu te lepezi iute de ea, zice altul.

Văzând că s-a prins, mai bag un fitil:

— Unde sunt bărcile de salvare? Nu văd decât una mititică, pentru cel mult opt oameni. Intră comandantul, echipajul, şi gata, s-a umplut. Restul, aleluia!

Şi atunci se porneşte discuţia pe-un ton ridicat.

— Aşa-i, nu-s de nici unele şi vasul e într-aşa un hal că nu-i de gândit o asemenea lipsă de răspundere, să obligi nişte capi de familie să-şi rişte viaţa ca să însoţească nişte canalii.

Întrucât mă aflu în grupul de pe puntea pupa, cei doi şefi ai convoiului călătoresc lângă noi. Unul din ei se uită la mine şi zice:

— Tu eşti Papillon, cel întors din Columbia?

— Da.

— Nu mă mir c-ai ajuns atât de departe, pari să te pricepi la marină.

Răspund cu îngâmfare:

— Da, foarte bine.

Li se cam lungesc mutrele. Colac peste pupăză, comandantul coboară de pe pasarelă, căci tocmai am ieşit din estuarul fluviului Maroni şi, fiind locul cel mai periculos, a trebuit să vadă personal de timonă. Acum a trecut-o altuia. Deci, acest comandant, negru ca tăciunele, mic şi gras, cu un obraz destul de tânăr, întreabă unde sunt flăcăii care au ajuns până-n Columbia pe-un trunchi de copac.

— Acela, ăsta şi celălalt de-alături, zice şeful convoiului.

— Cine era căpitan? întreabă piticul.

— Eu, domnule.

— Ei bine, flăcăule, ca marinar te felicit. Eşti un om şi jumătate. Stai! şi baga mâna în buzunarul de la haină: Primeşte pachetul ăsta de tutun cu foiţă. Fumează-l în sănătatea mea.

— Mulţumesc, domnule comandant. Şi eu trebuie să vă felicit c-aveţi curajul să navigaţi pe dricul ăsta, o dată sau de două ori pe săptămână.

Râde în hohote, punând capac celor pe care dorisem să-i sâcâi.

Îmi spune:

— Ah! ai dreptate! De mult trebuia aruncată la gunoi rabla, dar proprietarii aşteaptă să se scufunde ca să încaseze asigurarea.

Drept care închei cu o înţepătură:

— Noroc că se găseşte o barcă de salvare pentru echipaj şi pentru dumneavoastră.

— Da, e-un noroc, spune comandantul pe negândite înainte de-a se face nevăzut pe scară.

Discuţia asta pe care-o stârnisem cu bună ştiinţă a făcut să treacă uşor patru ore şi mai bine. Fiecare avea ceva de spus şi vorbăria s-a întins, nu ştiu cum, până în partea din faţă a vasului.

Marea nu-i agitată azi, la zece dimineaţa, dar vântul nu înlesneşte călătoria. Mergem spre nord-est, adică împotriva valurilor şi a vântului. ceea ce face sigur ca tangajul să fie mai puternic decât în mod obişnuit. Câtorva supraveghetori şi ocnaşi le e rău. Noroc că cel de care sunt înlănţuit e învăţul cu marca, căci nimic nu-i mai neplăcut decât să verse cineva lângă tine. Tipul e-un adevărat şmecher parizian. A intrat la ocnă în 1927. Se află aşadar de şapte ani în Insule. E relativ tânăr, treizeci şi opt de ani.

— Îmi zice Titi Belotă, asta-i specialitatea mea, belota. De altminteri, pe Insule, din asta trăiesc. Cât e noaptea de lungă, belota la doi franci punctul. Se urcă mult cu anunţul. Dacă faci două sute de puncte c-o figură de valet, gagiul îţi plăteşte patru sute de franci, plus ceva pentru celelalte puncte.

— Va să zică sunt mulţi bani pe Insule?

— Cred şi eu, frăţioare Papillon! Insulele-s pline de tuburi ticsite de biştari. Unii vin cu tuburi; alţii dau cinzeci la sută să capete parale cu ajutorul unor supraveghetori vârâţi în afacerile astea. Se vede că eşti prospătură, bătrâne. Nu prea ştii cum devine cazul.

— Nu, nu ştiu absolut nimic din ce-i pe Insule. Ştiu numai că de-acolo e tare greu de evadat.

— De evadat? zice Titi. Nici nu face să-ţi baţi gura. De şapte ani de când mă aflu în Insule au fost două evadări, şi rezultatul: trei morţi şi doi arestaţi. Nimeni n-a reuşit. De-aia nici nu-s mulţi amatori să-şi încerce bafta.

— De ce-ai fost pe continent?

— Am fost la raze, să văd dacă n-am ulcer.

— Şi n-ai încercat să evadezi din spital?

— Ţi-ai găsit! Tu ai stricat totul, Papillon. Şi, colac peste pupăză, am picat tocmai în sala din care-ai evadat tu. Aşa că ţin-te supraveghere! Cum se apropia vreunul de fereastră să ia puţin aer, îl sileau s-o şteargă de-acolo. Iar când întrebai de ce, ţi se răspundea: „Pentru cazul că ţi-ar trece prin cap să faci ca Papillon”.

— Ia spune, Titi, cine-i tipul ăla înalt care stă lângă şeful convoiului? Vreun turnător?

— Ce, eşti sonat? Individul e foarte respectat de toată lumea. E-un fazan, dar ştie să se poarte ca unul de-al nostru: nu face prietenie cu canalii, nu umblă după vreun loc mai bun, stă-n banca lui de ocnaş. Ştie să dea un sfat ca lumea, e-un camarad pe cinste şi nu se trage de şireturi cu sticleţii. Nici preotul sau doctorul n-au putut să-l folosească la ceva. Prostănacul ăsta, care se poartă după cum vezi de parc-ar face parte din tagmă, se trage din Ludovic ai XV-lea. Aşa-i, amice, e conte, conte sadea, se numeşte contele Jean de Bérac. Cu toate astea, când a venit aici, a durat mult şi bine pân' ce-au început să-l stimeze oamenii, că fusese vârât la ocnă pentru o treabă bare mârşavă.

— Ce-a făcut?

— Deh, şi-a aruncat copilul în apă de pe-un pod, şi cum ţâncul picase într-un loc cu apa joasă, a avut tăria să coboare, să-l ridice şi să-l azvârle într-o bulboană mai adâncă.

— Phii! Cum s-ar zice, şi-a omorât copilul de două ori.

— Un amic de-al meu, care-i contabil şi care i-a văzut dosarul, zice că tipul ar fi fost terorizat de neamul lui ciocoiesc. Iar maică-sa o aruncase-n stradă, ca pe-o căţea, pe mama copilului, care era fată-n casă la castelul ei. După părerea prietenului meu, băiatul era ţinut sub papuc de-o mamă trufaşă, pretenţioasă, care atât l-a umilit pentru că a cutezat el, un conte, să facă amor c-o slujnicuţă, că nu mai ştia pe ce lume se află când şi-a aruncat ţâncul în apă, după ce-i spusese maică-si că l-a dus la Asistenţa publică.

— La cât l-au condamnat?

— A luat doar zece coţi. Vezi bine, Papillon, că nu-i un tip ca noi. Contesa, grijulie de onoarea casei, o fi explicat magistraţilor că uciderea plodului unei slujnice nu-i un delict prea grav când e săvârşit de-un conte care vrea să salveze renumele familiei sale.

— Şi care-i concluzia?

— Ei bine, concluzia mea de umil ştrengar parizian, e următoarea: liber şi fără buclucuri în perspectivă, acest Jean de Bérac era un boiernaş educat astfel încât, fiind important un singur lucru, sângele albastru, ceilalţi nu contau şi nu meritau osteneala să le dea vreo atenţie. Poate că nu-i socotea chiar robi, dar în orice caz nu dădea multe parale pe ei. Monstrul de egoism şi de ifose care era mă-sa l-a măcinat şi terorizat în aşa hal c-a ajuns după chipul şi asemănarea familiei. Domnul ăsta, care-şi închipuia odinioară că are dreptul primei nopţi, abia la ocnă a devenit nobil de-a binelea, în adevăratul înţeles al cuvântului. Pare curios, dar abia acum e contele Jean de Bérac.

Insulele Salvării, pentru mine o „necunoscută”, nu vor mai fi astfel peste câteva ore. Ştiu că-i foarte greu să evadezi de acolo. Dar nu imposibil. Trăgând în piept cu nesaţ vântul din larg, îmi spun: „Când oare se va transforma vântul ăsta din faţă într-un vânt din spate cu prilejul unei evadări?”

Sosim. Iată Insulele! Alcătuiesc un triunghi. Royale şi Saint-Joseph reprezintă baza, iar Insula Diavolului, vârful. Soarele care asfinţeşte le luminează cu toată putere, strălucind aşa cum nu vezi decât la tropice, încât pot fi cercetate pe-ndelete. Mai întâi e Insula Royale, cu o cornişă plată de jur împrejurul unui gurgui înalt de peste două sute de metri. Vârful e neted. Totul seamănă de minune c-o pălărie mexicană cu vârful retezat care a fost aşezată pe mare. Peste tot, cocotieri foarte înalţi şi foarte verzi. Căsuţe cu acoperişuri roşii fac ca insula asta să fie neobişnuit de atrăgătoare, iar cel care n-ar şti ce se petrece pe ea şi-ar dori să trăiască acolo toată viaţa. Un far, aflat pe platou, luminează probabil în timpul nopţii, pentru ca pe timp de furtună vasele să nu se lovească de stânci. Acum, că ne-am apropiat, disting cinci clădiri mari şi lungi. Aflu de la Titi că vin mai întâi două săli uriaşe în care trăiesc patru sute de ocnaşi. Apoi sectorul de reprimare, cu celulele şi carcerele sale, înconjurate de-un zid înalt, de culoare albă. A patra clădire e spitalul ocnaşilor, iar a doua, al supraveghetorilor. Peste tot, răspândite pe costişe, căsuţe cu acoperişuri de ţiglă trandafirie în care trăiesc supraveghetorii. Mai departe de noi, dar foarte aproape de vârful Insulei Royale, e Insula Saint-Joseph. Mai puţini cocotieri, mai puţină verdeaţă şi, în vârful platoului, o hardughie uriaşă, care se vede foarte clar de pe mare. Pricep imediat: Recluziunea, iar Titi Belotă confirmă. Mi-arată, mai jos, clădirile lagărului în care trăiesc ocnaşii cu pedepse obişnuite. Aceste clădiri sunt aproape de mare. Miradoarele cu crenelurile lor se detaşează foarte vizibil. Şi apoi alte căscioare, toate dichisite, cu pereţii zugrăviţi în alb şi cu acoperişuri roşii.

Vasul pătrunzând dinspre sud în intrarea spre Insula Royale, nu mai vedem mica Insulă a Diavolului. După cele zărite mai înainte, e o stâncă uriaşă, acoperită de cocotieri, fără vreo clădire importantă. Câteva case la malul mării, zugrăvite în galben, cu acoperişuri fumurii. Aveam să aflu mai târziu că sunt casele în care trăiesc deportaţii politici.

Ne pregătim să intrăm în portul Insulei Royale, bine adăpostit de-un dig imens alcătuit din mari blocuri de piatră. Lucrare a cărei construcţie trebuie să fi costat multe vieţi de ocnaşi.

După trei şuierături de sirenă, Tanon aruncă ancora la vreo două sute cinzeci de metri de chei. Acest chei, solid construit din ciment şi pietre lustruite de mare, e foarte lung şi înalt de peste trei metri. Clădiri vopsite în alb, mai în spate, se înşiră paralel cu el. Citesc, scrise cu negru pe fond alb, titlurile: „Post de Pază” – „Serviciul Bărcilor” – „. Brutărie” – „Administraţia Portului”.

Se zăresc ocnaşi care privesc vasul. N-au haine vărgate, poartă cu toţii, pantaloni şi-un fel de bluzoane albe. Titi Belotă îmi spune că, pe Insule, cei care au bani îşi pot comanda „pe măsură”, la croitori, costume foarte suple şi chiar de-o anumită eleganţă, confecţionate din saci de făină de pe care s-au scos literele. Aproape nimeni, zice el, nu poartă uniforma de ocnaş.

O barcă se apropie de Tanon. Un supraveghetor la cârmă, doi supraveghetori înarmaţi la stânga şi la dreapta; în spate, şase ocnaşi în picioare, goi pân' la brâu, în pantaloni albi, vâslesc cu nişte rame uriaşe. Străbat distanţa repede. Remorchează o barcă încăpătoare, gen barcă de salvare, goală. Are loc acostarea. Coboară mai întâi şefii convoiului, care iau loc în spate. Doi supraveghetori înarmaţi se aşează apoi în faţă. Cu picioarele desprinse din lanţuri, dar tot cu cătuşe, intrăm doi câte doi în barcă; cei zece din grupul meu, apoi cei opt din grupul din faţă. Vâslaşii trag la rame. Mai au de făcut un drum cu cei rămaşi. Debarcam pe chei şi aşteptăm; aliniaţi în faţa clădirii pe care serie „Administraţia Portului”. Niciunul din noi n-are vreun pachet. Fără să le pese de caralii, transportaţii ne vorbesc cu glas tare, de la o distanţă prudentă, de cinci-şase metri. Câţiva transportaţi din convoiul meu mă salută prieteneşte. Cesari şi Essari, doi bandiţi corsicani pe care i-am cunoscut la Saint-Martin, îmi spun că sunt vâslaşi, în serviciul portului. În clipa asta îşi face apariţia Chapar, cel cu cazul de la Bursa din Marsilia, pe care l-am cunoscut în libertate în Franţa. Fără să se sinchisească de ceva, de faţă cu caraliii îmi spune:

— Nu fi necăjit, Papillon! Bizuie-te pe prietenii tăi, la Recluziune n-o să duci lipsă de nimic. Cât ţi-au dat?

— Doi ani.

— În regulă, trec repede, şi-ai să vii aici cu noi, o să vezi, nu-i rău pe-aici.

— Mulţumesc, Chapar. Dar Dega?

— E contabil la ăi de sus, mă mir că nu-i aici. O să-i pară rău că nu te-a văzut.

În clipa asta soseşte Galgani. Se îndreaptă spre mine, paznicul vrea să-l împiedice să treacă, dar trece totuşi, zicând:

— Doar n-o să mă opriţi acum să-mi sărut fratele, asta-i bună!

Mă sărută, spunând:

— Poţi să contezi pe mine. După care se retrage.

Tu ce faci?

— Sunt factor, vagmistru.

— Şi merge?

— Trăiesc liniştit.

Sunt debarcaţi şi ultimii, şi ni se alătură. Ni se scot cătuşele. Titi Belotă, de Bérac şi câţiva necunoscuţi ies din grup. Un supraveghetor le spune: „Hai, daţi-i drumul spre lagăr”. Aceştia au cu toţii sacul cu efectele de ocnaş. Fiecare îşi pune sacul pe umăr şi-o pornesc pe-un drum care duce probabil în vârful insulei. Comandantul insulelor soseşte însoţit de şase supraveghetori. Se face apelul. Nu lipseşte nimeni. Escorta noastră se retrage.

— Unde-i contabilul? întreabă condamnatul.

— Iată-l că vine, domnule şef.

Îl văd sosind pe Dega, îmbrăcat frumos, în alb, purtând o haină cu nasturi, întovărăşit de-un supraveghetor; amândoi au câte-un registru mare sub braţ. Îi scot pe oameni din rânduri, unul cate unul, cu noua lor clasificare:

— Tu, recluzionarul cutare, matricola de transportat numărul X, vei fi matricola recluzionară Z.

— Cât?

— X ani.

Când vine rândul meu. Dega mă sărută de câteva ori. Comandantul se apropie.

— El e Papillon?

— Da, domnule comandant, spune Dega.

— Poartă-te bine la Recluziune. Doi ani trec repede.