Capitolul 2Recluziunea

O barcă e gata. Din nouăsprezece recluzionari, zece pleacă cu prima barcă. Sunt chemat să plec. Calm, Dega zice:

— Nu, ăsta pleacă cu ultima cursă.

De când am sosit mă tot mir de felul cum vorbesc ocnaşii. Nici urmă de disciplină şi au aerul că-i doare-n cot de caralii. Stau de vorbă cu Dega, care a venit lângă mine. Mi-a şi aflat toată povestea, şi pe aceea a evadării. Nişte indivizi care erau cu mine la Saint-Laurent au venit pe Insule şi i-au istorisit totul. Nu mă compătimeşte, e prea isteţ ca s-o facă. O singură frază, rostită din toată inima:

— Meritai să reuşeşti, fiule. Rămâne pe data viitoare! Nici nu mi-a urat măcar: curaj. Ştie că am.

— Sunt contabil general şi mă aflu în relaţii bune cu comandantul. Ţine'-te tare la Recluziune. Am să-ţi trimit tutun şi de-ale mâncării. N-o să duci lipsă de nimic.

— Papillon, plecarea!

E rândul meu.

— La revedere la toţi. Mulţumesc pentru cuvintele voastre de îmbărbătare.

Urc în barcă. După douăzeci de minute, acostăm la Saint-Joseph. Am avut răgazul să observ că nu sunt decât trei supraveghetori înarmaţi la bord, faţă de şase ocnaşi care vâslesc şi zece recluzionari. Ar fi o joacă dacă am aranja să punem mâna pe barca asta. La Saint-Joseph, comitet de recepţie. Se înfăţişează doi comandanţi, cel al penitenciarului de pe insulă şi comandantul Recluziunii. Pe jos, încadraţi, urcăm drumul spre Recluziune. Nici un ocnaş pe tot parcursul. Intrând pe marea poartă de fier, deasupra căreia scrie RECLUZIUNE DISCIPLINARĂ, pricepem imediat toată seriozitatea acestei închisori. După poarta asta şi cele patru ziduri înalte se află mai întâi o clădire mică, pe care scrie: „Administraţie-Direcţie”, şi alte trei clădiri – A, B, C. Suntem introduşi în clădirea Direcţiei. O sală rece. După alinierea celor nouăsprezece pe două rânduri, comandantul Recluziunii ne spune:

— Recluzionari, după cum ştiţi, acesta e un aşezământ de pedepsire a delictelor comise de oameni deja condamnaţi la ocnă. Aici nu încercăm să vă îndreptăm. Ştim că-i zadarnic. Dar căutăm să vă punem cu botul pe labe. Există o singură regulă: nu se scoate o vorbă. Tăcere absolută. Telefonând, riscaţi o pedeapsă foarte aspră. Dacă nu sunteţi grav bolnavi, nu vă înscrieţi la vizita medicală, deoarece o vizită medicală nejustificată atrage după sine o pedeapsă. E tot ce-am avut să vă spun. Ah! fumatul e strict interzis. Hai, supraveghetori, percheziţionaţi-i bine, şi fiecare în câte-o celulă. Charrière, Clousiot şi Maturette să nu fie în aceeaşi clădire. Domnule Santori, ai grijă personal de treaba asta.

După zece minute sunt închis în celuia mea, 234, din clădirea A. Clousiot este la B şi Maturette la C. Ne-am luat rămas-bun din priviri. Intrând aici, ne-am dat imediat seama că, dacă vrem să mai ieşim vii, trebuie să ne supunem acestui regulament neomenos. Îi văd plecând pe tovarăşii mei din evadarea aceea atât de lungă, camarazi mândri şi curajoşi, care m-au însoţit cu dârzenie şi nu s-au plâns niciodată, nici nu s-au căit de cele săvârşite cu mine. Mi se strânge inima, căci, după paisprezece luni de luptă cot la cot pentru a ne cuceri libertatea, ne simţim toţi trei legaţi pe vecie de-o prietenie fără margini.

Cercetez celula în care am fost vârât. Niciodată n-aş fi putut să presupun, nici să-mi închipui, că o ţară ca a mea, Franţa, mamă a libertăţii în lumea întreagă, ţară care a dat la iveală Drepturile omului şi ale cetăţeanului, ar putea să aibă, fie şi-n Guyana franceză, pe-o insulă pierdută din Atlantic, mare cât o batistă, o instalaţie de reprimare atât de barbară ca Recluziunea din Saint-Joseph. Închipuiţi-vă o sută cincizeci de celule alăturate, fiecare rezemată de-o altă celulă, spate-n spate, cu cei patru pereţi foarte groşi străpunşi doar de-o uşiţă de fier cu ferestruica ei. Pe uşă, deasupra fiecărei ferestruici, stă scris: „Se interzice deschiderea acestei uşi fără ordin de sus”. La stânga, un prici c-o pernă de lemn, acelaşi sistem ca la Beaulieu: priciul se ridică şi se agaţă de perete; o pătură; un bloc de ciment, în fund, într-un colţ, drept scaun; o măturică; o cană de-un sfert, tip militar, o lingură de lemn, o placă verticală de fier care ascunde o tinetă metalică, legată de ea cu un lanţ. (Poate fi trasă de afară, spre a fi golită, şi dinăuntru, spre a-ţi face nevoile.) Trei metri înălţime. Drept tavan, nişte drugi uriaşi de fier, groşi cât o şină de tramvai, încrucişaţi în aşa fel încât să nu poată trece vreun obiect puţin mai măricel. Apoi, mâi sus, adevăratul acoperiş al clădirii, la vreo şapte metri de pământ. Trecând pe deasupra celulelor situate spate-n spate, şi depăşindu-le, un drum de pază lat de vreun metru, cu balustradă de fier. Doi supraveghetori merg fără întrerupere de la un capăt pân' la jumătate, unde se întâlnesc şi fac stânga-mprejur. Impresia e groaznică. Până la pasarelă pătrunde o lumină destul de puternică. Dar în fundul celulei, chiar ziua nămiaza mare, abia de zăreşti ceva. Imediat încep să umblu în aşteptarea fluierului sau a mai ştiu eu ce, ca să las jos priciul. Pentru a nu face nici cel mai mic zgomot, deţinuţi şi paznici poarta pâslari îmi spun de îndată: „Aici, la 234, o să încerce să trăiască Charrière, zis Papillon, fără să-şi piardă minţile pe răstimpul unei condamnări la doi ani, adică şapte sute treizeci de zile. Îi revine sarcina să dezmintă porecla Mâncătoare de oameni purtată de Recluziunea asta.”

Un, doi, trei, patru, cinci, stânga-mprejur. Un, doi, trei, patru, cinci, stânga-mprejur. Tocmai a trecut caraliul prin dreptul tavanului meu. Nu l-am auzit venind, l-am văzut. Pac! Se aprinde un bec, dar foarte sus, spânzurat de tavanul superior, la o distanţă de peste şase metri. Pasarela e luminată, celulele se află-n întuneric. Umblu, pendulul e din nou în mişcare. Dormiţi în tihnă, momâilor de la Curtea cu juri care m-aţi condamnat, dormiţi,în tihnă, cred că de-aţi fi ştiut unde mă trimiteţi, v-ar fi fost lehamite să deveniţi complicii unei asemenea pedepse. O să-mi fie tare greu să nu-mi las imaginaţia s-o ia razna. Aproape imposibil. Cred c-ar fi mai bine s-o îndrept spre imagini nu prea deprimante decât s-o ţin în frâu.

Chiar aşa-i, suntem înştiinţaţi printr-un fluierat c-avem voie să coborâm priciurile. Aud o voce groasă zicând:

— Pentru cei noi, aflaţi că din clipa asta, cine vrea are voie să lase jos priciurile şi să doarmă.

Nu reţin decât cuvintele: „Cine vrea”. Aşa că umblu mai departe, momentul e prea important ca să dorm. Trebuie să mă deprind eu această cuşcă, cu tavanul deschis.

— Un, doi, trei, patru, cinci, am prins de îndată ritmul pendulului; capul plecat, mâinile la spate, distanţa dintre paşi exact cât trebuie, ca o pendulă care oscilează, umblu dintr-o parte într-alta la nesfârşit, ca un somnambul. Când ajung la capătul fiecărui al cincilea pas, nici nu văd zidul, îl ating uşor făcând stânga-mprejur, neobosit, în acest maraton care n-are punct de sosire, nici vreo durată precisă până se termină.

Da, Papi, aşa-i. „mâncătoarea asta de oameni”, nu-i o joacă. Iar umbra caraliului, proiectată pe zid, face un efect ciudat. Dacă te uiţi la el ridicând capul, e şi mai deprimant: te simţi ca un leopard într-o groapă, observat de sus de vânătorul care l-a capturat. Impresia e groaznică, şi vor trebui să treacă luni de zile ca să mă obişnuiesc cu ea.

Fiecare an are trei sute şaizeci şi cinci de zile; doi ani: şapte sute de zile, dacă nu e vreun an bisect. Zâmbesc la gândul ăsta. Că-sunt şapte sute treizeci de zile sau şapte suie treizeci şi una, tot un drac, nu-i aşa? De ce tot un drac? Nu, nu e aceiaşi lucru. O zi în plus înseamnă douăzeci şi patru de ore în plus, iar douăzeci şi patru de ore e mult. Şapte sute treizeci de zile a câte douăzeci şi patru de ore înseamnă mult mai mult. Câte ore o fi făcând? Sunt oare în stare să socotesc în gând? Cum să procedez? E cu neputinţă. De ce? Ba se poate. Ia să vedem. O sută de zile, astea fac două mii patru sute de ore. Înmulţit cu şapte, e foarte uşor, face o dată şaisprezece mii opt sute de ore şi mai rămân treizeci de zile a douăzeci şi patru de ore, care fac şapte sute douăzeci de ore. Total: şaisprezece mii opt sute plus şapte sute douăzeci trebuie să facă, dacă n-am greşit, şaptesprezece mii cinci sute douăzeci de ore. Draga domnule Papillon, ai şaptesprezece mii cinci sute douăzeci de ore de omorât în această cuşcă fabricată special, cu zidurile ei netede, pentru fiare sălbatice. Câte minute am de petrecut aici? Nu prezintă nici un interes, zău aşa, orele mai treacă-meargă, dar minutele? Să nu exagerăm. De ce nu şi secundele? Că are sau nu vreo importanţa, nu asta mă interesează. Trebuie umplute cu ceva aceste zile, aceste ore, aceste minute, singur, cu mine însumi! Cine-ar putea să fie la dreapta? Dar la stânga? Dar în spate? Cei trei oameni, dacă celulele sunt ocupate, se întreabă probabil şi ei: cine a intrat la 234?

Un zgomot surd, a căzut ceva în celulă în spatele meu. Ce-ar putea să fie? Să fi avut vecinul meu îndemânarea să-mi arunce vreun lucruşor printre zăbrele? Încerc să zăresc ce anume o fi. Văd neclar, ceva lung şi subţire. În clipa când vreau s-o apuc, chestia asta pe întuneric mai mult o ghicesc decât o văd, începe să mişte şi porneşte repede spre zid. De cum a mişcat, am zvâcnit deodată înapoi. A ajuns la zid, începe să se caţere un pic, apoi alunecă jos. Peretele e atât de neted că n-are de ce să se agate ca să urce. O las să încerce de trei ori, iar a patra oară, când cade, o strivesc cu călcâiul. Sub pâslar simt ceva moale. Ce-ar putea să fie? Mă uit cât pot de aproape, lăsându-mă în genunchi şi, în sfârşit, reuşesc să văd: e un cârcăiac uriaş, lung de peste douăzeci de centimetri şi lat de două degete. Mă cuprinde o asemenea greaţă că nu pun mâna să-l zvârl în tinetă. Îl împing cu piciorul sub prici. Oi vedea mâine, la lumină. O să am răgazul să văd destui cârcăieci; cad de pe acoperişul cel mare. Aveam să mă deprind să-i las să mi se plimbe pe trupul gol, fără să-i apuc sau să-i deranjez când stau lungit. Aveam să am totodată prilejul să aflu cu câtă suferinţă se plăteşte o greşeală de tactică atunci când cârcăiacul se află pe tine. O înţepătură a acestei jivine scârboase îţi provoacă o febră straşnică timp de douăsprezece ore şi o usturime îngrozitoare vreo şase ore.

În tot cazul, o să fie o distracţie, o să-mi mai schimbe gândurile. Când o mai cădea vreun cârcăiac şi-o să fiu treaz. îl voi sâcâi mai mult cu măturică sau o să mă joc cu el, lăsându-l să se ascundă, ca după câteva clipe să încerc să-l dibăcesc.

Un, doi, trei, patru, cinci… Linişte totală. Nu sforăie nimeni pe aici? Nu tuşeşte nimeni? Ce-i drept, e o căldură sufocantă. Şi asta-i noaptea! Ce-o să fie ziua! Sunt hărăzit să trăiesc cu cârcăiecii. Când urca apa în carcera subterană din Santa Marta, veneau o mulţime, erau mai mici, dar oricum din aceeaşi familie. La Santa Marta eram inundaţi zilnic, e-adevărat, dar vorbeam, strigam, ascultam cum cântă sau ţipă ori o iau razna nebunii, vremelnici sau definitivi. Nu era acelaşi lucru. De-ar fi să aleg aş alege Santa Marta. N-are nici o logică ceea ce spui, Papillon. Acolo toţi socoteau că un om poate să reziste cel mult şase luni, pe când aici sunt o grămadă care au făcut patru ani, cinci ani sau chiar mai mult. Că-s condamnaţi să-i facă, e una; să-i facă de-adevăratelea, e cu totul altceva. Câţi se sinucid? Nu înţeleg cum s-ar putea sinucide. Ba da, e posibil. Nu-i uşor, dar te poţi spânzura. Îţi meştereşti o funie din pantaloni. Legând măturică de-un capăt şi urcându-te pe prici, poţi trece funia peste o bară. Dacă faci treaba asta lipit de zidul pe unde trece drumul de pază, caraliul probabil că n-o să vadă funia. Şi, exact când trece, te-arunci în gol. Până se întoarce caraliul, ai dat ortul popii. De altfel, se vede treaba că nici nu s-or fi grăbind cu coborâtul şi cu deschisul carcerei, ca să te dezlege. Să deschidă carcera? N-are voie. Stă scris pe uşă: „Se interzice deschiderea uşii fără ordin de sus”. Aşa încât, nici o teamă, cel ce vrea să se sinucidă are tot timpul până să-l dezlege „din ordin de sus”.

Povestesc toate astea, deşi nu sunt poate, deosebit de palpitante şi interesante pentru oamenii cărora le plac istorioarele captivante şi cu mardeli. Aceştia pot sări un număr de pagini, dacă se plictisesc. Totuşi, aceste prime impresii, aceste prime gânduri care mă asaltau când am luat contact cu noua mea celulă, aceste reacţii ale primelor ore după îngroparea mea, cred că trebuie să le redau cât mai fidel cu putinţă.

E mult de când umblu. Deosebesc un murmur în noapte, schimbarea gărzii. Cel dintâi era înalt şi uscat, ăsta-i mic şi gras. Îşi târâie pâslarii. Frecătura se aude la distanţă de două celule în sus şi în jos. Spre deosebire de camaradul lui, ăsta face ceva zgomot. Continui să umblu. Trebuie să fie târziu. Cât o fi ceasul? Mâine voi putea să măsor timpul. Întrucât ferestruica trebuie să se deschidă de patru ori pe zi, am să ştiu aproximativ ce oră e. În timpul nopţii, ştiind la cât începe prima gardă şi cât durează, voi dispune de o unitate de măsură bine precizată: prima, a doua, a treia gardă etc.

Un, doi, trei, patru, cinci… Îmi reiau automat interminabila plimbare şi, ajutat de oboseală, mă avânt lesne spre retrăirea trecutului. În contrast, desigur, cu întunericul celulei, mă aflu în plin soare, întins pe plaja tribului meu. Vasul în care pescuieşte Lali se leagănă la o depărtare de două sute de metri, pe marea aceea neasemuită, verde ca opalul. Râcâi nisipul cu picioarele. Zoraima mi-aduce un peşte mare, fript pe jeratic, învelit cu grijă într-o frunză de banan, ca să stea cald. Bineînţeles că-l mănânc cu degetele, în timp ce ea, aşezată turceşte, se uită la mine. E foarte mulţumită văzând ce uşor se desfac bucăţile mari de carne şi citeşte pe chipul meu satisfacţia de-a mă delecta cu o mâncare atât de gustoasă.

Nu mai sunt în celulă. Nici nu mai ştiu ce-i aia Recluziune, Saint-Joseph sau Insule. Mă tăvălesc pe nisip, îmi curăţ mâinile frecându-le de coralul acela fin de-ai jura că-i făină. Apoi intru în mare, să-mi clătesc gura cu apa aceea atât de limpede şi atât de sărată. Iau apă-n palme şi mă stropesc pe faţă. Frecându-mă pe gât, constat că părul mi-a crescut lung. Când o să se întoarcă Lali, o s-o pun să-l taie. Petrec toată noaptea în mijlocul tribului. Desfac apărătoarea Zoraimei şi facem dragoste acolo, pe nisip, în plin soare, mângâiat de briza mării. Geme drăgăstos, aşa cum obişnuieşte să facă de câte ori îi place. Poate că vântul poartă până la urechile lui Lali aceste acorduri de dragoste. În tot cazul, nu se poate ca Lali să nu ne vadă, să nu ne zărească înlănţuiţi, e prea aproape să nu-şi dea seama limpede că ne iubim. Aşa-i, ne-o fi văzut, căci barca se întoarce la mal. Se dă jos surâzând. La întoarcere şi-a desfăcut cozile, petrecându-şi degetele lungi prin părul ud, pe care vântul şi soarele acestei zile minunate încep să-l usuce. Mă îndrept spre ea. Mă ia de mijloc cu braţul drept şi mă zoreşte să plecăm de la plajă ca să intrăm în colibă. Cât ţine drumul, îmi spune mereu prin semne: „Şi eu, şi eu”. De cum intrăm, mă împinge spre un hamac, împăturit pe jos în chip de cuvertură, şi uit în ea de existenţa lumii. Zoraima e foarte isteaţă, n-a vrut să intre decât după ce şi-a făcut socoteala că s-o fi terminat cu zbenguielile noastre. S-a întors abia când ghiftuiţi de dragoste, mai stăteam întinşi în pielea goală pe hamac. Vine să se aşeze lângă noi, bătând-o pe soră-sa uşurel cu palma pe obraz şi repetându-i un cuvânt care o fi însemnând desigur: lacomă. Apoi, pudică, ne dă apărătorile, mie şi lui Lali, cu gesturi de castă gingăşie. Mi-am petrecut toată noaptea la Guajira. N-am dormit absolut deloc. Nici măcar nu m-am lungit pentru ca închizând ochii, să zăresc printre pleoape scenele pe care le-am trăit. Umblând fără încetare, ca într-un soi de hipnoză, fără vreun efort de voinţă, m-am simţit transportat din nou în acea zi încântătoare, trăită cu aproape şase luni în urmă.

Becul se stinge şi se zăreşte că se face ziuă după lumina care invadează penumbra celulei, izgonind acel soi de ceaţă plutitoare care învăluie tot ce se află în jurul meu. Un fluierat. Aud cum se pocnesc priciurile de zid, până şi sunetul făcut de cârligul vecinului din dreapta, când îl prinde de belciugul fixat, în zid. Vecinul meu tuşeşte şi aud cum cad picături de apă. Cum te speli aici?

— Domnule supraveghetor, cum te speli aici?

— Recluzionar, întrucât nu ştiai, te iert. N-ai voie să vorbeşti cu supraveghetorul de gardă, te-alegi cu o pedeapsă grea. Ca să te speli, te urci pe tinetă, turnându-ţi din cană cu o mână, cu cealaltă te speli. Nu ţi-ai desfăcut pătura?

— Nu.

— Trebuie să fie în ea un ştergar de pânză.

Asia-i bună! N-ai voie să vorbeşti cu santinela de gardă? Sub nici un motiv? Şi dacă suferi cumplit de mai ştiu eu ce? Dacă simţi că te cureţi? Un cardiac, o criză de apendicită, o criză de astm deosebit de puternică? E interzis să strigi după ajutor chiar când te afli în pericol de moarte? E culmea! Ba nicidecum, e firesc. Prea ar fi simplu să faci gălăgie când te lasă nervii, c-ai ajuns la capătul puterilor. Măcar ca s-auzi nişte glasuri, măcar ca să ţi se vorbească, măcar ca s-auzi: „Crapi, dar taci din gură”. Din cei vreo două sute cincizeci de tipi de pe-aici tot s-ar găsi vreo douăzeci să stârnească de douăzeci de ori pe zi indiferent ce discuţie spre a-şi elibera creierul, ca printr-o supapă, de presiunea exagerată a gazului!

E cu neputinţă ca un psihiatru să fi avut ideea de a construi cuştile astea de lei: un medic nu s-ar dezonora într-atât. Regulamentul de funcţionare nu poate fi nici el opera unui medic. Dar cei doi care au realizat acest ansamblu, atât arhitectul cât şi funcţionarul care au pus la punct în toate amănuntele ispăşirea pedepsei, sunt nişte monştri respingători, doi psihologi înrăiţi şi vicleni, plini de-o ură sadică faţă de deţinuţi.

Din carcerele închisorii centrale din Beaulieu, la Caen, oricât de adânci ar fi fost, două etaje sub pământ, putea să se strecoare, să ajungă într-o bună zi până la urechile publicului ecoul torturilor sau al tratamentului odios în care era supus cutare sau cutare dintre cei pedepsiţi.

Ca dovadă că-i aşa, când mi s-au scos cătuşele, am văzut cu-adevărat pe chipul gardienilor teama, desigur teama să n-aibă neplăceri.

Dar aici, în această Recluziune a ocnei, unde pot pătrunde numai funcţionarii Administraţiei, sunt foarte liniştiţi, nu pot să păţească nimic.

Clac, clac, clac, clac – s-au deschis toate ferestruicile. Mă apropii de-a mea, arunc o privire, după aia scot un pic nasul şi apoi tot capul; pe coridor văd la dreapta şi la stânga o mulţime de capete. Am priceput imediat că, de cum se deschid ferestruicile, fiecare scoate repede capul. Cel din dreapta mă priveşte fără ca ochii lui să exprime ceva. Abrutizat de onanie, fără îndoială. Bietul său chip de idiot lipsit de expresie e livid şi slinos. Cel din stânga mă întreabă iute:

— Cât?

— Doi ani.

— Eu, patru. Am făcut unu. Numele?

— Papillon.

— Eu, Georges, Jojo din Auvergne. Unde te-au găbjit?

— La Paris, dar tu?

N-are timp să răspundă: cafeaua, urmată de-un rotocol de pâine, soseşte la cele două celule dinainte. Trage capul înapoi. Fac la fel. Întind gamela, e umplută cu cafea, după care mi se dă gogoloiul regulamentar de pâine. Pentru că nu mă mişc destul de repede să-l apuc, la închiderea ferestruicii el alunecă şi cade. În mai puţin de-un sfert de oră se reinstalează tăcerea. Probabil că mâncarea se împarte în două locuri, pe fiecare coridor, că prea merge repede. La prânz, o ciorbă cu o bucată de carne fiartă. Seara, mâncare de linte. Vreme de doi ani, felurile astea nu diferă decât seara: linte, fasole roşie, mazăre, năut, fasole albă şi orez cu grăsime. La prânz nu se schimbă nimic.

La fiecare cincisprezece zile scoateam cu toţii capul prin ferestruică şi ne bărbiereşte un ocnaş, cu o maşină de tuns numărul zero.

Se împlinesc trei zile de când sunt aici. Mă preocupă ceva. La Royale prietenii mi-au zis c-o să-mi trimită de mâncare şi tutun. N-am primit până acum nimic, şi mă întreb de altfel cum ar putea face o asemenea minune Aşa că nu sunt chiar atât de mirat. Trebuie să fie foarte periculos să fumezi şi, oricum, e-un lux. Să mănânci, da, asta-i ceva vital, pentru că ciorba de la prânz e-o zeamă caldă cu două-trei frunzuliţe de verdeaţă şi o bucăţică de carne fiartă de vreo sută de grame. Seara, un polonic de apă în care înoată câteva boabe de fasole sau alte legume uscate. Ca să fiu sincer, am mai puţine bănuieli în ce priveşte Administratorul, că nu ne dă o raţie mulţumitoare, cât referitor la recluzionarii care împart şi pregătesc mâncarea. Mi-a venit ideea asta constatând că seara împarte legumele un tânăr din Marsilia. El vâră polonicul până-n fundul cazanului, şi-atunci capăt mai multe legume decât apă. Ceilalţi, dimpotrivă, nu vâră polonicul până-n fund şi iau de la suprafaţă după ce-au amestecat un pic, deci m-aleg cu multă zeamă şi puţine legume. Subalimentarea asta este extrem de primejdioasă. Pentru a avea voinţă e necesară o anumită forţă fizică.

Se mătură pe coridor, am impresia că se mătură cam mult în faţa celulei mele. Se aude hârşâitul măturii stăruind la uşa. Mă uit atent şi zăresc o bucată de hârtie albă care dă să se strecoare. Pricep degrabă că mi-a vârât ceva sub uşă, dar că n-a putut împinge mai mult. Aşteaptă s-o trag ca să măture mai departe. Trag hârtia, o despăturesc. E-un bilet scris cu cerneală fosforescentă. Aştept până trece caraliul şi citesc grăbit: „Papi, începând de mâine vei găsi zilnic în tinetă cinci ţigări şi o nucă de cocos. Mestecă bine nuca de cocos când o mănânci, dacă vrei să-ţi priască. Înghite miezul. Fumează dimineaţa când se golesc tinetele. Niciodată după cafeaua de dimineaţă, ci la ciorba de la prânz, îndată după ce-ai mâncat, şi seara la legume. Alăturat, o bucăţică de mină de creion. Ori de câte ori ai nevoie de ceva, scrie pe hârtiuţa alăturată. Când măturătorul îşi freacă mătura de uşa ta, râcâie cu degetele. Dacă râcâie şi el, strecoară biletul. Nu-l vârî niciodată până nu răspunde la râcâiala ta. Vâră-ţi hârtiuţa în ureche, să nu fii nevoit să scoţi tubul, iar mina pune-o oriunde în partea de jos a zidului celulei. Curaj. Te îmbrăţişăm. Ignace-Louis.”

Galgani şi Dega sunt cei care mi-au trimis mesajul. Simt cum mi se pune un nod în gât: ideea că am prieteni atât de credincioşi, atât de devotaţi, mă înfierbântă. Cu şi mai multă încredere în viitor, sigur c-am să ies teafăr din mormântul ăsta, pornesc cu pas vioi şi sprinten: un, doi, trei, patru, cinci, stânga-mprejur etc. Şi-n timp ce umblu îmi spun: câtă nobleţe, câtă dorinţă de a face bine e în aceşti doi oameni. Riscul e desigur foarte mare: unul îşi periclitează poate postul de contabil, iar celălalt postul de factor. E într-adevăr măreţ ce fac pentru mine, fără a mai pomeni de faptul că-i poate costa foarte scump. Câţi oameni trebuie să fi mituit ca s-ajungă din Insula Royale până la mine, în carcera „mâncătoarei de oameni”!

Cititorule, trebuie să ştii că o nucă de cocos uscată e plină de ulei. Sâmburele ei tare şi alb e atât de încărcat de ulei încât, spărgând şase nuci de cocos şi nefăcând altceva decât să moi miezul în apă caldă, a doua zi pluteşte deasupra un litru de ulei. Acest ulei, grăsime de-a cărei lipsă suferi în cel mai înalt grad cu regimul de aici, e totodată bogat în vitamine. O nucă de cocos pe zi înseamnă aproape sănătatea asigurată. Cel puţin nu te deshidratezi, nici nu te prăpădeşti de mizerie fiziologică. Azi se împlinesc peste două luni de când primesc de mâncare şi de fumat, fără vreun bucluc. Sunt cu ochii-n patru când fumez, trăgând fumul adânc în piept, dându-l apoi afară puţin câte puţin şi bătând aerul cu mâna dreaptă în chip de evantai, ca să dispară fumul.

Ieri s-a petrecut ceva ciudat. Nu ştiu dacă am procedat bine sau rău. Un supraveghetor de gardă pe pasarelă s-a aplecat peste balustradă uitându-se în celula mea. A aprins o ţigară, a tras câteva fumuri şi apoi a lăsat-o să cadă în celula mea. După aceea a plecat. L-am aşteptat să treacă din nou, pentru a călca ostentativ pe ţigară. A reacţionat printr-o extrem de scurtă oprire: de cum şi-a dai seama de gestul meu, a plecat mai departe. I s-o fi făcut mila de mine, sau i-o fi fost ruşine de Administraţia căreia îi aparţine? Să fi fost o cursă? Nu ştiu, şi asta mă sâcâie. Când suferi devii ultrasensibil. Dacă respectivul supraveghetor a simţit câteva secunde nevoia să fie bun, n-aş vrea să-l fi jignit prin gestul meu de dispreţ.

Într-adevăr, mă aflu aici de mai bine de două luni. După părerea mea, Recluziunea asta e singura unde n-ai nimic de învăţat. Nu se pot face nici un fel de învârteli. M-am antrenat foarte bine în ce priveşte dedublarea. Am un sistem ce nu dă greş. Ca să hoinăresc de-a binelea printre stele, ca să-mi vină uşor să retrăiesc diferite etape ale vieţii mele de aventurier sau de copil, sau ca să înalţ castele în Spania cu un realism uimitor, trebuie mai întâi să fiu tare obosit. Trebuie să umblu ore întregi fără să m-aşed, făriă oprire, gândindu-mă-n chip firesc la indiferent ce. Apoi, când sunt de-a binelea zdrobit, mă lungesc pe prici, pun capul pe-o jumătate a păturii, iar cu cealaltă jumătate îmi acopăr faţa. În felul acesta, aerul şi-aşa rărit al celulei mi-ajunge cu greu la gură şi la nas, filtrat prin pătură. Treaba asta se vede că-mi provoacă în plămâni un fel de asfixie, capul începe să-mi vâjâie. Mă-năbuş din pricina căldurii şi a lipsei de aer şi atunci o pornesc deodată în zbor. Ah! călătoriile astea ale minţii mi-au oferit nişte senzaţii de nedescris. Am cunoscut nopţi de dragoste mult mai intense decât pe vremea când eram liber, mai tulburătoare, cu mult mai multe senzaţii decât cele autentice, decât cele trăite cu-adevărat. Da, această facultate de-a călători în spaţiu îmi îngăduie să fiu cu mama, moartă acum şaptesprezece ani. Mă joc cu rochia ei şi ea îmi mângâie părul buclat, pe care-l lăsase să crească foarte lung la vârsta de cinci ani, ca al unei fetiţe, îi mângâi degetele lungi şi fine, cu pielea moale ca mătasea. Face haz de neînfricata-mi dorinţă de-a sări în râu, cum făceau băieţii mari, într-o zi când ne plimbam. Cele mai mici amănunte ale pieptănăturii ei, luminoasa duioşie a ochilor ei limpezi şi scânteietori, blândele ei cuvinte: „Riri, puişorule, fii cuminte, foarte cuminte, pentru ca mămica ta să te iubească mult. Mai târziu, când ai să fii ceva mai mare, ai să sari şi tu în râu, de foarte, foarte sus. Deocamdată eşti prea mic, comoara mea. Vine ea, va veni foarte repede, chiar mult prea repede, ziua când ai să fii mărişor.

Şi, mână-n mână, plimbându-ne de-a lungul râului, ne întoarcem acasă. Mă aflu cu-adevărat în casa copilăriei mele. E atât de real încât mă văd acoperind ochii mamei cu amândouă mâinile, cu să nu poată citi notele şi să continue, totuşi, să cânte la pian. Sunt acolo, aidoma, nu e nici o închipuire. Mă aflu acolo cu ea, căţărat pe-un scaun, în dosul taburetului rotitor pe care stă, şi-mi apăs foarte tare mânuţele ca să-i închid ochii mari. Degetele ei sprintene continuă să alerge pe clape, ca să ascult Văduva veselă până la capăt.

Nici tu, procuror neomenos, nici voi, poliţişti de-o cinste îndoielnică, nici Polein, ticălosul care şi-a cumpărat libertatea cu preţul unei mărturii false, nici cele douăsprezece morari îndeajuns de cretine ca să accepte teza procurorului şi felul său de-a interpreta cele petrecute, nici caraliii de la Recluziune, demni asociaţi ai „mâncătoarei, de oameni”, nimeni, absolut nimeni, nici măcar zidurile groase, nici distanţa la care se află această insulă pierdută din Atlantic, nimic, absolut nimic de ordin moral sau material nu va putea împiedica călătoriile astea, fermecător poleite în trandafiriul fericirii când m-avânt spre stele.

Am greşit când, socotind timpul cât o să rămân singur cu mine, n-am pomenit decât de „ore-timp”. M-am înşelat. Există momente care trebuie, măsurate ca „minute-timp”. De pildă, golirea tinetelor are loc după împărţirea cafelei şi a pâinii – aproximativ o oră mai târziu. Când s-o înapoia tineta goală, o să găsesc nuca de cocos, cele cinci ţigări şi câteodată o scrisorică fosforescentă. Atunci număr minutele, nu întotdeauna, dar adesea. E destul de uşor, căci îmi potrivesc pasul în aşa fel încât să coincid cu o secundă şi, transformându-mi trupul în pendulă, la fiecare cinci paşi, în clipa când fac stânga-mprejur, spun în gând: unu. Când ajung la doisprezece înseamnă c-a trecut un minut. Să nu credeţi cumva că mă cuprinde spaima la gândul că s-ar putea să nu capăt nuca de cocos, care înseamnă de fapt viaţa, sau ţigările, nespusa plăcere de a fuma în mormântul ăsta de zece ori în douăzeci şi patru de ore, căci fumez o ţigară în două reprize. Nu, mă cuprinde uneori un fel de groază în clipa când se împarte cafeaua, temându-mă, fără vreun motiv anume, să nu fi păţit ceva cei care, riscându-şi tihna, m-ajută cu atâta generozitate. De aceea aştept, şi nu mă simt uşurat decât văzând nuca de cocos. E acolo, aşadar totul e în regulă, în ceea ce-i priveşte.

Orele, zilele, săptămânile, lunile trec încet, foarte încet. Se împlineşte aproape un an de când sunt aici. Exact, unsprezece luni şi douăzeci de zile, timp în care n-am vorbit cu cineva mai mult de patruzeci de secunde – frânturi de cuvinte, mai mult şoptite decât articulate. Am purtat totuşi o discuţie cu glas tare. Răcisem şi tuşeam zdravăn. Gândindu-mă că o treabă ca asta ar justifica o consultaţie medicală, cer să fiu trecut pe lista bolnavilor.

Iată şi doctorul. Spre marea mea mirare, se deschide ferestruica. Se iveşte un cap prin deschizătură.

— Ce ai? Ce te doare? Bronşită? Întoarce-te. Tuşeşte.

Doamne Dumnezeule! e-o glumă? Şi totuşi e adevărul gol-goluţ. S-a găsit un medic din armata colonială care să mă examineze printr-o ferestruică, să mă răsucească la un metru de uşă, aplecându-şi urechea prin deschizătură pentru auscultaţie. Pe urmă zice:

— Scoate braţul.

Eram gata să-l scot când, dintr-un fel de respect faţă de mine însumi, spun acelui medic ciudat:

— Vă mulţumesc, domnule doctor, nu vă deranjaţi până într-atât. Nu merită.

Şi am avut tăria de caracter să-i dau de înţeles că nu-i iau examenul în serios.

— Cum vrei, avu el cinismul să-mi răspundă.

Şi plecă. Din fericire, c-ar fi putut să-mi sară ţandăra.

Un, doi, trei, patru, cinci, stânga-mprejur. Un, doi, trei, patru, cinci, stânga-mprejur. Umblu, umblu, neobosit, fără oprire, azi umblu furios, picioarele-mi sunt încordate, nu relaxate ca de obicei. De parcă, după cele ce s-au întâmplat, aş simţi nevoia să calc ceva în picioare. Ce-aş putea călca în picioare? Umblu pe ciment. Da' de unde, calc în picioare o grămadă de lucruri, mergând astfel. Calc în picioare laşitatea acestui doctor, care, pentru a fi pe placul Administraţiei, se pretează la treburi atât de scârboase. Calc în picioare indiferenţa unei categorii de oameni faţă de suferinţa şi durerea altei categorii de oameni. Calc în picioare ignoranţa poporului francez, lipsa lui de interes sau de curiozitate, de a şti unde sunt duşi şi cum sunt trataţi oamenii încărcaţi pe vasele care pleacă, o dată la doi ani, din Saint Martin-de-Ré. Îi calc în picioare pe ziariştii cronicilor criminalistice care, după ce-au scris nişte articole incendiare despre un om, în legătură cu o anumită crimă, după câteva luni nici nu-şi mai aduc aminte c-a existat. Îi calc în picioare pe preoţii catolici care au primii spovedanii, care ştiu ce se întâmplă în ocna franceză şi care tac chitic. Calc în picioare sistemul unui proces care se transformă într-o întrecere oratorică între cel care acuză şi cel care apără. Calc în picioare organizaţia Ligii Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului, care nu ridică glasul să strige: Opriţi ghilotina voastră neînsângerată, suprimaţi sadismul colectiv al funcţionarilor Administraţiei! Calc în picioare faptul că nici un organism sau vreo asociaţie nu-i ia vreodată la întrebări pe responsabilii acestui sistem spre a afla cum şi de ce, pe calea asta a putreziciunii, dispar, la fiecare doi ani, optzeci la sută din cei trimişi. Calc în picioare buletinele de deces ale medicinii oficiale: sinucideri, mizerie fiziologică, moarte prin subalimentaţie cronică, scorbut, tuberculoză, demenţă furioasă, ramolisment. Şi câte oare mai calc în picioare? În tot cazul, după cele petrecute, nu mai sunt în stare să umblu normal, la fiecare pas parcă zdrobesc câte ceva.

Un, doi, trei, patru, cinci… şi orele, scurgându-se lent, îmi potolesc prin oboseală revolta mută.

Încă zece zile şi voi fi făcut exact jumătate din pedeapsa cu recluziunea. Chiar că-i o aniversare straşnică, merită să fie sărbătorită, căci, în afară de gripa asta păcătoasă, sunt sănătos tun. N-am înnebunit, nici nu sunt pe cale să mă ţicnesc. Sunt sigur, absolut sigur că voi fi viu şi echilibrat şi la sfârşitul anului care începe.

Sunt trezit de nişte voci înăbuşite. Aud:

— E complet uscat, domnule Durand. N-ai observat până acum?

— Nu ştiu, domnule şef. S-a spânzurat în colţul dinspre pasarelă, oi fi trecut de multe ori fără să-l văd.

— Asta n-are importanţă, dar recunoaşte: e ciudat că nu l-ai văzut.

Vecinul meu din stângă s-a sinucis. Asta-i tot ce înţeleg. L-au luat. Uşa se închide. Regulamentul a fost respectat cu stricteţe, întrucât uşa a fost deschisă şi închisă în prezenţa unei „autorităţi superioare”, şeful Recluziuni căruia îi recunosc glasul. E al cincilea care dispare din preajma mea. În zece săptămâni.

A venit şi ziua aniversării. Am găsit în tinetă o cutie de lapte condensat Nestlé. E o nebunie din partea prietenilor mei. Costă o sumă uriaşă şi şi-au pus pielea-n saramură ca să mi-o trimită. Am avut aşadar o zi de triumf asupra sorţii vitrege. În consecinţă mi-am făgăduit să nu-mi las gândurile s-o ia razna. Sunt la Recluziune. A trecut un an de când am sosit şi mă simt în stare să evadez şi mâine, dacă s-ar ivi prilejul. E un bilanţ pozitiv, şi sunt mândru de el.

Fapt neobişnuit, prin măturătorul de după-amiază primesc un bileţel de la prietenii mei: „Curaj. Nu mai ai de făcut decât un an. Ştim că eşti sănătos. Noi o ducem bine ca de-obicei. Te îmbrăţişăm. Louis-Ignace. Dacă poţi, trimite imediat câteva cuvinte prin cel care ţi-a dat biletul.”

Scriu pe-o hârtiuţa albă care însoţea biletul: „Mulţumesc pentru toate. Sunt zdravăn şi mulţumită vouă, sper să fiu la fel peste un an. Puteţi să-mi daţi ştiri despre Clousiot, Maturette?” într-adevăr, măturătorul se întoarce, râcâie la uşa mea. Îi trec repede hârtiuţa; care dispare cât ai clipi. Toată ziua aceea şi o parte din noapte am fost pe pământ şi în starea în care mi-am făgăduit în repetate rânduri să fiu. Încă un an, şi voi fi dus într-una din insule. Royale sau Saint-Joseph? O să mă îmbăt vorbind, fumând şi pregătind imediat viitoarea evadare.

A doua zi o iau de coarne pe prima din cele trei sute şaizeci şi cinci care-mi rămân de făcut, încrezător în soarta mea. Am avut dreptate referitor la următoarele opt luni. Dar într-a noua s-a încurcat treaba. Într-o dimineaţă, la golirea tinetei, ăl de-mi aducea nuca de cocos a fost prins cu mâţa-n sac în clipa când împingea tineta înapoi, după ce vârâse înăuntru nuca de cocos şi cele cinci ţigări.

Incidentul era atât de grav încât vreme de câteva minute a fost uitată regula tăcerii. Loviturile pe care le primea amărâtul se auzeau foarte limpede. Apoi, horcăitul unui om lovit de moarte. Ferestruica mea se deschide şi capul congestionat al unui gardian îmi strigă:

— Nici o grijă, ce-i al tău e pus deoparte!

— Adio şi n-am cuvinte, idiotule!

N-am putut să nu-i răspund, turbam de furie de când auzisem cum s-au purtat cu nenorocitul ăla.

Asta se petrecuse la ora şapte. Abia ia unsprezece a venit după mine o delegaţie având în frunte pe comandantul adjunct al Recluziunii. A fost deschisă uşa aceea care se închisese acum douăzeci de luni în urma mea şi nu mai fusese clintită de-atunci. Stăteam în fundul celulei, cu cana de tablă de-o litră în mână, în poziţie de apărare, ferm hotărât să-i mardesc cât mai zdravăn, din două motive: întâi, ca să nu mă lovească nepedepsiţi nişte gardieni, şi-n al doilea rând, ca să-mi pierd cunoştinţa cât mai repede. Dar nici gând de aşa ceva.

— Recluzionar, ieşi afară.

— Dacă vreţi să mă bateţi, să ştiţi c-o să mă apăr, aşa că n-are rost să ies ca să m-atacaţi din toate părţile. Mai bine stau aici, să-l miruiesc pe primul care m-atinge.

— Charrière, n-o să fii bătut.

— Cine-mi garantează asta?

— Eu, comandantul adjunct ai Recluziunii.

— Aveţi cuvânt de onoare?

— Nu mă insulta, e zadarnic. Îţi dau cuvântul meu de onoare că n-o să fii bătut. Hai, ieşi afară.

N-am lăsat cana din mână.

— Poţi s-o păstrezi, dar n-o să-ţi trebuiască.

— Bine, e-n regulă.

Ies din celulă. Înconjurat de şase supraveghetori şi de comandantul adjunct, străbatem tot coridorul. Când ajung în curte, mă cuprinde ameţeala şi nu-mi pot ţine deschişi ochii, orbiţi de lumină. Zăresc în sfârşit căsuţa unde fusesem primiţi. Sunt vreo duzină de supraveghetori. Fără să fiu îmbrâncit, mă bagă în sala „Administraţiei”. Pe jos, plin de sânge, geme un om. Văzând că ceasul din perete arată ora unsprezece, îmi spun: „De patru ore îl torturează pe amărâtul ăsta”. Comandantul stă la birou, comandantul adjutant se aşează lângă el.

— Charrière, de când primeşti mâncare şi ţigări?

— V-o fi spus el.

— Eu te întreb pe dumneata.

— Sufăr de amnezie, nu mai ştiu nici ce s-a întâmplat ieri.

— Îţi baţi joc de mine?

— Nu, mă mir că nu scrie în dosarul meu. Am rămas c-o amnezie după o lovitură-n cap.

Comandantul e atât de surprins de răspuns că-l aud spunând:

— Întreabă la Royale dacă există vreo menţiune în sensul ăsta în ceea ce-l priveşte.

În timp ce se telefonează, continuă:

Dar asta ştii, că te cheamă Charrière?

— Asta da. Şi repede, ca să-l aiuresc şi mai mult, rostesc ca un automat: Mă numesc Charrière, m-am născut în 1906 în departamentul Ardèche şi-am fost condamnat la muncă silnică pe viaţă la Paris, Sena.

Comandantul face nişte ochi cât cepele, simt că vrăjeala s-a prins.

— Ţi-ai primit cafeaua cu pâine azi-dimineaţă?

— Da.

— Ce legumă vi s-a servit aseară?

— Nu ştiu.

— Va să zică, de-ar fi să te cred, n-ai nici un pic de memorie?

— Câtuşi de puţin dacă-i vorba de cele întâmplate. Dar am memoria chipurilor. De pildă, ştiu că de dumneavoastră am fost primit, dar habar n-am când.

— Va să zică, nu ştii nici cât ţi-a mai rămas de făcut din pedeapsă?

— Din munca silnică pe viaţă? Bănuiesc că până mor.

— Nu, din condamnarea la recluziune.

— Sunt condamnat la recluziune? De ce?

— Asta-i culmea! Paştele şi dumnezeii! Nu mă face să-mi ies din sărite. Doar n-o să spui c-ai uitat că te-ai ales cu doi ani pentru evadare. Vezi c-o păţeşti!

Acum îi pun capac:

— Pentru evadare? Domnule comandant, sunt un om serios şi cu simţul răspunderii. Veniţi cu mine, să-mi controlaţi celula, şi n-o să mai spuneţi c-am evadat.

În clipa aceea îi zice un gardian:

— Domnule comandant, aveţi legătura cu Insula Royale.

Pune mâna pe receptor:

— Nu figurează nimic? Ciudat, pretinde că suferă de amnezie. Din ce cauză? O lovitură în cap… Am priceput, e-un simulant. Văd eu… Bine, scuzaţi-mă, domnule comandant, o să verific. La revedere. Da, o să vă ţin la curent.

— I-ascultă, actorule, dă să-ţi văd capul. Ah! Da, e o cicatrice destul de lungă. Cum se face că după lovitura asta ţi-aminteşti că ţi-ai pierdut memoria? Aud?

— Nu pot să vă explic, constat doar că mi-aduc aminte de lovitură, de faptul că mă cheamă Charrière şi aşa mai departe.

— În definitiv, ce-ai de gând să spui sau să faci?

— Păi tocmai asta se discută aici. M-aţi întrebat de când mi se trimit de-ale gurii şi ţigări. Iată răspunsul meu definitiv: nu ştiu dacă e prima sau a mia oară. Din pricina amneziei mele nu vă pot răspunde. Asta-i tot, faceţi cum doriţi.

— Ce doresc eu e foarte simplu. Vreme îndelungată ai mâncat prea mult, ei bine, o să slăbeşti un pic. Îi suprimaţi masa de seară până la sfârşitul pedepsei.

În aceeaşi zi capăt o scrisorică la al doilea măturat. Din păcate, n-o pot citi, nu-i fosforescentă. Peste noapte aprind o ţigară rămasă din ajun şi care le-a scăpat la percheziţie, atât era de bine ascunsă în prici. Trăgând tare din ţigară, izbutesc să descifrez la lumina ei: „Vidanjorul şi-a ţinut gura. A spus că era abia a doua oară că-ţi aducea de mâncare, din proprie iniţiativă. Că a făcut-o pentru că te cunoştea din Franţa. Nimeni n-o să fie luat la întrebări pe Insula Royale. Curaj”.

Iată-mă aşadar lipsit de nuca de cocos, de ţigări şi de ştiri de la prietenii mei din Insula Royale. Colac peste pupăză, mi-au suprimat masa de seară. Mă obişnuisem să nu sufăr de foame şi, în plus, cele zece şedinţe de fumat îmi mai umpleau ziua şi o parte din noapte. Nu mi-e gradul numai la mine, ci şi la amărâtul pe care l-au stâlcit în bătaie din pricina mea. Să sperăm că nu va fi pedepsit cu prea multă cruzime.

Unu, doi, trei, patru, cinci, stânga-mprejur… Unu, doi, trei, patru, cinci, stânga-mprejur. N-o să-ţi vină prea uşor cu regimul ăsta crâncen, şi poate c-ar fi bine să schimbi tactica, ţinând seama de faptul c-o să mănânci atât de puţin. De pildă, să stai culcat cât mai mult, ca să nu consumi energie. Cu cât mă mişc mai puţin, cu atât cheltuiesc mai puţine calorii. Peste zi va trebui să şed ore întregi. Trebuie să mă deprind cu un fel de viaţă radical deosebit. Patru luni înseamnă o sută douăzeci de zile. Cu noul regim de viaţă, cât o să dureze până să mă anemiez serios? Cel puţin două luni. Va să zică m-aşteaptă două luni hotărâtoare.

De cum o să fiu lipsit de vlagă, bolile o să găsească un teren extrem de prielnic. Mă hotărăsc să stau lungit de la şase seara la şase dimineaţa. O să umblu de la cafea până ce se strâng tinetele, vreo două ore. La prânz, după ciorbă, aproximativ două ore. În total, patru ore de mers. În rest, aşezat sau culcat.

O să fie greu să-mi iau zborul fără să fiu obosit. O să încerc totuşi.

Azi, după ce mi-am petrecut o bună bucată din timp gândindu-mă la prietenii mei şi la amărâtul care a fost maltratat atât de crâncen, încep să mă antrenez pentru traiul ăsta nou. Izbutesc destul de bine, cu toate că orele-mi par mai lungi, iar picioarele, care ore întregi nu mai funcţionează, par că-s pline de furnici.

Se fac zece zile de când durează regimul acesta. Acum mi-e foame tot timpul. Am şi început să simt un soi de oboseală permanentă care a pus stăpânire pe mine. Nuca aceea de cocos îmi lipseşte grozav de mult, ţigările ceva mai puţin. Mă culc foarte devreme şi evadez de-a binelea, destul de repede, din celula mea. Ieri am fost la Paris, la restaurantul Le Rat Mort, unde beam şampanie cu nişte prieteni: Antonio Londonezul – originar din Baleare, dar vorbind franceza ca un parizian şi engleza ca un adevărat ingliş. A doua zi, la cafeneaua Marronnier pe boulevard de Clichy, îşi omora un prieten cu cinci focuri de revolver. Printre cei din tagmă prietenia se transformă repede în ură înverşunată. Da, ieri am fost la Paris, dansând în sunetele acordeonului la balul de la Petit Jardin, pe avenue de Saint-Ouen, cu o clientelă alcătuită numai din corsicani şi marsiliezi. Toţi prietenii îmi trec pe dinaintea ochilor în călătoria asta plăsmuită, atât de reali că nu mă îndoiesc nici de prezenţa, lor, nici de prezenţa mea în toate aceste locuri unde am petrecut nopţi atât de frumoase.

Aşadar, fără să umblu prea mult, cu regimul ăsta alimentar foarte redus, ajung la acelaşi rezultat ca atunci când mă străduiam să obosesc. Imaginile trecutului mă smulg din celula mea cu o asemenea putere încât trăiesc de-a binelea mai multe ore de libertate decât de recluziune.

Nu mai am de făcut decât o lună. Se împlinesc trei luni de când nu mănânc decât un coltuc de pâine şi la prânz o ciorbă caldă fără legume, cu respectiva fărâmă de carne fiartă. Foamea permanentă mă face să cercetez bucata de carne imediat ce-o capăt, să văd dacă nu-i cumva, numai piele, cum se întâmplă adeseori.

Am slăbit mult şi-mi dau seama cât de importantă a fost – ca să-mi păstrez sănătatea şi echilibrul în această teribilă excludere din viaţă – nuca de cocos pe care am avut norocul s-o primesc douăzeci de luni la rând.

Sunt tare nervos în dimineaţa ăsta, după ce mi-am băut cafeaua. M-am lăcomit să mănânc jumătate din pâine, lucru pe care nu-l fac niciodată. În mod obişnuit o tai în patru bucăţi mai mult sau mai puţin egale, pe care le mănânc la şase dimineaţa, la prânz, la şase seara, iar ultima bucată noaptea. „De ce faci una ca asta?' Mă dojenesc singur. „Tocmai când ai ajuns la mal greşeşti atât de grav? – „Mi-e foame şi mă simt lipsit de vlagă.'„ – „Nu fi atât de pretenţios. Cum să fii puternic? Cu mâncarea asta? Important – şi-n privinţa asta ai învins – e că eşti slab, e drept, dar nu bolnav. Cu puţin noroc, logic vorbind, «mâncătoarea de oameni» o să piardă partida cu tine”. Mă aşed, după cele două ore de mers, pe blocul de ciment care-mi slujeşte drept scaun. Încă treizeci de zile, adică şapte sute douăzeci de ore, după care se va deschide uşa şi mi se va spune:

— Recluzionar Charrière, ieşi. Ţi-ai încheiat doi ani de recluziune.

Iar eu, ce-o să spun? Cam aşa:

— Da, mi-am încheiat cei doi ani de calvar.

Ba nu, ia stai! Dacă e de faţă comandantul căruia i-ai jucat festa cu amnezia, trebuie să continui – calm:

— Cum, sunt graţiat, plec în Franţa? Munca silnică pe viaţă a luat sfârşit?

Numai ca să-i vezi mutra şi să-l convingi că postul la care te-a condamnat e-o nedreptate. „Zău aşa, ce-i cu tine? Nedreptate sau nu, mult îi pasă comandantului dacă s-a înşelat. Ce importanţă are asta pentru un om cu asemenea mentalitate? N-oi fi având acum pretenţia să aibă remuşcări că te-a pedepsit pe nedrept? Îţi interzic sa presupui, mâine sau mai târziu, că un păzitor de ocnaşi e o fiinţă normală. Nici un om demn de acest nume nu poate să facă parte din breasla asta. Te înveţi cu orice în viaţă, chiar şi să fii un ticălos de-a lungul întregii tale cariere. Poate doar când o fi c-un picior în groapă, de frica lui Dumnezeu – dacă e credincios să devină temător şi să se căiască. Nu, nu că ar avea remuşcări pentru porcăriile pe care le-a comis, ci de teamă ca la judecata de apoi să nu fie el însuşi condamnat.

Aşa că, pierind pe insulă, oricare ar fi insula unde vei fi trimis, să nu accepţi – şi asta să-ţi fie limpede de pe-acum – nici un fel de compromis cu acest soi de oameni, Fiecare se găseşte de o parte sau alta a unei bariere, trasate precis. De o parte, laşitatea, autoritatea pedantă lipsită de suflet, sadismul intuitiv, cu reacţii automate; de cealaltă parte, eu şi oamenii de teapa mea, care au comis delicte grave, desigur, dar în care suferinţa a izbutit să dea la iveală calităţi incomparabile: milă, bunătate, spirit de sacrificiu, nobleţe, curaj.

Cu toată sinceritatea, prefer să fiu ocnaş decât păzitor de ocnaşi.

Doar douăzeci de zile. Mă simt tare slăbit. Am băgat de seamă că bucata mea de pâine e întotdeauna din seria celor mici. Cine s-o fi înjosind într-atât încât să-mi aleagă bucata de pâine? De câteva zile, ciorba mea nu mai e deci t o zeamă chioară încălzită, iar aşa-zisa bucată de carne e un os cu foarte puţină carne sau o fărâmă de piele. Mi-e teamă c-o să mă îmbolnăvesc. A devenit o obsesie. Sunt atât de slab că nu mai e nevoie să fac nici un efort pentru ca, treaz fiind, să visez orice. Mă îngrijorează oboseala asta adâncă, însoţită de-o deprimare gravă. Încerc să reacţionez şi cu mare greutate izbutesc să suport cele douăzeci şi patru de ore zilnice. Aud râcâit la uşă. Trag repede biletul, E fosforescent. De la Dega şi Galgani. Citesc: „Scrie-ne câteva rânduri. Foarte îngrijoraţi de starea sănătăţii sale. Încă nouăsprezece zile, curaj – Louis, Ignace.”

Alăturat, o bucăţică de hârtie şi un vârf de creion. Scriu: „Mă ţin tare, sunt foarte slab – Mulţumesc – Papi.”

Mătura se freacă iarăşi de uşa mea, aşa că trimit biletul. Cele câteva cuvinte, fără ţigări, fără nucă de cocos, reprezintă pentru mine mult mai mult. Dovada asta de prietenie, atât de minunată, atât de statornică, îmi dă lovitura de bici de care aveam nevoie. Afară se ştie ce-i cu mine, şi dacă m-aş îmbolnăvi, precis că prietenii mei s-ar duce la doctor, să-l convingă să mă îngrijească aşa cum trebuie. Au dreptate: numai nouăsprezece zile, sunt aproape de capătul acestei curse istovitoare contra morţii şi a nebuniei. N-am să mă îmbolnăvesc. Trebuie să fac cât mai puţine mişcări, ca să nu cheltuiesc caloriile indispensabile. O să suprim cele două ore de mers de dimineaţă şi cele două de după-amiază. E singurul mijloc ca să rezist. Drept care stau culcat toată noaptea, timp de douăsprezece oro, iar celelalte douăsprezece, aşezat pe blocul de piatră. Din când în când mă ridic, fac câteva flexiuni şi mişcări cu braţele, apoi mă reaşez. Doar zece zile încă.

Tocmai mă preumblu prin Trinidad, viorile javaneze cu o coardă mă leagănă în acordurile lor tânguitoare, când un urlet înfiorător, neomenesc, mă readuce la realitate. Urletul vine dintr-o celulă aflată în spatele meu, sau cam aşa ceva, foarte aproape. Aud:

— Ticălosule, ia pofteşte aici, în groapa mea. Nu te-ai săturat păzindu-mă de sus? Nu-ţi dai seama că pierzi jumătate din spectacol cu lumina asta chioară?

— Tacă-ţi gura, că de nu încasezi o pedeapsă de-o să te usture! zise caraliul.

— Ah, ah! Mor de râs, imbecilule! Ce-o fi mai usturător decât tăcerea asta de moarte? Pedepseşte-mă cât pofteşti, mardeşte-mă dacă-ţi face plăcere, călău scârbos ce eşti, n-ai să afli nicicând ceva asemănător cu tăcerea la care mă obligi! Nu, nu, nu! Nu mai vreau, nu mai rabd să nu vorbesc! De trei ani trebuia să-ţi spun că te bag în mă-ta, idiotule! Şi de tâmpit ce sunt, de frica unei pedepse, am aşteptat treizeci şi şase de luni ca să te-njur! Mi-e greaţă de tine şi de toţi ai tăi, şleahtă împuţită de caralii ce sunteţi!

Câteva clipe mai târziu, se deschide uşa şi aud:

— Nu, nu aşa! Pune-i-o de-a-ndoaselea, e mai bine!

Şi amărâtul urlă:

— Pune-mi cămaşa de forţă cum pofteşti, scârnăvie! De-a-ndoaselea dacă vrei, strânge-o până mă gâtuieşti, trage tare de şnur, propteşte-ţi genunchii. Tot o să-ţi spun că mă-ta e-o scroafă şi că de-aia n-a putut să iasă din ea decât o lepădătură, un maldăr de băligar.

I-o fi pus probabil un căluş, că nu mai aud nimic. Uşa s-a încins. Scena trebuie să-l fi emoţionat pe tânărul paznic, căci după câteva minute, se opreşte în dreptul celulei mele şi zice:

— Se vede treaba c-a înnebunit.

— Crezi? Păi tot ce-a spus mi se pare bine gândit. Caraliul rămâne tablou, şi-mi aruncă, plecând mai departe:

— Bine,atunci poate că faci şi dumneata la fel!

Incidentul ăsta m-a readus din insula cu oameni cumsecade, mi-a întrerupt visul despre viori, sânii indienelor, portul Port of Spain, ca să mă readucă la trista realitate a Recluziunii.

Au mai rămas zece zile, adică mai am de îndurat două sute patruzeci de ore.

Tactica de-a nu mă mişca dă roade, sau poate faptul că zilele se scurg liniştit, sau mulţumită scrisorii de la prietenii mei. Probabil însă că mă simt mai puternic pentru că m-am trezit făcând o comparaţie: mai am două sute patruzeci de ore până să fiu eliberat din Recluziune, sunt slăbit, dar mintea mi-a rămas neatinsă, energiei mele nu-i lipseşte decât un pic de forţă fizică pentru a funcţiona din nou perfect. În timp ce colea, în spatele meu, la o distanţă de doi metri, despărţit printr-un zid, un nefericit de ocnaş intră în prima fază a nebuniei, poate pe cel mai jalnic făgaş, cel al violenţei. Nu mai are mult de trăit, căci revolta lui oferă prilejul de a fi ghiftuit până la saturaţie cu tratamente riguros studiate spre a-l ucide cât mai ştiinţific cu putinţă. Îmi reproşez că mă simt mai bine din pricina că altul este înfrânt. Mă întreb dacă nu sunt şi eu unul dintre acei egoişti care pe timp de iarnă, bine încălţaţi, bine înmănuşaţi, la căldurică într-o haină de blană văd defilând prin faţa lor mulţimile de pălmaşi rebegiţi de frig, prost îmbrăcaţi, sau măcar cu mâinile învineţi le de gerul dimineţii, şi care comparându-se cu această turmă ce aleargă să prindă primul metrou sau autobuz, se simt mult mai la cald ca înainte şi se bucură de blana lor mai dihai ca oricând. Totul în viaţă e deseori chestie de comparaţie. E adevărat, am de făcut zece ani de închisoare, dar Papillon are muncă silnică pe viaţă. E adevărat, sunt vieţaş, dar am douăzeci şi opt de ani; el s-a ales cu cincisprezece ani de închisoare, dar are cincizeci de ani.

Hai, mă apropii de sfârşit şi sper să mă simt bine în toate privinţele în mai puţin de şase luni, ca sănătate, moral, energic, pus la punct pentru o evadare spectaculoasă. S-a vorbit de prima, a doua va fi gravată pe pietrele unuia din zidurile ocnei. N-am nici o îndoială. Voi pleca, e sigur. În mai puţin de şase luni.

E ultima noapte pe care o petrec la Recluziune. Acum şaptesprezece mii cinci sute opt ore am intrat în celula 234. Uşa mi-a fost deschisă o singură dată, pentru a fi condus în faţa comandantului, ca să mă pedepsească. În afară de vecinul meu cu care schimb câteva silabe vreme de câteva secunde pe zi, mi s-a vorbit de patru ori. O dată când mi s-a spus că la sunetul fluierului am voie să las priciul jos – în prima zi. O dată doctorul: „Întoarce-te, tuşeşte”. O conversaţie mai lungă şi mai însufleţită cu comandantul. Şi deunăzi, patru cuvinte cu supraveghetorul emoţionat de bietul nebun. Nu-i prea exagerat ca diversitate! Mă culc liniştit fără să mă gândesc la altceva decât: mâine se va deschide definitiv această uşă. Mâine voi vedea soarele, iar dacă mă vor trimite pe Insula Royale, voi respira aerul mării. Mâine începi să-ţi isprăveşti oficial pedeapsa de muncă silnică pe viaţă. Asta numeşti tu libertate? Ştiu, ştiu, dar ca viaţă nu se compară cu cea pe care am îndurat-o. Cum o să-i găsesc oare pe Clousiot şi pe Maturette?

La ora şase capăt cafeaua şi pâinea. Îmi vine să spun: „Păi eu ies. astăzi. Aţi greşit.'„ Mi-aduc deodată aminte că sunt „amnezic”, şi cine ştie dacă, recunoscând astfel că l-am trombonit pe comandant, n-ar fi în stare să mă bage pe loc la carceră pe treizeci de zile. Oricum, după lege, urmează să ies din Recluziunea Celulară din Saint-Joseph astăzi, 26 iunie 1936. Peste patru luni împlinesc treizeci de ani.

Ora opt. Am mâncat tot coltucul de pâine. O să găsesc de mâncare în lagăr. Se deschide uşa. Comandantul adjunct şi doi supraveghetori sunt de faţă.

— Charrière, ţi-ai încheiat pedeapsa, suntem în 26 iunie 1936. Urmează-ne.

Ies. Ajuns în curte, soarele strălucea de pe-acum îndeajuns ca să mă orbească. Simt un fel de slăbiciune. Picioarele îmi sunt moi şi-mi joacă pete negre prin faţa ochilor. Şi totuşi n-am parcurs decât vreo cinzeci de metri, din care treizeci la soare.

Ajungând în faţa pavilionului „Administraţie”, dau cu ochii de Maturette şi de Clousiot. Maturette e un adevărat schelet, cu obrajii scofâlciţi şi cu ochii înfundaţi în orbite. Clousiot e lungit pe-o brancardă. E palid şi miroase deja a mort. Îmi spun: Nu-s prea chipeşi prietenii mei. Aşa oi fi arătând şi eu?” Abia aştept să mă văd într-o oglindă. Le spun:

— Ei, e-n regulă?

Nici un răspuns. Repet:

— E-n regulă?

— Da, zice încet Maturette.

Îmi vine să-i spun că, pedeapsa cu recluziunea fiind terminată, avem voie să vorbim. Îl sărut pe Clousiot pe obraz. Îi sclipesc ochii şi zâmbeşte:

— Adio, Papillon, îmi spune el.

— Nu, nu aşa!

— Mă curăţ, s-a isprăvit. l.

Peste câteva zile urma să moară la spitalul de pe Insula Royale. Avea treizeci şi doi de ani şi fusese trimis la ocnă pe douăzeci de ani pentru furtul unei biciclete, furt pe care nu-l săvârşise. Dar soseşte comandantul.

— Să intre Maturette, şi dumneata, Clousiot, v-aţi purtat bine. Aşa că vă trec pe fişă: „Purtare bună”. Dumneata, Charrière, deoarece ai comis o greşeală gravă, îţi trec ceea ce meriţi: „Purtare rea”.

— Mă iertaţi, domnule comandant, ce greşeală am comis?

— Chiar nu-ţi aminteşti că s-au găsit ţigările şi nuca de cocos?

— Sincer vă spun că nu.

— Ia să vedem, la ce regim eşti de patru luni?

— Din ce punct de vedere? În privinţa mâncării? La fel ca la început.

— Ah! asta-i culmea! Ce-ai mâncat aseară?

— Ca de obicei, ce mi s-a dat. Ce ştiu eu? Nu-mi aduc aminte. Poate fasole sau orez cu grăsime, sau vreo altă legumă.

— Aşadar, mâncai seara?

— Se-nţelege! Credeţi că-mi vărsăm gamela?

— Nu, nu-i vorba de asta, las-o baltă. În regulă, retrag calificativul de „purtare rea”. Completează-i altă fişă de ieşire, domnule X… Îţi trec „purtare bună”, e-n regulă?

— Aşa da. N-am făcut nimic ca să n-o merit.

Şi cu această ultimă frază ieşim din birou.

Poarta cea mare a Recluziunii se deschide pentru a ne lăsa să trecem. Escortaţi de un singur supraveghetor, coborâm încet drumul care duce spre lagăr. Vedem de sus marea care străluceşte de reflexe argintii şi de spumă.

Insula Royale e-n faţă, plină de verdeaţă şi de acoperişuri roşii. Insula Diavolului, austeră şi sălbatică. Cer supraveghetorului îngăduinţa să stau jos câteva minute. Zice da. Ne aşezăm, unul la dreapta şi celălalt la stânga lui Clousiot, şi ne prindem de mână, fără măcar să ne dăm seama. Acest contact stârneşte în noi o emoţie lăudată şi, fără un cuvânt, ne îmbrăţişăm. Supraveghetorul zice:

— Haideţi, flăcăi. Trebuie să coborâm.

Şi încet, foarte încet, coborâm până în lagăr, unde intrăm unul lângă altul, ţinându-ne mai departe de mână, urmaţi de doi brancardieri care-l duc pe prietenul nostru intrat în agonie.