Capitolul 3 Viaţa pe Insula Royale
Abia ajunşi în curtea lagărului, suntem înconjuraţi cu o atenţie binevoitoare de toţi ocnaşii, îi regăsesc pe Pierot Nebunul, Jean Sartrou, Colondini, Chissilia. Trebuie să ne ducem toţi trei la infirmerie, ne spune supraveghetorul. Escortaţi de vreo douăzeci de amici, traversăm curtea pentru a intra la infirmerie. În câteva minute, Maturette şi cu mine ne trezim c-o duzină de pachete de ţigări şi de tutun, cafea cu lapte foarte caldă, ciocolată făcută din cacao pură. Fiecare vrea să ne dea câte ceva. Infirmierul îi face lui Clousiot o injecţie cu ulei camforat şi una cu adrenalină, pentru inimă. Un negru uscăţiv zice: „Infirmierule, dă-i lui vitaminele mele, are mai multă nevoie decât mine”. E într-adevăr emoţionantă demonstraţia asta de bunătate solidară faţă de noi. Pierre Bordelezul îmi spune:
— Ai nevoie de ceva biştari? Până pleci pe Insula Royale am timp să fac o chetă.
— Nu, foarte mulţumesc, am. Dar de unde ştii că plec la Royale?
— De la contabil. Toţi trei. Cred chiar c-o să fiţi internaţi în spital.
Infirmierul e un bandit muntean din Corsica. Îl cheamă Essari. Mai târziu l-am cunoscut bine, o să istorisesc odată povestea lui, e într-adevăr interesantă. Cele două ore la infirmerie au trecut foarte repede. Am mâncat şi am băut pe săturate. Ghiftuiţi şi mulţumiţi, plecăm spre Insula Royale. Clousiot a stat aproape tot timpul cu ochii închişi, în afară de clipele când mă apropiam de el şi-i puneam mâna pe frunte. Atunci deschidea ochii deja tulburi şi-mi spunea:
— Prietene Papi,suntem prieteni adevăraţi.
— Mai mult decât atât, suntem fraţi, îi răspundeam.
Însoţiţi de-un singur supraveghetor, pornim. La mijloc, brancarda cu Clousiot: Maturette şi cu mine, de o parte şi de alta. La poarta lagărului, toţi ocnaşii ne spun la revedere şi ne urează noroc. Le mulţumim, în ciuda protestelor lor. Pierrot Nebunul mi-a atârnat de gât o desagă, plină cu tutun, ţigări, ciocolată şi cutii de lapte Nestle. Maturette a primit şi el una. Nu ştie cine i-a dat-o. Doar infirmierul Fernandez şi un supraveghetor ne însoţesc până la chei. Ne înmânează fiecăruia câte-o fişă pentru spitalul din Insula Royale. Pricep că, fără să-i mai ceară părerea medicului, ne internează cu de la el putere. Iată şi barca. Şase vâslaşi, doi supraveghetori înarmaţi la spate şi altul la cârmă. Unul din vâslaşi e Chapar, cel cu afacerea de la Bursa din Marsilia. E-n regulă, la drum. Ramele pătrund în apă şi, în timp ce vâsleşte, Chapar mă-ntreabă:
— E-n regulă, Papi? Primeai regulat nuca de cocos?
— Nu, în ultimele patru luni deloc.
— Ştiu, s-a-ntâmplat un bucluc. Individul s-a ţinut tare. Nu ştia decât de mine, dar n-a ciripit.
— Ce-a păţit?
— A mierlit.
— Cum aşa, de ce?
— După spusele unui infirmier, se pare că i-au paradit ficatul c-o lovitură de picior.
Coborâm pe cheiul Insulei Royale, cea mai mare dintre cele trei insule. Orologiul de la brutărie arată ora trei. Soarele ăsta de după-amiază e foarte puternic, mă orbeşte şi mă-ncinge serios. Un supraveghetor cheamă doi brancardieri. Doi ocnaşi, nişte matahale, impecabil îmbrăcaţi în alb, fiecare cu brăţară de forţă din piele neagră, îl ridică pe Clousiot ca pe-un fulg, iar noi, Maturette şi cu mine, păşim în urma lui. Un supraveghetor, cu câteva hârtii în mână, vine după noi.
Drumul, ele peste patru metri lăţime, e pietruit. Greii de urcat. Din fericire, cei doi brancardieri se opresc când şi când, aşteptând să-i ajungem. Atunci m-aşez pe braţul brancardei, în dreptul capului lui Clousiot şi-l mângâi uşurel pe frunte şi pe creştet. De fiecare dată îmi zâmbeşte, deschide ochii şi-mi spune:
— Dragul meu Papi!
Maturette îl ia de mână.
— Tu eşti, puştiulică? şopteşte Clousiot.
Pare nespus de fericit că ne simte în preajma lui. Când ne mai oprim o dată, aproape de sosire, întâlnim un grup de corvoadă care merge la lucru. Aproape toţi sunt ocnaşi din convoiul meu. Fiecare, în trecere, ne spune o vorbă bună. Sosind pe platou, în faţa unei clădiri pătrate şi albe, vedem, aşezate la umbră, cele mai de seamă notabilităţi ale Insulelor. Ne apropiem de maiorul Barrot, poreclit „Aşchie”, şi de alţi şefi ai penitenciarului. Fără să se scoale în picioare şi fără vreo formalitate, maiorul ne spune:
— Ei, n-a fost prea greu la Recluziune? Dar ăla de pe brancardă, cine e?
— E Clousiot.
Se uită la el, apoi spune:
— Duceţi-i la spital. Când vor ieşi de-acolo, sa mi se dea o notă cu caracterizarea lor, înainte de a-i trimite în lagăr.
La spital, într-o sală mare, bine luminată, suntem instalaţi în paturi foarte curate, cu cearşafuri şi perne. Primul infirmier cu care dau ochii e Chatal, infirmierul sălii sever supravegheate de la Saint-Laurent-du-Maroni. Se ocupă imediat de Clousiot şi dă ordin unui supraveghetor să cheme doctorul. Acesta soseşte pe la ora cinci. După un examen lung şi minuţios, îl văd că dă din cap c-un aer nemulţumit. Îi scrie o reţetă, apoi se-ndreaptă spre mine.
— Nu prea suntem prieteni, Papillon şi cu mine, îi zice el lui Chatal.
— Mă mir, domnule doctor, e-un băiat de treabă.
— Poale, dar s-a dovedit căpăţânos.
— Cu ce prilej?
— Cu prilejul unei vizite medicale la Recluziune.
— Domnule doctor, îi spun, asta numiţi dumneavoastră vizită medicală, să mă examinaţi printr-o ferestruică?
— E-un ordin al Administraţiei, să nu se deschidă uşa unui condamnat.
— Foarte bine, domnule doctor, dar sper că dumneavoastră nu sunteţi decât pus la dispoziţia Administraţiei şi că nu faceţi parte din ea.
— Mai vorbim noi despre asta altă dată. Am să încerc să vă înzdrăvenesc, pe prietenul dumitale şi pe dumneata. Cât despre celălalt, mi-e teamă că-i prea târziu.
Chatal îmi povesteşte că, bănuit c-ar pregăti o evadare, a fost internat în Insule. Îmi face totodată cunoscut că Jésus, cel care mă trădase cu prilejul evadării, a fost asasinat de un lepros. Nu cunoaşte numele leprosului şi mă întreb de n-o fi cumva unul din cei care ne-au venit în ajutor cu atâta generozitate.
Viaţa ocnaşilor din Insulele Salvării e cu totul diferită de ceea ce ne-am fi putut închipui. Majoritatea sunt extrem de periculoşi, din mai multe motive: în primul rând, toată lumea mănâncă bine, căci se face negoţ cu ce vrei şi ce nu vrei: alcool, ţigări, cafea, ciocolată, zahăr, carne, legume proaspete, peşte, langustine, nuci de cocos etc. Aşa încât sunt toţi sănătoşi tun, clima e foarte sănătoasă. Doar cei condamnaţi pe diverse termene mai au speranţă să fie eliberaţi, în timp ce vieţaşii – ce-au avut şi ce-au pierdut! – sunt periculoşi cu toţii. Toată lumea e vârâtă până-n gât în negoţul zilnic, ocnaşi şi supraveghetori. E un mişmaş nu prea uşor de înţeles. Neveste de-ale supraveghetorilor umblă după ocnaşi tineri care să le facă treburile gospodăriei – devenindu-le de cele mai multe ori şi amanţi. Li se spune „băieţi de casă”. Unii sunt grădinari, alţii bucătari. Categoria asta a transportaţilor face legătura între lagăr şi locuinţele gardienilor. „Băieţii de casă” nu sunt văzuţi cu ochi răi de ceilalţi ocnaşi, căci mulţumită lor se poate face tot felul de negoţ. Dar nici nu sunt categorisiţi drept ocnaşi curaţi. Nici un om din adevărata tagmă nu acceptă să se înjosească făcând asemenea treburi. Nici de-a fi temniceri, nici de-a lucra la popota supraveghetorilor. Dimpotrivă, plătesc cu bani grei slujbele în care n-au treabă cu paznicii: vidanjori, măturători de frunze, bivolari, infirmieri, grădinari ai penitenciarului, măcelari, brutari, vâslaşi, factori poştali, paznici ai farului. Toate aceste slujbe sunt ocupate de adevăraţii ocnaşi. Un adevărat ocnaş nu munceşte niciodată la corvezile de întreţinere a zidurilor, la drumuri, la scări, la plantaţiile de cocotieri, adică la corvezile în plin soare sau sub supravegherea caraliilor. Se lucrează de la şapte dimineaţa până la prânz şi de la două la şase după-amiaza.
Toate astea dau o privire de ansamblu asupra acestui amestec de oameni atât de deosebiţi între ei, care trăiesc în comun, deţinuţi şi gardieni, un târguşor în toată puterea cuvântului, unde totul se comentează, unde totul se judecă, unde toată lumea se studiază şi se observă.
Dega şi Galgani au venit să-şi petreacă duminica împreună cu mine, la spital. Am mâncat peşte cu mujdei de usturoi, ciorbă de peşte, cartofi, brânză, cafea, vin alb. Am luat masa în camera lui Chatal: el, Dega, Galgani, Maturette, Grandet şi eu. M-au rugat să le povestesc toată evadarea, în cele mai mici amănunte. Dega s-a hotărât să nu mai încerce nici o evadare. Aşteaptă din Franţa o graţiere prin care să i se scadă cinci ani. Cu cei trei pe care i-a făcut în Franţa şi cu cei de aici, nu mai rămân decât patru ani. S-a resemnat să-i facă. Galgani, în ce-i priveşte, pretinde că se ocupă de el un senator corsican.
Vine rândul meu. Îi întreb care sunt locurile cele mai prielnice, aci, pentru o evadare. Se dezlănţuie o furtună de proteste. Lui Dega nici prin gând nu i-a trecut, şi nici lui Galgani. În ce-l priveşte, Chatal crede că o grădină are unele avantaje pentru pregătirea unei plute. Cât despre Grandet, mă informează că e fierar la „întreţinere”. E un atelier, zice el, unde găseşti de toate: zugravi, tâmplari, fierari, zidari, instalatori – vreo sută douăzeci de oameni. Lucrează la întreţinerea clădirilor Administraţiei. Dega, care e contabil general, mă poate plasa unde vreau. Rămâne să aleg, Grandet îmi propune să facem juma-juma (e staroste al jocului de cărţi), în aşa fel încât cu ce scot de la cartofori să pot trăi bine fără să-mi cheltuiesc banii din tub. Aveam să aflu mai târziu că-i foarte interesant, dar extrem de periculos.
Duminica a trecut cu o iuţeală surprinzătoare. „S-a şi făcut de cinci, zice Dega, care are un ceas frumos, trebuie să ne întoarcem în lagăr.” La plecare, Dega îmi dă cinci sute de franci pentru pocher, căci se-ncing uneori partide straşnice în sala noastră. Grandet îmi dăruieşte un cuţit grozav, chiar de el călit. E-o armă de temut.
— Să umbli întotdeauna înarmat, ziua şi noaptea.
— Dar cum rămâne cu percheziţiile?
— Majoritatea celor care fac percheziţii sunt temniceri arabi. Când cineva e socotit periculos, au ei grijă să nu găsească la el vreo armă, chiar de-au simţit-o la pipăit.
— Ne vedem în lagăr, zice Grandet.
Până să plece, Galgani spune că mi-a şi rezervat un loc în colţul lui şi că o să facem parte din acelaşi gurbi (membrii unui gurbi mănâncă laolaltă şi banii fiecăruia sunt ai tuturor). Dega nu doarme în lagăr, ci într-o cameră din clădirea Administraţiei.
Iată-ne de trei zile aici. Petrecându-mi nopţile mai mult la căpătâiul lui Clousiot, încă nu m-am lămurit cum se trăieşte în această sală a spitalului, unde suntem vreo şaizeci la număr. Mai târziu, lui Clousiot fiindu-i rău, e izolat într-o cameră unde se mai află un bolnav grav. Chatal l-a îndopat cu morfină. Se teme că n-o să mai apuce dimineaţa.
În sală sunt câte treizeci de paturi, de o parte şi de alta a unui interval lat de trei metri, aproape toate ocupate. Lumina e dată de două lămpi eu petrol. Maturette îmi spune:
— Colo se joacă pocher.
Mă îndrept spre jucători. Sunt patru.
— Pot să intru al cincilea?
— Da, ia loc. Deschiderea e de cel puţin o sută de franci. Ca să joci trebuie să ai de trei ori deschiderea, adică trei sute de franci. Poftim fise de trei sute de franci.
Îi dau lui Maturette două sute de franci să-i ţină el. Un parizian, pe nume Dupont, îmi spune:
— Jucăm după sistemul englezesc, fără joker. Îl ştii?
— Da.
— Atunci dă cărţile, începe tu.
Iuţeala cu care joacă oamenii ăştia e de necrezut. Cel care plusează trebuie s-o facă foarte repede, altfel starostele jocului zice: „Ai plusat prea târziu” şi trebuie sa plăteşti sec. Am dat aici de-o nouă categorie de ocnaşi: cartoforii. Trăiesc de pe urma jocului, ca să joace, jocul a devenit viaţa lor. Nu-i interesează nimic altceva. Uită totul: ce-au fost, cu ce pedeapsă s-au ales, ce-ar putea face ca să-şi schimbe viaţa. Fie că au drept partener un individ de treabă sau nu, se sinchisesc de-un singur lucru: să joace.
Am jucat toată noaptea. Ne-am oprit la cafea. Am câştigat o mie trei sute de franci. Mă îndrept spre patul meu, când Paulo mă ajunge din urmă şi mă roagă să-i împrumut două sute de franci ca să continue cu o belotă în doi. Îi trebuie trei sute şi n-are decât una. Îi spun:
— Poftim, ţine trei sute. Mergem juma-juma.
— Mulţumesc, Papillon, eşti cu-adevărat cel de care am auzit. Rămânem prieteni.
Îmi întinde mâna, i-o strâng, şi pleacă plin de voie bună.
Clousiot a murit azi-dimineaţă. Într-un moment de luciditate, cu o zi înainte, l-a rugat pe Chatal să nu-i mai dea morfină:
— Vreau să mor treaz, aşezat în pat,cu prietenii mei la căpătâi.
E strict oprit să intri în camerele de izolare, dar Chatal o face pe barba lui şi prietenul nostru a putut să moară în braţele noastre. I-am închis ochii. Maturette era sfârşit de durere.
— Ne-a părăsit tovarăşul aventurii noastre atât de frumoase. L-au azvârlit la rechini.
Când am auzit vorbele astea: „L-au azvârlit la rechini” am îngheţat. Într-adevăr, în Insule nu există cimitir pentru ocnaşi. Când moare unul, e aruncat în mare la ora şase, la asfinţit, între Saint-Joseph şi Royale, într-un loc unde mişună rechinii.
Moartea prietenului meu mă face să nu mai suport spitalul, îi trimit vorbă lui Dega că voi ieşi poimâine. Îmi răspunde printr-o scrisorică: „Roagă-l pe Chatal să-ţi dea cincisprezece zile de odihnă în lagăr, să ai răgazul să-ţi alegi ocupaţia care-ţi place”. Maturette va mai rămâne în spital un timp. Chatal o să-l ia poate ajutor de infirmier.
De cum ies din spital sunt condus la Administraţie, în biroul maiorului Barrot zis „Aşchie”.
— Papillon, îmi spune el, înainte de-a te trimite în lagăr, doream să stau puţin de vorbă cu dumneata. Ai un bun prieten aici, contabilul meu general, Louis Dega. Părerea lui e că nu meriţi caracterizările care ne vin din Franţa şi că-i firesc, considerându-te condamnat pe nedrept, să fii un revoltat permanent. Trebuie să-ţi spun că în privinţa asta nu sunt întru totul de acord cu el. Ce-aş dori să ştiu e următorul lucru: în ce stare de spirit te afli acum?
— Mai întâi, domnule maior, ca să vă răspund, puteţi să-mi spuneţi ce caracterizări se află în dosarul meu?
— Citeşte-le singur.
Şi-mi întinde o fişă galbenă, pe care scria cam aşa: „Henri Charrière, zis Papillon, născut la 16 noiembrie 1906, la…, departamentul Ardèche, condamnat pentru omucidere voluntara la muncă silnică pe viaţă de Curtea cu juri, Sena. Periculos din toate punctele de vedere, trebuie supravegheat îndeaproape. Nu i se vor da îndeletniciri de favoare.
Închisoarea centrală din Caen: Deţinut incorijibil. Capabil să aţâţe şi să conducă o revoltă. Trebuie supravegheat permanent.
Saint-Martin-de-Ré: Individ disciplinat, dar cu foarte multă influenţă asupra camarazilor săi. Va încerca să evadeze de oriunde.
Saint-Laurent-du-Maroni: A comis o agresiune sălbatică împotriva a trei supraveghetori şi a unui temnicer ca să evadeze din spital. Readus din Columbia. Purtare bună în prevenţie. Condamnat la o pedeapsă uşoară: doi ani de recluziune.
Recluziunea din Saint-Joseph: Purtare bună până la eliberare.”
— Cu aşa ceva, dragă Papillon, spune directorul când îi restitui fişa, nu ne simţim prea liniştiţi avându-te ca pensionar. Vrei să încheiem un pact?
— De ce nu? Depinde de pact.
— Dumneata eşti un om care va face desigur totul ca să evadeze, oricât de greu ar fi. S-ar putea chiar să reuşeşti. Numai că eu mai rămân doar cinci luni director. Ştii cât îl costă o evadare pe comandantul Insulelor? Un an de soldă obişnuită, adică pierde complet îndemnizaţia pentru colonii; concediul se amână cu şase luni şi e scurtat cu trei. Şi, în funcţie de concluziile anchetei, dacă s-a făcut vinovat de vreo neglijenţă, s-ar putea să piardă o tresă. Vezi dar că nu-i de glumă. Pe de altă parte, făcându-mi meseria cinstit, nu pot să te bag într-o celulă sau la carceră numai pentru că ai fi capabil să evadezi. Doar dacă ţi-aş născoci vreo vină, dar nu vreau să fac aşa ceva. În consecinţă, aş prefera să-mi dai cuvântul de onoare că n-ai să încerci să evadezi până ce-o să plec din Insule. Cinci luni.
— Domnule maior, vă dau cuvântul meu de onoare că n-am să plec cât veţi fi aici, dacă nu durează mai mult de şase luni.
— Plec chiar în mai puţin de cinci luni, e absolut sigur.
— Foarte bine, întrebaţi-l pe Dega, o să vă spună că sunt om de cuvânt.
— În schimb, va rog şi eu ceva.
— Ce anume?
— În timpul celor cinci luni cât trebuie să rămân aici să pot căpăta îndeletnicirile de care aş fi putut beneficia mai târziu, şi poate chiar să fiu mutat pe altă insulă.
— În regulă, suntem înţeleşi. Dar rămâne strict între noi.
— Da, domnule maior.
Îl cheamă pe Dega, care-l convinge că locul meu nu e alături de cei cu bună purtare, ci cu oamenii tagmei, în clădirea celor periculoşi, unde se află toţi prietenii mei. Mi se dă sacul cu toate ţoalele de ocnaş, iar maiorul mai vâră în el câţiva pantaloni şi bluze albe confiscate de la croitori.
Iată-mă deci îndreptându-mă spre lagărul central cu doi pantaloni albi impecabili, noi-nouţi, şi trei bluzoane, cu o pălărie de pai de orez, însoţit de-un caraliu. Ca să ajungi din mica clădire, a Administraţiei în lagăr trebuie să străbaţi tot platoul. Trecem prin faţa spitalului supraveghetorilor, de-a lungul unui zid de patru metri care împrejmuieşte tot penitenciarul. După ce-am înconjurat aproape tot dreptunghiul ăsta uriaş, ajungem la poarta principală. „Penitenciarul Insulelor – Secţiunea Royale.” Uriaşa poartă e din lemn, larg deschisă. Are o înălţime de vreo şase metri. Două posturi de pază cu câte patru supraveghetori fiecare. Un gradat şade pe-un scaun. Nici un fel de puşcă: toţi au revolvere. Văd de asemenea vreo cinci-şase temniceri arabi.
Când ajung sub portic, ies gardienii. Şeful, un corsican, zice: „Uite unu nou, ăsta-i de soi”. Temnicerii se pregătesc să mă percheziţioneze, dar îi opreşte: „Nu-l sâcâiţi, lăsaţi-i catrafusele în pace. Intră, Papillon. În clădirea specială te-aşteaptă desigur mulţi prieteni. Eu sunt Sofrani. Bine ai venit.”
— Mulţumesc, domnule şef.
Intru într-o curte imensă cu trei clădiri mari. Merg după supraveghetor, care mă duce într-una din ele. Deasupra uşii o inscripţie: „Clădirea A – Grupul Special”, în faţa uşii larg deschise, supraveghetorul strigă:
— Gardianul barăcii!
Îşi face apariţia un ocnaş bătrân.
— Uite unu nou, zice şeful, şi pleacă.
Intru într-o sală dreptunghiulară foarte mare, unde-şi duc viaţa o sută douăzeci de oameni. Ca şi în prima baracă, la Saint-Laurent, o bară de fier străbate fiecare din laturile lungi, fiind întreruptă doar de spaţiul uşii, unde se găsesc nişte gratii care nu se închid decât noaptea. Între zid şi bara asta stau întinse, foarte rigid, nişte pânze care servesc drept pat, botezate hamacuri, deşi n-aduc a aşa ceva. Sunt foarte comode şi igienice. Deasupra, fiecăreia sunt fixate două scânduri, pe care îţi poţi aşeza lucrurile: una pentru rufărie, alta pentru alimente, gamelă etc. Între şirurile de hamace, un spaţiu de trei metri lăţime, „promenada”. Oamenii trăiesc şi aici în mici comunităţi: gurbiuri. Sunt gurbiuri de numai doi, dar şi de zece.
Nici n-am intrat bine că din toate părţile sosesc ocnaşi îmbrăcaţi în alb:
— Papi, vino aici.
— Nu, vino cu noi. Grandet îmi ia sacul şi zice:
— O să facă gurbi cu mine.
Îl urmez. Îmi instalează pânza puternic întinsă, care-mi poate servi drept pat.
— Poftim, uite o pernă de puf, bătrâne, zice Grandet. Regăsesc o mulţime de prieteni. Mulţi corsicani şi marsiliezi, câţiva parizieni, toţi prieteni din Franţa sau tipi cunoscuţi la Santé, la Conciergerie sau în convoi. Mirat că-i văd acolo, îi întreb:
— Nu sunteţi la lucru la ora asta?
Toţi fac haz.
— Ah! o să ne imiţi în curând. În clădirea asta nimeni nu lucrează mai mult de-o oră pe zi. După aia se întoarce în gurbi.
Primirea e într-adevăr plină de căldură. Să sperăm c-o să ţină. Dar în scurtă vreme îmi dau seama de-un lucru pe care nu-l prevăzusem: în ciuda celor câteva zile petrecute la spital, trebuie să mă reînvăţ cu traiul în mijlocul unei colectivităţi.
Asist la ceva ce nu mi-aş fi închipuit. Intră un tip, îmbrăcat în alb, ducând o tavă acoperită cu o pânză albă impecabilă şi începe să strige:
— Carne de friptură, cine vrea friptură?
Ajunge în cele din urmă la noi, dă la o parte pânza albă, şi apar, ca într-o măcelărie din Franţa, o mulţime de bucăţi de carne aranjate pe-o tavă. Se vede treaba că Grandet e client zilnic, nici nu-l mai întreabă dacă vreo, ci doar câte anume:
— Cinci.
— Muşchi sau spată?
— Muşchi. Cât costă? Fă-mi socoteala, acu e unu în plus.
Vânzătorul scoate un carnet şi începe să socotească:
— O sută douăzeci şi cinci de franci cu totul.
— Ţine banii şi-o luăm de la început.
După ce pleacă tipul, Grandet îmi spune:
— Aici, dacă n-ai lovele, te-ai curăţat. Dar există un sistem ca să ai mereu: învârteala.
Ocnaşii numesc „învârteală” felul în care se descurcă fiecare ca să facă rost de bani. Bucătarul lagărului vinde sub formă de fripturi carnea destinată deţinuţilor. Când o primeşte de la bucătărie, pune deoparte cam jumătate din ea. După bucata respectivă, pregăteşte fripturi, tocană sau rasol. O parte e vândută supraveghetorilor prin mijlocirea nevestelor, o parte ocnaşilor care au cu ce s-o cumpere. Bineînţeles că bucătarul dă o parte din câştigul realizat astfel supraveghetorului de la bucătărie. Prima clădire unde se prezintă cu marfa e întotdeauna cea a grupului Special A, clădirea noastră.
Aşadar, prin „învârteală” se înţelege bucătarul care vinde carnea şi untura; brutarul care vinde pâine împletită şi cornuri, destinate supraveghetorilor; măcelarul care vinde carnea pe sub mână; infirmierul care vinde fiole de medicamente; contabilul care ia bani ca să capeţi cutare sau cutare slujbă, sau ca să te scutească de-o corvoadă; grădinarul care vinde zarzavaturi proaspete şi fructe; ocnaşul de la laborator care vinde rezultate de analize, mergând până acolo că fabrică falşi tuberculoşi, falşi leproşi, enterite etc.; manglitorii de pe lângă casele supraveghetorilor, şi care vând ouă, păsări, săpun de Marsilia; „băieţii de casă” combinaţi cu stăpâna casei unde lucrează, şi care aduc ce li se cere: unt, lapte condensat, lapte praf, cutii cu ton, sardele, brânzeturi şi, bineînţeles, vinuri şi băuturi alcoolice (astfel, în gurbiul meu găseşti oricând o sticlă de coniac şi ţigări englezeşti sau americane); la fel, cei care au dreptul să pescuiască şi care vând peştele şi langustinele.
Dar cea mai grozavă învârteala şi cea mai periculoasă e cea de staroste al jocului de cărţi. Conform rânduielii statornicite, într-o clădire cu o sută douăzeci de oameni nu pot fi mai mult ca trei-patru starosti. Cel care vrea să se ocupe de-aşa ceva se înfăţişează într-o noapte, când partida e-n toi, şi zice:
— Vreau să fiu staroste de joc.
I se răspunde:
— Nu.
— Toţi ziceţi nu?
— Atunci vreau locul lui Cutare.
Cel numit a înţeles. Se scoală, se îndreaptă spre mijlocul sălii, şi urmează un duel cu şişurile. Învingătorul devine staroste. Starostele îşi reţine cinci la sută din fiecare pont. Jocul de cărţi e un prilej şi pentru alte învârteli. De pildă, a celui care pregăteşte păturile puse pe jos, a celui care închiriază nişte scăunele pentru jucătorii care nu pot sta turceşte, a celui care vinde ţigări. Acesta aşează pe pătură câteva cutii goale de trabucuri, umplute cu ţigări franţuzeşti, englezeşti, americane, sau chiar răsucite de mână. Fiecare are preţul ei şi jucătorul îşi ia singur ţigara pe care-o vrea, punând banii în cutie la mare fix. Mai e şi cel care pregăteşte lămpile cu petrol, veghind să nu fileze prea tare. Sunt lămpi meşterite din cutii de lapte cu capacul găurit ca să treacă un fitil cufundat în petrol şi care trebuie adeseori mucărit. Pentru nefumători sunt pregătite bomboane şi dulciuri preparate prin învârteli speciale. În fiecare clădire se află unul sau doi cafegii. Acoperită cu doi saci de iută şi pregătită arăbeşte, cafeaua stă caldă toată noaptea. Din când în când, cafegiul trece prin sală şi oferă cafea sau cacao ţinută caldă într-un fel de marmită norvegiană de fabricaţie proprie.
În sfârşit, mai e negustoria de mărunţişuri. Un soi de învârteală artizanală. Unii prelucrează carapacele broaştelor ţestoase prinse de pescari. O carapace are treisprezece plăci de baga, care pot cântări până la două kilograme. Artistul face din ea brăţări, cercei, mărgele, ţigarete, piepteni şi mânere de perie. Am văzut chiar un sipeţel din baga galbenă, o adevărată minune. Alţii sculptează nuci de cocos, coarne de bou, de bivol şi lemn de abanos în formă de şerpi. Unii meşteresc din abanos obiecte de mare artă, fără un cui. Îmbinate doar cu ajutorul canelurilor. Cei mai îndemânateci lucrează în bronz. Ca să nu mai vorbim de pictori.
Uneori se asociază câteva talente ca să realizeze un singur obiect. De pildă, un pescar prinde un rechin. Îi lucrează botul, cu maxilarul deschis, cu toţi dinţii bine şlefuiţi, şi drepţi. Un ebenist meştereşte o ancoră în miniatură, din lemn lucios cu nervuri mărunte, ales în aşa fel ca să poată fi pictat. Botul deschis e fixat pe această ancoră pe care un altul pictează Insulele Salvării înconjurate de mare. Subiectul cel mai des utilizat e următorul: se văd vârful Insulei Royale, canalul şi Insula Saint-Joseph. Soarele care asfinţeşte şi-aruncă razele pe albastrul mării. Pe apă, o barcă cu şase ocnaşi în picioare, goi până la brâu, cu vâslele ridicate la verticală, şi trei gardieni, cu puşti-mitraliere în mână, în spate. În faţă, doi bărbaţi ridică un sicriu din care alunecă, înfăşurat într-un sac de făină, trupul unui ocnaş mort. Se zăresc rechini la suprafaţa apei, aşteptând cadavrul cu botul deschis. Jos, în dreapta tabloului, stă scris: „Înmormântare la Royale – şi data”.
Toate aceste produse de artizanat sunt vândute prin locuinţele supraveghetorilor. Cele mai frumoase sunt cumpărate adesea anticipat sau comandate. Restul se vând pe bordul vapoarelor care trec pe-aici. E domeniul vâslaşilor. Mai sunt şi farsorii, cei care iau un vas vechi de-un sfert, uzat şi deformat, pe care gravează cuvintele: „Acest vas a aparţinut lui Dreyfus – Insula Diavolului – data”. La fel cu lingurile şi gamelele. Marinarii bretoni se lasă păcăliţi de-un alt şiretlic: indiferent ce obiect, numai să scrie pe el „Sezenec”.
Acest negoţ permanent aduce o mulţime de bani pe Insule, şi supraveghetorii au tot interesul să-i dea frâu liber. Lăsându-l pe fiecare cu învârteala lui, ocnaşii sunt mai uşor de manevrat şi se deprind cu noua lor viaţă.
Dintre toţi aceşti oameni, nici trei la sută nu caută să evadeze din Insule. Nici măcar vieţaşii. Singurul sistem constă în a încerca prin toate mijloacele să fii scos din lagăr şi trimis pe continent, la Saint-Laurent, Kourou sau Cayenne. Asta nu-i priveşte decât pe cei condamnaţi pe diferite termene. Pentru vieţaşi e cu neputinţă, în afară de cazul că săvârşesc o crimă. Într-adevăr, dacă-l omori pe careva, eşti trimis la Saint-Laurent pentru a fi adus în faţa tribunalului. Cum însă ca s-ajungi acolo trebuie să faci mărturisiri, rişti cinci ani de recluziune pentru omucidere, fără să ştii dacă ai să poţi profita de scurta şedere în sectorul disciplinar din Saint-Laurent – trei luni cel mult – pentru a putea evada.
Se mai poate încerca scoaterea din lagăr pe motive medicale. Dacă ţi se pune diagnosticul de tuberculoză, eşti trimis în lagărul pentru „tuberculoşi, numit „Noul Lagăr”, la optzeci de kilometri de Saint-Laurent.
Mai poate fi vorba şi de lepră sau dizenterie cronică. E relativ uşor să obţii un asemenea diagnostic, dar există un risc îngrozitor: şederea într-un pavilion special, izolat, timp de aproape doi ani, cu bolnavii respectivi. De la a te preface că eşti lepros şi până la a te îmbolnăvi de lepră, de la faptul că ai plămâni bolnavi până la a pleca tuberculos, nu-i decât un pas foarte uşor de făcut. Cât despre dizenterie, e şi mai greu să nu te molipseşti.
Iată-mă, aşadar, instalat în clădirea A, cu cei o sută douăzeci de camarazi ai mei. Trebuie să te înveţi cu traiul în acest mediu, unde eşti repede categorisit. În primul rând, trebuie să afle fiecare că e riscant să te atace. De cum începi să fii temut, urmează să te faci respectat pentru felul în care te porţi cu caraliii, n-ai voie să accepţi anumite îndeletniciri, trebuie să refuzi anumite corvezi, să nu recunoşti niciodată autoritatea temnicerilor, să nu te supui niciodată, chiar riscând un conflict cu un supraveghetor. Dacă ai jucat cărţi toată noaptea, nici măcar nu ieşi la apel. Gardianul barăcii (clădirii ăsteia i se spune „baracă”) strigă: „Bolnav la pat”. În celelalte două „barăci”, supraveghetorii se duc câteodată să-l ia pe cel care s-a declarat „bolnav” şi-l obligă să fie de faţă la apel. Asta nu se întâmplă în clădirea căpăţânoşilor. În concluzie, de la mic la mare, toţi urmăresc mai presus de orice ca-n ocnă să domnească liniştea.
Prietenul meu Grandet, cu care sunt în gurbi, e un marsiliez de treizeci şi cinci de ani. Foarte înalt şi slab ca un ogar, dar foarte puternic. Suntem prieteni încă din Franţa. Ne vizitam la Toulon, ca şi la Marsilia şi Paris.
E un celebru spărgător de case de bani. Om bun, da poate să fie foarte periculos. Azi sunt aproape singur în sala asta uriaşă. Şeful cabanei mătură şi şterge cu cârpa podeaua de ciment. Văd un tip care repară un ceasornic, c-o şmecherie de lemn la ochiul stâng. Deasupra hamacului său, o scândură de care sunt spânzurate vreo treizeci de ceasornice. Individul pare să aibă cam treizeci de ani, dar e cu părul complet alb. Mă apropii de el şi mă uit cum lucrează, apoi încerc să înjgheb o conversaţie. Nici măcar nu mă priveşte şi nu scoate o vorbă. Plec niţeluş jignit şi ies în curte să m-aşez lângă spălător. Dau de Titi Belotă, pe cale să se antreneze cu nişte cărţi de joc noi-nouţe. Degetele lui îndemânatice amestecă în toate felurile cele treizeci şi două de cărţi, cu o repeziciune uluitoare. Fără să înceteze cu mişcările lui de prestidigitator, îmi spune:
— Ei, bătrâne, cum merge? Te simţi bine la Royale?
— Da, dar azi mă plictisesc de moarte. O să încep să lucrez câte ceva, în felul ăsta o să mai ies din lagăr. Am vrut să stau de vorbă cu un tip care repară ceasuri, dar nici n-a catadicsit să-mi răspundă.
— Vezi bine, Papi, pe ăsta-l doare-n cot de ceilalţi. Nu ştie decât de ceasornicele lui. Restul, praful şi pulberea! E-adevărat că, după câte a păţit, are tot dreptul să fie într-o ureche. Nici nu putea să nu fie. Fă socoteala că tânărul ăsta – putem să-i zicem tânăr, că n-are nici treizeci de ani – a fost condamnat la moarte acu un an, c-ar fi violat-o, chipurile, pe nevasta unui caraliu. Aiurea. O coţcăia de mult pe nevasta unui supraveghetor-şef breton. Muncind la ei ca „băiat de casă”, ori de câte ori bretonul era de serviciu de zi, ceasornicarul se culca cu gagică-sa. Numai că au făcut o greşeală: damicela nu-l mai lăsa să spele şi să calce rufele. Le spăla şi le călca ea, dar încornoratului de bărbatu-său, care-o ştia puturoasă, i s-a părut asta nu ştiu cum, şi-a început să intre la bănuieli. Da' n-avea nici o dovadă a belelei care căzuse pe capul lui. Şi atunci a ticluit o şmecherie, să-i prindă cu mâţa-n sac şi să-i omoare pe amândoi. Dar n-a pus la socoteală reacţia paţachinei. Într-o bună zi, a părăsit serviciul de gardă la abia două ore de când îl începuse şi l-a rugat pe supraveghetor să-i ţie tovărăşie până acasă, pe motiv că vrea să-i dea o şuncă pe care a primit-o din ţinutul lui de baştină. A intrat uşurel pe poartă, dar nici n-a apucat să deschidă bine uşa căsuţei, că un papagal s-a pornit să turuie: „Uite-l pe tata!” cum avea obiceiul ori de câte ori se întorcea caraliul acasă. De îndată, muierea a început să strige: „Mă violează! Ajutor!” Cei doi caralii pătrund în cameră în clipa când muierea se smulge din braţele ocnaşului care, surprins, sare pe fereastră, în timp ce încornoratul trage în el. Se alege c-un glonţ în umăr în timp ce muierea îşi zgârie sânii şi obrajii şi-şi rupe halatul. Ceasornicarul cade, şi-n clipa când bretonul voia să-l lichideze, celalalt caraliu îi smulge arma din mână. Trebuie să-ţi spun că acest al doilea caraliu era corsican, pricepuse imediat că şeful lui i-a spus baliverne şi că ăla n-a fost viol cum nu e el popă. Dar corsicanul nu putea să-i spună asta bretonului. Şi se preface convins că-i vorba de-un viol. Ceasornicarul e condamnat la moarte. Până aici bătrâne, nimic extraordinar. Abia de-acu încolo devine interesant. Pe Insula Royale, în sectorul pedepsiţilor, se află o ghilotină, cu fiecare piesă pusă bine într-o încăpere anume. În curte, cele cinci lespezi pe care vine aşezată sunt bine fixate şi nivelate, în fiecare săptămână, călăul şi ajutoarele sale, doi ocnaşi, montează ghilotina cu cuţitul şi tot calabalâcul şi taie vreo două trunchiuri de banan. Să fie oamenii siguri că e-n stare bună de funcţionare. Ceasornicarul savoiard se afla, cum ziceam, într-o celulă a condamnaţilor la moarte împreună cu alţi patru condamnaţi, trei arabi şi un sicilian. Toţi cinci aşteptau răspunsul la cererea lor de graţiere, făcută de supraveghetorii care-i apăraseră. Într-o dimineaţă e înălţată ghilotina şi se deschide brusc uşa savoiardului. Călăii s-aruncă asupra lui, îi leagă picioarele c-o funie şi tot cu ea îi prind încheieturile mâinilor. Îi răscroiesc gulerul cu nişte foarfeci, după care, cu paşi mărunţi, străbat în slaba lumină a zorilor vreo douăzeci de metri. Probabil ştii, Papillon, că odată ce-ai ajuns în faţa ghilotinei, te afli în faţa unei scânduri verticale pe care te leagă cu nişte curele. Îl leagă aşadar şi dau s-aplece scândura, cu capul în afara ei, când soseşte actualul comandant, „Aşchie”, care-i totdeauna obligat să asiste la execuţie. Ţine un felinar antivânt cât toate zilele şi, în clipa când luminează scena, îşi dă seama că idioţii de caralii au greşit: erau cât pe-aci să-i taie capul ceasornicarului, care-n ziua aceea n-avea ce să caute acolo. „Opriţi! Opriţi!” strigă Barrot. E-atât de emoţionat, că nu-i în stare să mai scoată o vorbă. Zvârle cât colo felinarul antivânt, îmbrânceşte pe toată lumea, caralii şi călăi, şi-l dezleagă cu mâna lui pe savoiard. Până la urmă izbuteşte să ordone: „Infirmier, du-l înapoi în carceră. Ai grijă de el, stai alături, gardian, dă-i nişte rom. Şi voi, dobitocilor, aduceţi-l pas alergător pe Rencasseu, că pe el îl executăm azi, şi nu pe altcineva!” A doua zi, savoiardul era cu tot părul alb cum l-ai văzut azi. Avocatul lui, un caraliu din Calvi, a făcut o nouă cerere de graţiere la ministerul justiţiei, relatând incidentul. Ceasornicarul a fost graţiat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. De-atunci nu face altceva decât repară ceasornicele caraliilor. E pasiunea lui. Le controlează îndelung, de aia spânzură atâtea ceasornice de tabloul lui de observaţie. Pricepi acu că are dreptul să fie oleacă ţăcănit, aşa-i?
— Nici vorbă, Titi, după un şoc ca ăsta, are tot dreptul să nu fie prea sociabil. Îl compătimesc din toată inima.
Pe zi ce trece mai aflu câte ceva despre viaţa asta nouă. Baraca A e cu-adevărat o adunătură de indivizi fioroşi, atât în ce priveşte trecutul lor, cât şi prin felul cum reacţionează în viaţa de toate zilele. Tot nu lucrez: aştept un loc de vidanjor care, după trei sferturi de oră de muncă, mă va lăsa liber pe insulă cu dreptul de-a pleca la pescuit.
Azi-dimineaţă, la apelul pentru corvoada de plantare a cocotierilor e chemat Jean Castelli. Iese din rând şi întreabă:
— Cum adică? Sunt trimis la muncă, eu?
— Da, dumneata, răspunde caraliul corvezii. Ia hârleţul ăsta.
Castelli îl măsoară din ochi:
— I-ascultă, trebuie să fii un ţărănoi din Auvergne ca tine, ca să ştii să umbli cu drăcovenia asta. Eu sunt corsican din Marsilia. În Corsica uneltele sunt zvârlite cât colo, iar la Marsilia nici măcar nu se ştie că există. Ţine-ţi hârleţul şi lasă-mă în pace.
Tânărul caraliu, nepus încă în temă, cum am aflat mai târziu, ridică hârleţul la Castelli, cu mânerul în sus. Într-un singur glas, cei o sută douăzeci de oameni strigă:
— Canalie, nu te-atinge de el că te curăţăm!
— Rupeţi rândurile! strigă Grandet şi, fără să ţinem seama de poziţia de atac luată de caralii, intrăm cu toţii în baracă.
„Baraca B” a pornit spre locul de muncă. „Baraca C” aşijderea. Se strâng o duzină de caralii şi, lucru rar, închid uşa zăbrelită. Peste o oră, de o parte şi de alta a uşii se află patruzeci de caralii cu pistoale-mitralieră în mână. Comandantul adjunct, gardianul-şef, supraveghetorul-şef, supraveghetori s-au adunat cu toţii acolo, afară de maior plecat la ora şase, înainte de conflict, într-o inspecţie pe Insula Diavolului.
Comandantul adjunct spune:
— Dacelli, strigă oamenii, unul câte unul.
— Grandet.
— Prezent.
— Afară.
Iese afară, în mijlocul celor patruzeci de gardieni. Dacelli îi spune:
— Pleci la muncă.
— Nu pot.
— Refuzi?
— Nu, nu refuz, sunt bolnav.
— De când? La primul apel nu te-ai declarat bolnav.
— Azi-dimineaţă nu eram bolnav, acum sunt.
Primii şaizeci strigaţi răspund exact la fel, unul după altul. Unul singur merge până la nesupunere. Probabil c-avea de gând să fie trimis la Saint-Laurent, ca s-ajungă în faţa tribunalului militar. Când e întrebat: „Refuzi?”, răspunde:
— Da, refuz categoric.
— De ce?
— Pentru ca mi vine să borăsc când vă văd. Refuz categoric să lucrez pentru nişte tâmpiţi ca voi.
Încordarea ajunsese la culme. Caraliii, îndeosebi cei tineri, nu răbdau să-i jignească ocnaşii în halul ăsta. Aşteptau un singur lucru, un gest de ameninţare, care să ie îngăduie să-şi descarce armele, ţinute de altminteri cu ţeava spre pământ.
— Cei care-au fost strigaţi, dezbrăcarea la piele! Direcţia celule.
Pe măsură ce lucrurile de îmbrăcăminte erau zvârlite jos, se auzea câte-un cuţit răsunând pe macadanul din curte, în clipa aia soseşte doctorul.
— E-n regulă, staţi! Uite-l pe doctor. Sunteţi bun, domnule doctor, să-i examinaţi pe oamenii aceştia? Ai găsiţi sănătoşi intră la carceră. Ceilalţi rămân în baraca lor.
— Aveţi şaizeci de bolnavi?
— Da, domnule doctor, în afară de cel care a refuzat să muncească.
— Primul, face doctorul, Grandet, ce-ai păţit?
— M-am intoxicat cu nişte păzitori de ocnaşi, domnule doctor. Suntem cu toţii condamnaţi la pedepse pe termen lung, şi cei mai mulţi la munca silnică pe viaţă, domnule doctor. În Insule nu-i speranţă de evadare. Aşa că nu putem îndura viaţa asta decât dacă există o oarecare îngăduinţă şi înţelegere în aplicarea regulamentului. Numai că azi-dimineaţă un supraveghetor şi-a permis de faţă cu noi toţi să încerce să pocnească-n cap cu coada hârleţului pe-un camarad care se bucură de toată stima. Nu era un gest de apărare, că omul nostru nu ameninţase pe nimeni. A spus doar că nu vrea să lucreze cu un hârleţ. Asta-i cauza adevărată a epidemiei. Faceţi cum credeţi dumneavoastră.
Doctorul lasă capul în jos, reflectează un timp, apoi zice:
— Domnule infirmier, scrie: „Întrucât s-a produs o intoxicaţie colectivă, infirmierul supraveghetor Cutare va da purgativ câte douăzeci de grame sulfat de sodiu fiecărui transportat care s-a declarat bolnav pe ziua de azi. În ce-l priveşte pe transportatul X, îl veţi lua sub observaţie la spital, ca să ne putem da seama dacă atunci când a refuzat să muncească era în deplinătatea facultăţilor sale mintale”.
Întoarce spatele şi pleacă.
— Toată lumea înăuntru! strigă comandantul adjunct. Strângeţi-vă boarfele, şi nu vă uitaţi cuţitele.
În ziua aceea toată lumea a rămas în baracă. Nimeni n-a putut să iasă, nici cel cu adusul pâinii. Pe la amiază, în loc de ciorbă, supraveghetorul-infirmier însoţit de doi ocnaşi-infirmieri, s-a prezentul cu o ciutură plină cu sulfat de sodiu. Numai trei au fost obligaţi să înghită purgativul. Al patrulea s-a prăbuşit peste ciutură, simulând o criză de epilepsie după toate regulile, zvârlind purgativul, ciutura şi polonicul care încotro. În felul acesta s-a încheiat conflictul, prin sarcina dală şefului barăcii de-a şterge toată apăraia de pe jos.
Mi-am petrecut, după-amiaza stând de vorbă cu Jean Castelli. A venit să mănânce cu noi. E într-un gurbi cu unul din Toulon, Louis Gravon, condamnat pentru furt de blănuri. Când îi vorbesc de evadare încep să-i strălucească ochii. Îmi spune:
— Anul trecut eram gata să evadez, dar treaba s-a-mpuţit. Bănuiam eu că nu eşti din ăia care stau liniştiţi pe aici. Numai că a vorbi despre evadare în Insule o ca şi cum ai vorbi în vânt. Pe de altă parte, am băgat de seamă că nu i-ai înţeles încă pe ocnaşii din Insule. Aşa cum îi vezi, nouăzeci la sută se simt aproape fericiţi. Nimeni n-o să te toarne vreodată, orice-ai face. Dacă e omorât unul, nu găseşti martor să-l cauţi cu lumânarea; dacă se produce un furt, acelaşi drac. Orice-ar învârti un tip, toţi fac zid să-l apere. Ocnaşii din Insule nu se tem decât de-o cărăbăneală reuşită, pentru că atunci s-a zis cu traiul lor oarecum tihnit: percheziţionaţi cu nemiluita, nu tu joc de cărţi, nu tu muzică – instrumentele sunt făcute praf în timpul percheziţiilor – nu tu joc de şah sau de dame, nici o carte, nimic, ce mai! S-au ras şi de ciubucărit. Totul, absolut totul e interzis. Percheziţii peste percheziţii. Zahăr, ulei, fripturi, unt, toate astea dispar. Ori de câte ori evadaţii au şters-o din Insule, au fost arestaţi pe continent, pe lângă Kourou. În ce priveşte însă Insulele, evadarea e chipurile reuşită: fraţii au plecat din Insulă. Drept urmare sancţiuni împotriva caraliilor, care se răzbună după aia pe toţi.
Sunt numai urechi. Stau şi mă minunez. Niciodată nu văzusem problema sub aspectul ăsta.
— În concluzie, zice Castelli, în ziua când începi să pregăteşti o evadare, fii cu ochii-n patru. Până să vorbeşti cu careva, dacă nu ţi-e prieten la cataramă, gândeşte-te de zece ori.
Jean Castelli, spărgător de meserie, are o voinţă şi o inteligenţă puţin obişnuite. Urăşte violenţa. E poreclit „Bunicul”. Nu se spală decât cu săpun de Marsilia, şi dacă simte că m-am spălat cu Palmolive, îmi spune: „Miroşi a coardă, pe cinstea mea! Te-ai spălat cu săpun de damă!” Are, din păcate, cincizeci şi doi de ani, dar ţi-e drag pentru energia lui de fier. Îmi spune:
— Papillon, parc-ai fi feciorul meu. Nu te sinchiseşti de viaţa din Insule. Mănânci ca să fii în formă, dar n-ai să te rostuieşti niciodată ca să-ţi duci viaţa aici. Eşti un tip pe cinste. Din toţi ocnaşii nu ştiu dacă-s şase care să aibă gândurile astea. Mai ales dacă e vorba să evadeze. Se găsesc, ce-i drept, o grămadă care dau o avere să scape de internare şi să plece deci pe continent, ca s-o şteargă de acolo. Dar nimeni nu se gândeşte la o cărăbăneală pornită de-aici.
Bătrânul Castelli îmi dă sfaturi: să învăţ, englezeşte şi, ori de câte ori oi putea, să vorbesc spanioleşte c-un spaniol. Mi-a împrumutat o carte de învăţat spaniola în douăzeci şi patru de lecţii şi un dicţionar francez-englez. E prieten la cataramă cu un marsiliez, Gardés, care ştie multe despre evadări. S-a cărăbănit de două ori. Prima dată din ocna portugheză; a doua, de pe continent. Jean Castelli vede altfel chestia cu evadarea. Gravon, cel din Toulon, are şi el părerile lui, dar toate ideile astea se bat cap în cap. Începând de azi o să-mi fac singur socotelile şi n-o să mai pomenesc de evadare.
E greu, dar nu se poate altfel. Singurul punct asupra căruia sunt cu toţii de acord e că jocul nu-i interesant decât ca să câştigi parale, şi că-i foarte periculos. În orice clipă te poţi trezi obligat să te baţi la cuţite cu primul fanfaron. Toţi trei sunt oameni ai faptei şi straşnici, ţinând seama de vârsta lor: Louis Gravon are patruzeci şi cinci de ani, iar Gardés aproape cincizeci.
Aseară-am avut prilejul să arăt aproape întregii săli felul meu de-a vedea lucrurile şi de-a acţiona. O huidumă din Nâmes, poreclit Berbecul, îl provoacă la bătaie cu şişurile pe-un tinerel din Toulouse poreclit Ţârul. Berbecul, gol pân' la brâu, s-a proţăpit în mijlocul „promenadei”, cu şişul în mână:
— Ori îmi dai douăzeci şi cinci de franci de fiecare partidă de pocher, ori nu joci.
Ţârul răspunde:
— Nimeni n-a plătit vreodată cuiva ca să joace pocher. De ce te legi de mine şi nu te iei de staroste?
— Treaba mea. Sau plăteşti, sau nu joci, sau te baţi.
— Nu, n-am să mă bat.
— Dai înapoi?
— Da. De ce să m-aleg c-un buzunar la burtă, sau să fiu curăţat de-un trombonist ca tine, care n-a-ncercat vreodată s-o şteargă? Nu-mi arde decât de evadare. Nu mă aflu aici să ucid sau să fiu ucis.
— E viteaz tinerelul. Şi ţine la cărăbăneală. Din păcate n-avem voie să deschidem gura.
Deschid cuţitul şi-l strecor sub coapsă. Sunt aşezat pe hamacul lui Grandet.
— Ei, laşule, plăteşti sau te retragi din joc? Răspunde.
Şi face un pas spre Ţâr. În clipa aia strig:
— Tacă-ţi gura, Berbecule şi dă-i pace băiatului!
— Ai înnebunit, Papillon? îmi spune Grandet.
Fără să mă clintesc, în aceeaşi poziţie, cu şişul deschis sub coapsa stângă, cu mâna pe mâner, spun:
— Nu, n-am înnebunit, şi auziţi aici ce-am de spus. Până să mă bat cu tine, Berbecule, de-o să mai doreşti pe urmă, vreau să-ţi spun, ţie şi celorlalţi, că de când am intrat în baraca asta unde suntem peste o sută, toţi de-ai tagmei, mă tot ruşinez văzând aici că nu vă pasă de treaba cea mai straşnică, cea mai de preţ, singura adevărată, şi-anume evadarea. Dar oricare a făcut dovada că-i un om al evadării care are tăria să-şi pună viaţa-n cumpănă pentru libertate trebuie să fie respectat de toţi mai presus de orice. E cineva de altă părere? (Tăcere.) Dintre legile pe care vi le-aţi făurit mai este una, cea mai importantă, obligaţia fiecăruia, nu numai de a-i respecta, dar şi de a-i ajuta, de a-i sprijini pe cei ce-o să se cărăbănească. Nimeni nu-i obligat să plece, şi-i treaba voastră dacă aproape toţi vreţi să vă duceţi viaţa aici. Dacă n-aveţi curajul să-ncercaţi s-o luaţi de la capăt, acordaţi-le ăstora măcar respectul pe care-l merită. Iar cel care va da uitării legea asta bărbătească, s-ar putea s-o păţească. Şi acum, Berbece, dacă mai vrei să te baţi, la dispoziţie!
Şi sar în mijlocul sălii, cu şişul în mână. Ălalalt şi-aruncă şişul şi-mi zice:
— Ai dreptate, Papillon, nici eu nu vreau să ne batem cu şişurile, ci cu pumnii, ca să-ţi arăt că nu sunt laş.
Îi dau şişul lui Grandet. Ne-am bătut câineşte, vreo douăzeci de minute. Spre sfârşit, am plasat la fix o lovitură cu capul, aşa că l-am luat de puţin. La closet, ne spălam sângele de pe faţă. Berbecul îmi spune:
— E drept, am devenit nişte animale în Insule. Sunt de cincisprezece ani aici şi n-am pus la bătaie măcar o mie de franci ca să fiu dezinternat. E-o ruşine.
Când mă întorc la gurbi, Grandet şi Galgani se pornesc să mă beştelească.
— Se vede că-ţi lipseşte o doagă, ce-ţi veni să provoci şi să insulţi pe toată lumea? E-o minune că n-a sărit nimeni să se ia la cuţite cu tine.
— Nu, fraţilor, nu-i vorba de o minune. Când cineva are într-adevăr dreptate, orice om din tagmă ştie s-o recunoască.
— Bine, bine, zice Galgani. Eu atât îţi spun, nu te juca cu focul.
Ţoala seara s-au perindat o serie de indivizi să stea de vorbă cu mine. Se apropiau aşa, ca din întâmplare, vorbeau de una, de aba, şi după aia, când să plece:
— Ştii, Papi, e valabil ce-ai spus.
Incidentul ăsta a fost făcut să fiu bine văzut.
Din clipa aceea sunt considerat pe bune de camarazii mei ca unul de-al lor, dar care nu înghite orice hotărâre pe care au luat-o fără s-o rumege sau s-o discute. Bag de seamă că atunci când sunt staroste de joc se iscă mai puţine corturi, iar când poruncesc ceva, mi se dă repede ascultare.
Aşa cum am spus, la joc, starostele ia cinci la sută din fiecare pont: stă pe-un scăunel, cu spatele la perete, ca să se ferească de-un asasin oricând cu putinţă. Pe genunchi are o pătură care ascunde un cuţit cu arc, deschis. În jurul lui e-un cerc alcătuit din treizeci, patruzeci, uneori cinzeci de jucători de prin toată Franţa, mulţi străini, inclusiv arabi. Jocul e foarte simplu: unul ţine banca, altul taie cărţile. Când banca pierde, e trecută următorului. Se joacă cu cincizeci şi două de cărţi. Cel care taie ia o carte şi-o pune cu faţa-n jos. Acum încep rămăşagurile: se poate juca pe mâna băncii sau a celui care a tăiat. După ce banii pariaţi au fost făcuţi grămăjoare, începe tragerea cărţilor, una câte una. Cartea de aceeaşi valoare cu una din cele două de jos pierde. De pildă, cel care-a tăiat cărţile are o damă, iar banca un cinci. Dacă se trage o damă înainte de-a ieşi un cinci, pierde cel care a tăiat; dimpotrivă, dacă s-a tras un cinci, pierde banca. Starostele jocului trebuie să cunoască valoarea fiecărui pariu şi să-şi amintească cine a tăiat sau cine e bancherul, ca să ştie cui i se cuvin banii. Nu-i uşor. Trebuie să-i apere pe cei slabi de cei zdraveni, totdeauna dispuşi să abuzeze de faima lor. Când starostele ia o hotărâre într-un caz îndoielnic, hotărârea trebuie acceptată fără crâcnire.
Azi-noapte a fost asasinat un italian pe nume Carlino. Trăia cu-n tinerel, pe post de nevastă, lucrau amândoi la o grădină. Ştia probabil că e-n primejdie, pentru că în timp ce dormea îl păzea tânărul şi invers. Sub pânza-hamac pusese cutii goale de tablă, ca să nu se poată strecura nimeni până la ei fără zgomot. Şi cu toate astea a fost omorât, înjunghiat dinspre duşumea. Urletul lui a fost urmat imediat de-un straşnic zdrăngănit al cutiilor goale răsturnate de asasin.
Grandet conducea o partidă de „Marseieză”, având în jurul lui peste treizeci de jucători. Eu stăteam de vorbă cu careva în apropierea jocului. Urletul şi zgomotul cutiilor goale au pus capăt partidei. Fiecare se ridică şi în-treabă ce s-a întâmplat. Tânărul prieten al lui Carlino n-a văzut nimic, iar Carlino nu mai respiră. Şeful barăcii întreabă dacă trebuie să-i cheme pe supraveghetori. Nu. E timp să fie anunţaţi a doua zi, la apel; dacă tot e mort, nu se mai poate face nimic pentru el. Grandet ia cuvântul:
— Nimeni n-a auzit nimic. Nici tu, puştiule, i se adresează el camaradului lui Carlino. Maine dimineaţă, când te trezeşti, bagi de seamă că a murit.
Şi gata! Dă-i drumul, jocul reîncepe. Iar jucătorii, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat se pornesc din nou să strige: „Al care-a tăiat! Nu, banca!”' etc.
Aştept cu nerăbdare să văd ce se întâmplă când descoperă gardienii un omor. La cinci şi jumătate, primul clopot. La şase, al doilea clopot şi cafeaua. La şase şi jumătate, al treilea clopot şi se iese la apel. ca-n fiecare zi. Dar azi o altfel. La al treilea clopot, şeful barăcii îi spune caraliului care-l însoţeşte pe aducătorul cafelei:
— Domnule şef, a fost omorât un om.
— Cine?
— Carlino.
— În regulă.
Peste zece minute sosesc car aii ii:
— Unde e mortul?
— Acolo.
Observă pumnalul înfipt în spinarea lui Carlino, prin pânză. Îl trag afară.
— Brancardier, du-l.
Doi bărbaţi îl scot cu brancarda. Se luminează de ziuă. Al treilea clopot. Ţinând cuţitul plin de sânge, supraveghetorul porunceşte;
— Toată lumea afară în formaţie, pentru apel. Azi e interzis să rămână careva culcat, bolnav.
Ies toţi. La-apelul de dimineaţă, comandanţii şi gardienii-şefi sunt totdeauna prezenţi. Se face apelul. Ajungând la Carlino, şeful barăcii răspunde:
— Mort astă-noapte, a fost dus la morgă.
— Bine, zice gardianul care face apelul.
După ce au răspuns cu toţii prezent, şeful lagărului ridică şişul şi întreabă:
— A văzut careva cuţitul ăsta?
Nu răspunde nimeni,
— L-a văzut careva pe asasin?
Tăcere absolută.
— Va să zică nimeni nu ştie nimic, ca de obicei. Treceţi cu mâinile întinse prin faţa mea, unul după altul, şi după aia fiecare la munca lui. Mereu acelaşi lucru, domnule comandant, nu se poate afla cine e făptaşul.
— Afacerea e clasată, zise comandantul. Păstraţi cuţitul, prindeţi de el o fişă din care să reiasă c-a fost folosit pentru omorârea lui Carlino.
Asta-i tot. Intru în baracă şi mă întind să dorm, n-am închis ochii toată noaptea. Cu puţin înainte de a aţipi, îmi spun că un ocnaş na-i mare lucru. Chiar dacă-i asasinat în mod laş, nimeni nu se deranjează să-l afle pe asasin. Pentru Administraţie un ocnaş nu înseamnă nimic. Nici cât un câine.
Am hotărât să-mi încep luni munca de vidanjor. La patru şi jumătate voi ieşi cu încă cineva să deşertăm tinetele din clădirea A, ale noastre. Regulamentul prevede să fie golite la malul mării. Dar dându-i ceva bivolarului, acesta ne aşteaptă pe platou într-un loc unde coboară până la mare un canal îngust cimentat. Aşa că golim iute, în mai puţin de douăzeci de minute, toate hârdaiele în canalul ăsta şi, ca să se scurgă totul, turnăm trei mii de litii de apă de mare, adusă într-o butie cât toate zilele. Pentru căratul apei, bivolarul, un negru simpatic din Martinica, primeşte douăzeci de franci pe zi. Ajutăm c-un măturoi foarte tare să se ducă toată murdăria. Fiind prima mea zi de muncă, căratul hârdaielor cu două bare de lemn mi-a obosit încheieturile mâinilor. Dar o să mă deprind repede.
Noul meu camarad m-ajută cu multă tragere de inimă, totuşi Galgani mi-a zis că-i un tip extrem de periculos. Se spune că-n Insule ar fi omorât şapte oameni. Învârteala lui constă în a vinde excremente. Într-adevăr, fiecare grădinar trebuie să facă rost de bălegar, în scopul ăsta sapă o groapă, vâră în ea frunze uscate şi iarbă, iar martinichezul meu duce pe şest unul sau două hârdaie de la vidanjare în grădina respectivă. Se înţelege că treaba asta n-o poate face singur, aşa că sunt nevoit să-i dau o mână de ajutor. Dar ştiu că-i o greşeală foarte gravă, pentru că, molipsind zarzavaturile, poate să răspândească dizenteria, atât printre supraveghetori, cât şi printre deportaţi. Într-o bună zi, când o să-l cunosc mai bine, o să pun capăt învârtelii ăsteia. Bineînţeles că n-o să-l las să păgubească. De altfel, se îndeletniceşte şi cu gravarea coarnelor de bou. În ce priveşte pescuitul, îmi spune că nu mă poate învăţa nimic, dar că pe chei o să m-ajute Chapar sau altcineva.
Iată-mă aşadar vidanjor. De cum isprăvesc treaba, fac un duş, îmi pun un şorţ şi pornesc zilnic la pescuit unde-mi place. Am o singură obligaţie: să fiu la amiază în lagăr. Mulţumită lui Chapar, nu duc lipsă nici de beţe, nici de undiţe. Când mă întorc cu roşioarele înşirate pe-o sârmă, se întâmplă rareori să nu fiu strigat din case de căi re nevestele supraveghetorilor. Au aflat toate cum mă cheamă.
— Papillon, vinde-mi două kile de roşioară.
— Sunteţi bolnavă?
— Nu.
— Aveţi vreun copil bolnav?
— Nu.
— Atunci nu vând peşte.
Prind destul de mulţi peşti ca să mai dau şi prietenilor din lagăr. Îi schimb pe cornuri, salate sau fructe. În gurbiul meu se-mănâncă peşte cel puţin o dată pe zi. Într-o zi, întorcându-mă cu vreo douăsprezece langustine şi vreo şapte-opt kile de roşioare, trec prin faţa casei unde şade comandantul Barrot. O femeie destul de grasă îmi zice:
— Ai prins ceva pe ziua de azi. Papillon. Şi totuşi marea e agitată şi nimeni n-a putut să pescuiască. N-am mai pus gura pe aşa ceva de cel puţin două săptămâni: Păcat că nu-l vinzi. Ştiu de la soţul meu că nu vrei să-l vinzi nevestelor de supraveghetori.
— E adevărat, doamnă. Dar cu dumneavoastră se cam schimbă treaba.
— De ce?
— Pentru că sunteţi grasă, şi carnea poate că vă face rău.
— Aşa-i, mi s-a spus că n-am voie să mănânc decât salate şi peşte rasol. Dar asta nu-i cu putinţă aici.
— Poftim, doamnă, luaţi langustinele şi roşioarele astea.
I-am dat aproape două kilograme de peşte.
Din ziua aceea, de câte ori prind mai mult, îi dau şi ei, să-şi ţină regimul. Ştie că totul se vinde în Insule, dar nu mi-a spus niciodată altceva decât „mulţumesc”. A procedat bine, a înţeles că dacă mi-ar fi oferit bani, m-aş fi supărat. Dar mă pofteşte deseori în casă, servindu-mă chiar ea c-un lichior sau c-un pahar de vin alb. Când primeşte câte ceva din Corsica, îmi dă şi mie. Nu m-a întrebat niciodată despre trecutul meu. O singură dată i-a scăpat, într-o zi, cu privire la ocnă: „E adevărat că nu se poate evada din Insule, dar e mai bine să stai aici, într-o climă sănătoasă, decât să putrezeşti ca un animal pe continent”.
De la ea ara aflat de unde vine numele Insulelor: In timpul unei epidemii de febră galbenă la Cayenne, călugării şi călugăriţele unei mănăstiri s-au refugiat aici şi au scăpat toţi cu viaţă. Drept care au fost botezate Insulele Salvării.
Graţie pescuitului colind pretutindeni. Se împlinesc trei luni de când sunt vidanjor şi cunosc insula mai bine ca oricare. Mă duc s-arunc câte-o privire prin grădini pe motiv că dau peşte ca să capăt salată şi fructe. Lângă cimitirul supraveghetorilor e o grădină îngrijită de Matthieu Carbonieri, care şi-a rostuit gurbiul cu mine. Lucrează aci de unul singur şi mi-am spus că, mai târziu, ar putea ascunde sau pregăti o plută în grădina lui. Încă două luni şi o să plece maiorul. O Să fiu liber s-o pornesc la treabă.
M-am organizat: vidanjor titular, ies chipurile să-mi golesc hârdaiele, dar treaba o face martinichezul în locul meu, pe bani, fireşte. Încerc să mă împrietenesc cu doi cumnaţi condamnaţi la muncă silnică pe viaţă, Naric şi Quenier. Sunt porecliţi „cumnaţii cu căruciorul”. Se spune c-au fost acuzaţi de-a fi transformat în bloc de ciment un încasator pe care-l omorâseră. Nişte martori i-ar fi văzut transportând într-un cărucior un bloc de ciment pe care l-ar fi aruncat în Marna sau în Sena. Ancheta a stabilit că încasatorul se dusese la ei să încaseze o poliţă şi că de-atunci n-a mai fost văzut. Au negat până-n pânzele albe. Chiar şi la ocnă ziceau că sunt nevinovaţi. Totuşi, deşi nu s-a dat nicicând de trupul încasatorului, în schimb i s-a găsit capul învelit într-o batistă. Iar cumnaţii purtau batiste cu aceeaşi ţesătură şi din acelaşi fir, „după părerea experţilor”. Dar avocaţii şi ei înşişi au dovedit că mii de metri din pânza asta fuseseră prefăcuţi în batiste. Toată lumea avea asemenea batiste. Până la urmă, cei doi cumnaţi s-au ales cu muncă silnică pe viaţă, iar soţia unuia dintre ei, sora celuilalt, a luat douăzeci de ani de închisoare.
Am reuşit să mă împrietenesc cu ei. Fiind zidari, intră şi ies când vor din atelierul de întreţinere. Ar putea eventual să scoată de-acolo, o bucată azi, o bucată mâine, lemnul din care să fac o plută. Rămâne să-i conving.
Ieri m-am întâlnit eu doctorul. Căram un peşte de cei puţin douăzeci de kilograme, foarte bun la gust, numit meru. Urcăm împreună spre platou. La jumătatea drumului ne aşezăm pe-o bucată de zid. Îmi spune că din capul acestui peşte se poate face o ciorbă să te lingi pe degete. I-l ofer, c-o bucată zdravănă de carne. Îl miră gestul meu şi-mi spune:
— Nu eşti ranchiunos, Papillon.
— Să fim înţeleşi, domnule doctor, nu fac gestul ăsta din partea mea. Vi-l datorez deoarece v-aţi dat toată osteneala pentru prietenul meu Clousiot.
Mai vorbim un pic, după care îmi spune:
— Ai vrea să evadezi, nu-i aşa? Tu nu eşti ocnaş. Pari să fii altceva.
— Aveţi dreptate, domnule doctor, nu sunt de-al ocnei, mă aflu doar în vizită.
Pufneşte în râs. Atunci pornesc la atac:
— Domnule doctor, nu credeţi că un om ar putea să se schimbe-n bine?
— Ba da.
— Aţi accepta ideea c-aş putea fi util societăţii fără să reprezint pentru ea un pericol, devenind un cetăţean de treabă?
— Cred sincer că da.
— M-aţi ajuta oare să-mi ating acest scop?
— Cum?
— Scoţându-mă din lagăr ca tuberculos.
Îmi confirmă un lucru pe care-l ştiam doar din auzite:
— Nu-i cu putinţă, şi te sfătuiesc să nu faci niciodată aşa ceva. E prea mare primejdia. Administraţia nu dezinternează pe cineva pe motiv de boală decât dacă a stat cel puţin un an în pavilionul destinat bolii sale.
— De ce?
— Mi-e cam ruşine să-ţi spun, dar presupun că-i din următorul motiv: dacă-i vorba de-un simulant, să ştie că are toate şansele să se molipsească stând cu ceilalţi bolnavi. Aşa că nu pot să fac nimic pentru tine.
Din ziua aceea m-am împrietenit destul de bine cu doctorul. Până când era cât pe-aci să-mi omoare prietenul, pe Carbonieri. Într-adevăr, Matthieu Carbonieri, de comun acord cu mine, acceptase slujba de bucătar cambuzier la popota supraveghetorilor-şefi. Dorea să constate, dacă ar fi posibil – din cât vin, ulei şi oţet primea acolo —, să fure trei butoaie şi să găsească modalitatea de-a le lega împreună şi de-a porni cu ele pe mare. Bineînţeles, după plecarea lui Barrot. Greutăţile erau mari, fiindcă trebuia, în aceeaşi noapte, să furăm butoaiele, să le aducem până la malul mării fără să ne vadă sau să ne audă cineva şi să le legăm laolaltă cu nişte cabluri. N-aveam vreo şansă de-cât pe-o noapte de furtună, cu vânt şi ploaie. Dar cel mai greu, pe vânt şi ploaie, era să laşi o asemenea plută la apă, pe o mare prin definiţie foarte agitată.
Carbonieri era aşadar bucătar. Şeful popotei îi dă trei iepuri să-i prepare pentru a doua zi, duminică. Carbonieri trimite, din fericire jupuiţi, un iepure lui frate-său, la chei, şi doi iepuri nouă. După aia taie trei pisici grase şi pregăteşte din ele un fel de vâna't cu sos de vin şi arpagic, să duduie.
Ghinionul lui că a doua zi e invitat la masă şi doctorul, care, gustând din iepure, zice:
— Domnule Filidori, vă felicit pentru meniul dumneavoastră, pisica asta-i delicioasă.
— Nu vă bateţi joc de mine, domnule doctor, am pregătit trei iepuri straşnici.
— Nu, face doctorul, încăpăţânat ca un catâr. E carne de pisică. Vezi coastele astea? Sunt turtite, iar iepurii au coaste rotunde. Deci, nu încape îndoială: mâncăm carne de pisică.
— Dumnezeule, Cristacho! zise corsicanul. Am o pisică în burtă!
Şi o porneşte-n goană spre bucătărie, îi pune lui Matthieu revolverul în piept şi-i spune:
— Degeaba eşti napoleonist ca şi mine, te omor dacă mi-ai dat să mănânc pisică.
Avea o privire de nebun, şi Carbonieri, fără să priceapă de unde-o fi aflat, îi spune:
— Dacă le spuneţi pisici la ce mi-aţi dat, nu-s eu de vină.
— Ţi-am dat iepuri.
— Păi asta am şi gătit. Uitaţi-vă, pieile şi capetele sunt încă aici.
Buimăcit, caraliul vede cu ochii lui pieile şi capetele iepurilor.
— Adică doctorul vorbeşte aiurea?
— Doctorul v-a spus asta? întreabă Carbonieri respirând uşurat. Îşi bate joc de dumneavoastră. Spuneţi-i că nu se fac glume de-astea.
Liniştit, convins, Filidori se întoarce în sufragerie şi-i zice doctorului:
— Puteţi să spuneţi ce poftiţi, doctore. Vi s-a urcat vinul la cap. Că-s coastele turtite, că-s rotunde, eu unul ştiu că ce-am mâncat e iepure. Acu le văzui cele trei hăinuţe şi cele trei capete.
Matthieu a scăpat ca prin urechile acului. Dar după câteva zile a preferat să-şi dea demisia din slujba de bucătar.
Se apropie ziua când o să pot porni la treabă. Mai sunt doar câteva săptămâni, şi Barrot o să plece. Ieri m-am dus s-o văd pe bondoaca lui de soţie, care, în treacăt fie zis, a slăbit mult datorită regimului alcătuit din peşte şi salate. Femeia asta de treabă m-a poftit la ea să-mi ofere o sticlă de quinquina. În sală se află cuiere marinăreşti care aşteaptă să fie umplute. Se pregătesc de plecare. Comandanta, cum îi zice toată lumea, îmi spune;
— Papillon, nu ştiu cum să-ţi mulţumesc pentru atenţiile dumitale din ultimele luni. Ştiu că în anumite zile, când pescuitul a mers slab, mi-ai dat tot peştele pe care l-ai prins. Îţi mulţumesc din sunet. Datorită dumitale mă simt mult mai bine, am slăbit paisprezece kilograme. Cu ce ţi-aş putea dovedi recunoştinţa mea?
— Cu ceva foarte greu pentru dumneavoastră, doamnă. Făcându-mi rost de-o busolă ca lumea. Precisă, dar mică.
— Nu-i mare lucru ce-mi ceri, Papillon, dar în acelaşi timp e greu. Mai ales că-i vorba doar de trei săptămânii.
Cu opt zile înainte de plecare, această nobilă femeie, necăjită că n-a reuşit să găsească o busolă ca lumea, s-a urcat pur şi simplu pe-un vas de coastă şi s-a dus la Cayenne. Patru zile mai târziu se întorcea cu o straşnică busolă antimagnetică.
Comandantul şi comandanta Barrot au plecat azi-dimineaţă. Ieri a trecut conducerea unui supraveghetor de acelaşi grad cu el, originar din Tunisia, pe nume Prouillet. O veste bună: noul comandant l-a confirmat pe Dega în postul de contabil general. E-o treabă de mare însemnătate pentru toţi, mai ales pentru mine. În cuvântarea ţinută ocnaşilor adunaţi în careu în curtea cea mare, noul comandant a făcut impresia unui om foarte energic, dar inteligent, între altele, ne-a spus:
— Începând de azi preiau conducerea Insulelor Salvării. Constatând că metodele predecesorului meu au dat rezultate pozitive, n-am nici un motiv să schimb ceva. Dacă nu mă veţi sili prin purtarea voastră, nu văd necesitatea să vă schimb felul de viaţă.
Am privit cu o bucurie explicabilă plecarea comandantei şi a soţului ei, deşi cele cinci luni de aşteptare forţată au trecut c-o repeziciune uimitoare. Aşa-zisa libertate de care se bucură aproape toţi ocnaşii din Insule, jocul de cărţi, pescuitul, discuţiile purtate, noile cunoştinţe, certurile, mardelile, ţi-abat mintea de la preocupările obişnuite şi n-ai când să te plictiseşti.
Cu toate astea, nu m-am lăsat prins de acest mediu. De câte ori leg o nouă prietenie mă întreb: „Ar putea fi un candidat la evadare? E oare-n stare să-l ajute pe careva la pregătirea unei cărăbăneli, dacă el nu vrea să plece?”
Nu trăiesc decât pentru asta: să evadez, să evadez, singur sau întovărăşit, oricum, dar să fug din ocnă. E o idee fixă, pe care n-o împărtăşesc nimănui, aşa cum m-a sfătuit Jean Castelli, dar care mă stăpâneşte. Şi-mi voi realiza fără şovăire idealul: evadarea.
