Capitolul 3Libertatea

Lucru nemaipomenit, venezuelenii sunt atât de lipicioşi, de atrăgători, că sunt hotărât să mă încred în ei. N-am s-o pornesc în evadare. Ca prizonier, accept situaţia asta anormală, cu nădejdea că într-o bună zi o să fac parte din poporul lor. E paradoxal. Deşi sălbăticia cu care-i tratează pe prizonieri nu-i de natură să mă încurajeze să trăiesc în societatea lor, înţeleg totuşi că atât prizonierilor, cât şi ostaşilor li se par fireşti pedepsele corporale. Dacă un ostaş comite o greşeală, i se administrează şi lui câteva lovituri de vână de bou. Iar după câteva zile, acelaşi ostaş stă de vorbă cu căprarul, sergentul sau ofiţerul care l-a lovit ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Sistemul ăsta barbar l-au moştenit de la dictatorul Gomez, care i-a cârmuit mulţi ani în felul acesta. Obiceiul stăruie până într-atât încât chiar şi un şef civil îi pedepseşte pe cetăţenii aflaţi sub jurisdicţia sa cu câteva lovituri de vină de bou.

Mă aflu în pragul eliberării datorită unui puci. O lovitură de stat, jumate civilă, jumate militară, l-a dat jos din fotoliul său pe generalul Angarita Medina, preşedintele republicii, unul din cei mai de seamă liberali de care a avut parte Venezuela. Era atât de bun, atât de democrat, încât nu s-a priceput sau n-a vrut să opună rezistenţă loviturii de stat. Se pare că a refuzat categorie ca venezuelenii să-şi verse reciproc sângele pentru ea el să-şi menţină postul. Cu siguranţă că acest militar democrat nu era la curent eu cele ce se petreceau la El Dorado.

Oricum, la o lună după puci, toţi ofiţerii au fost înlocuiţi. S-a deschis,o anchetă referitoare la moartea acelui ronque de pe urma „purgativului”. Directorul şi cumnatul său dispar, fiind înlocuiţi de un fost diplomat-avocat.

— Da, Papillon, mâine te voi pune în libertate, dar aş dori să-l iei cu tine pe bietul Picolino, căruia îi porţi de grijă. N-are nici o identitate, am să aranjez să aibă. Cât despre dumneata, iată o cédula (legitimaţie) perfect în regulă, cu adevăratul tău nume. Condiţiile sunt următoarele: trebuie să stai un an într-o localitate mică până să capeţi permisiunea de-a te stabili într-un oraş mare. Va fi un soi de libertate nesupravegheată, dar pe răstimpul căreia se va putea vedea cum îţi duci viaţa şi cum ştii să te descurci. Dacă, aşa cum cred, la capătul unui an de zile, şeful civil al localităţii îţi dă un certificat de bună purtare, va pune el însuşi capăt acestui confinamiente (domiciliu forţat). Cred că pentru dumneata oraşul ideal va fi Caracas, în orice caz, ai învoirea să trăieşti legal în ţara asta. Trecutul dumitale nu mai contează pentru noi. Rămâne să dovedeşti că meriţi să ţi se dea prilejul de-a redeveni un om respectabil. Nădăjduiesc că nu vor trece cinci ani până ce-mi vei fi compatriot printr-o încetăţenire care-ţi va da o nouă patrie. Fie ca Dumnezeu să te însoţească! Îţi mulţumesc că vrei să te îngrijeşti de epava asta, de Picolino. Nu-l pot pune în libertate decât dacă iscăleşte cineva că-i poartă de grijă. Să sperăm că într-un spital va reuşi să se vindece.

Mâine dimineaţă la şapte urmează să plec cu-adevărat liber, însoţit de Picolino. Un val de căldură îmi cuprinde inima, am biruit în fine pentru totdeauna „calea putreziciunii”. Suntem în vara lui 1944. De treisprezece ani aşteptam ziua asta.

M-am retras în căsuţa mea din grădină. Le-am cerut scuze prietenilor mei, simt nevoia să fiu singur. E prea puternică şi prea înălţătoare emoţia ca s-o manifest de faţă cu martori. Întorc pe-o faţă şi pe alta legitimaţia pe. care mi-a înmânat-o directorul: în colţul stâng e poza mea, sus numărul 1.728.629, eliberată la 3 iulie 1944. Drept în mijloc, numele meu; dedesubt, prenumele. Pe dos, data naşterii: 16 noiembrie 1908. Legitimaţia e în perfectă regulă, are până şi semnătura şi parafa directorului de la Identificare. Situaţia în Venezuela: „Rezident”. Formidabil cuvântul ăsta „rezident”: înseamnă că sunt domiciliat în Venezuela. Inima îmi zvâcneşte puternic.

Aş vrea să îngenunchez şi să-i mulţumesc lui Dumnezeu. Dar nu ştii să te rogi şi n-ai fost botezat. Cărui Dumnezeu te vei adresa, tu, care nu aparţii nici unei religii? Bunului Dumnezeu al catolicilor? al mahomedanilor? al protestanţilor? al evreilor? Pe care dintre ei îl voi alege ca să-i închin rugăciunea mea, o rugăciune pe care va trebui s-o născocesc de la cap la coadă pentru că nu ştiu vreuna pe de-a-ntregul? Ce mi-a venit azi să mă-ntreb cărui Dumnezeu să mă adresez. Oare de câte ori l-am chemat sau l-am blestemat chiar de-a lungul vieţii mele, nu m-am gândit oare la acel Dumnezeu cu chipul pruncului Iisus în ieslea lui, cu boul şi asinul alături? Să mai păstrez oare, în subconştientul meu, ranchiună călugăriţelor din Columbia? Dar atunci, de ce nu m-aş gândi la unicul, la sublimul episcop de Curaçao, monseniorul Irénée de Bruyne, sau, mergând şi mai departe pe făgaşul amintirilor, la preabunul părinte de la Conciergerie?

Mâine voi fi liber, cu desăvârşire liber. Peste cinci ani voi fi cetăţean venezuelean întrucât sunt sigur că nu voi păcătui cu nimic pe acest pământ care m-a adăpostit şi a avut încredere în mine. Va trebui să duc o viaţă de două ori mai cinstită decât oricare altul.

Într-adevăr, dacă sunt nevinovat de crima pentru care un procuror, nişte sticleţi şi douăsprezece momâi m-au trimis la ocnă, asta nu s-a putut întâmpla decât pentru că făceam parte din lumea interlopă. Numai pentru că eram cu-adevărat un aventurier a fost posibil să se ţeasă în jurul persoanei mele acea urzeală de minciuni. A deschide casele, de bani ale altora nu-i o meserie tocmai recomandabilă, iar societatea are dreptul şi datoria să se apere. Dacă am putut fi azvârlit pe calea spre putreziciune, asta e – trebuie s-o recunosc deschis – deoarece eram un candidat permanent ca să fiu trimis într-o bună zi acolo. Că pedeapsa asta nu-i demnă de-un popor ca acela al Franţei, că o societate are datoria să se apere, iar nu să se răzbune atât de josnic, asta-i altă poveste. Trecutul meu nu poate fi şters cu buretele, trebuie să mă reabilitez eu însumi, în proprii mei ochi mai întâi, şi-n ochii celorlalţi, în al doilea rând. În consecinţă, Papi, mulţumeşte-i lui Dumnezeu, făgăduieşte-i ceva foarte important

— Bunule Dumnezeu, iartă-mă că nu ştiu să mă rog, dar priveşte în mine şi vei vedea că n-am destule cuvinte ca să-mi exprim recunoştinţa că m-ai călăuzit până aici. Lupta a fost îndârjită, nu mi-a venit deloc uşor să urc Golgota la care m-au osândit oamenii şi nu încape îndoială că, dacă am reuşit să înving toate piedicile şi să-mi păstrez sănătatea până în această binecuvântată zi, asta mi-a fost cu putinţă numai pentru că mi-ai întins mâna ta în ajutor. Ce-aş putea face spre a-ţi dovedi că-ţi sunt cu-adevărat recunoscător pentru binefacerile tale?

— Renunţă la intenţia de a te răzbuna.

Oare am auzit sau mi s-a părut că aud această frază? Nu ştiu, dar m-a plesnit atât de brutal peste obraz încât aş admite aproape că am auzit-o cu-adevărat.

— O, nu! Asta nu! Nu-mi cere una ca asta. Prea m-au făcut oamenii aceia să sufăr. Cum, îmi ceri să-i iert pe poliţaii vânduţi, pe Polein, martorul mincinos? Să renunţ să-i smulg limba neomenosului procuror? Nu-i cu putinţă. Îmi ceri prea mult. Nu, nu şi nu! Îmi pare rău că te supăr, dar cu nici un preţ nu, voi renunţa să mă răzbun.

Ies din casă, mi-e teamă că-mi va slăbi voinţa, nu vreau să cedez. Fac câţiva paşi prin grădină. Toto aranjează vrejurile fasolei căţărătoare, ca să se înfăşoare în jurul aracilor. Se apropie câteşitrei de mine. Toto, parizianul plin de speranţă al drojdiei din rue de Lappe, Antartaglia, borfaşul născut în Corsica, dar care mulţi ani în şir i-a uşurat pe parizieni de portmoneele lor, şi Deplanque din Dijon, ucigaşul unui proxenet asemenea lui. Se uită la mine, chipurile lor strălucesc de bucurie văzându-mă în sfârşit liber. Curând va veni şi rândul lor, desigur.

— N-ai adus cumva din sat vreo sticlă de vin sau de rom ca să-ţi sărbătorim plecarea?

— Scuzaţi-mă, eram atât de emoţionat că nici nu mi-a dat prin cap. Iertaţi-mă c-am uitat.

— Vezi de treabă, nu-i cazul să-ţi ceri iertare, o să fac o cafea straşnică pentru toată lumea.

— Eşti mulţumit, Papi, iată-te în sfârşit definitiv liber după atâţia ani de luptă. Ne bucurăm pentru tine.

— Nădăjduiesc că va veni şi rândul vostru curând.

— Precis, zice Toto, căpitanul mi-a spus că din două-n două săptămâni o să elibereze pe câte unul din noi. Ce-o să faci când ai să te vezi liber?

Am şovăit o secundă sau două, dar le răspund curajos, deşi mă tem să nu par niţeluş ridicol acestui deportat şi celor doi ocnaşi:

— Ce-o să fac? Păi, nu e complicat: o să m-apuc de lucru şi o să fiu cinstit de-acu încolo. În ţara asta, care-a avut încredere în mine, mi-ar fi ruşine să comit vreun delict.

În loc să mă trezesc cu un răspuns ironic, rămân uimit, deoarece tustrei mărturisesc deodată:

— Şi eu am hotărât să trăiesc corect. Ai dreptate, Papillon, o să fie greu, dar face, şi venezuelenii ăştia merită să fie respectaţi.

Nu-mi vine să cred urechilor. Astea să fie ideile lui Toto, derbedeul venit din cloaca cartierului Bastilia? De necrezut! Antartaglia, cel care, în lunga-i viaţă, a trăit buzunărindu-şi semenii, el să reacţioneze în felul ăsta? Mare minune! Iar Deplanque, proxenet profesionist, să n-aibă printre proiectele lui planul de-a găsi o femeie şi de-a o exploata? Asta-i şi mai şi. Toţi izbucnesc deodată în râs.

— Ah, ăsta-i cel mai grozav banc! Dacă te înapoiezi mâine în Montmartre, în Place Blanche, şi-l povesteşti, n-o să te creadă nimeni!

— Ba cei din tagma noastră, da. Ar înţelege, oameni buni. Doar fazanii n-ar admite-o. Marea majoritate a francezilor nu acceptă ideea că un om cu un trecut ca al nostru poate să devină un domn din toate punctele de vedere. Asta-i deosebirea dintre poporul venezuelean şi-al nostru. V-am povestit de omul acela din Irapa, un amărât de pescar, care-i explica prefectului că nimeni nu e niciodată pierdut, că trebuie să i se ofere o posibilitate pentru ca, fiind ajutat, să devină un om de treabă. Aceşti pescari aproape analfabeţi din golful Paria, la capătul lumii, pierduţi în acel imens estuar al Orinocoului, au un umanism filosofic care lipseşte multora dintre compatrioţii noştri. Prea mult progres mecanic, o viaţă agitată, o societate însufleţită de-un singur ideal: noi invenţii, o viaţă tot mai lesnicioasă şi mai îndestulată. Tot savurând descoperirile ştiinţifice aşa cum lingi un şerbet, devii însetat de-un confort cât mai desăvârşit şi lupţi fără încetare să-l obţii. Toate astea ucid sufletul, mila, înţelegerea, mărinimia. N-ai răgaz să te-ocupi de ceilalţi, şi cu atât mai puţin de cei care au călcat legea. Până şi autorităţile văgăunii ăsteia sunt altfel decât la noi, întrucât răspund şi de liniştea publică. Deşi se pot pomeni cu mari bătăi de cap, socotesc probabil că merită să rişti ca să salvezi un om. Iar asta e superb.

Am un costum bleumarin de toată frumuseţea pe care mi l-a dat elevul meu, azi colonel. S-a dus acum o lună la şcoala de ofiţeri, după ce-a reuşit la concurs printre primii trei. Sunt încântat că am contribuit un pic la succesul lui cu lecţiile pe care i le-am dat. Înainte de-a pleca mi-a dăruit nişte haine aproape noi, care-mi vin foarte bine. O să ies de-aci îmbrăcat corect graţie lui Francisco Bolagno, caporal din garda naţională, căsătorit şi tată de familie.

Acest ofiţer superior, actualmente colonel în garda naţională, m-a onorat vreme de douăzeci şi şase de ani cu prietenia sa, pe cât de nobilă pe-atât de constantă. El reprezintă pe drept cuvânt corectitudinea, nobleţea şi sentimentele cele mai elevate pe care le poate întruni cineva. În ciuda înaltei sale situaţii în ierarhia militară, n-a încetat nicicând să-mi dovedească prietenia sa plină de credinţă sau să mă ajute în indiferent ce privinţă. Îi datorez mult colonelului Francisco Bolagno Utrera.

Da, mă voi strădui din răsputeri să fiu şi să rămân cinstit. Singurul inconvenient îl constituie faptul că n-am muncit niciodată, că nu mă pricep la nimic. Va trebui să fac orice ca să-mi câştig existenţa. N-o să fie uşor, dar voi reuşi, sunt sigur. Mâine voi fi un om asemenea celorlalţi. Ai pierdut partida, procurorule: m-am abătut pentru totdeauna din calea spre putreziciune.

Mă sucesc şi mă răsucesc în hamacul meu, stăpânit de agitaţia ultimei nopţi a odiseei mele de prizonier. Mă scol, străbat grădina pe care-am îngrijit-o atât de bine în răstimpul ultimelor luni. Luna luminează de parcă-i zi. Apa râului curge fără zgomot spre vărsare. Nu se aud păsări, au adormit. Cerul e plin de stele, dar luna străluceşte atât de puternic încât trebuie să-i întorc spatele ca să le zăresc. În faţa mea, jungla, străpunsă doar de luminişul în care-a fost ridicat satul El Dorado. Această pace adâncă a firii mă odihneşte. Agitaţia mea se calmează încetul cu încetul, şi seninătatea clipei îmi dă tihna trebuincioasă.

Reuşesc să-mi închipui foarte bine locul unde voi coborî mâine de pe şlep ca să pun piciorul pe pământul lui Simon Bolivar, omul care a eliberat ţara de jugul spaniol şi care a lăsat fiilor săi, drept moştenire, simţămintele de umanitate şi de înţelegere datorită cărora, astăzi, pot reîncepe să trăiesc.

Am treizeci şi şapte de ani, sunt încă tânăr. Fiziceşte mă simt perfect. N-am fost niciodată grav bolnav, mă cred îndreptăţit să spun că echilibrul meu sufletesc e cu desăvârşire normal. Calea spre putreziciune n-a lăsat urme degradante în mine. Cred că asta ţine mai ales de faptul că nu i-am aparţinut niciodată cu-adevărat.

În primele mele săptămâni de libertate va trebui nu numai să găsesc un chip de a-mi câştiga existenţa, dar şi să-l îngrijesc pe bietul Picolino şi să-l ajut să trăiască. Mi-am luat o răspundere foarte gravă. Totuşi, deşi va fi o povară tare grea, îmi voi ţine promisiunea făcută directorului şi nu-l voi părăsi pe nenorocitul ăsta decât după ce voi fi reuşit să-l internez în vreun spital, dându-l pe mâini pricepute.

Să-mi înştiinţez oare tatăl că sunt liber? De ani de zile nu mai ştie nimic despre mine. Unde s-o fi aflând? Singurele noutăţi pe care le-a primit despre mine au fost vizitele pe care i le-a făcut jandarmeria cu ocazia evadărilor. Nu, să nu mă pripesc. N-am dreptul să zgândăr rana pe care anii ce-au trecut poate că aproape au cicatrizat-o. Am să-i scriu când îmi va fi bine, când voi fi dobândit o mică situaţie stabilă, fără probleme, când o să-i pot spune: „Tăticule, feciorul tău e liber, a devenit un om de treabă şi cinstit. Trăieşte din cutare lucru şi-n cutare fel. Nu mai trebuie să stai cu capul plecat din pricina lui, de altfel pentru asta îţi scriu că te iubesc şi te venerez în veci.”

E război, cine ştie dacă nemţăloii nu s-or fi instalat în sătucul meu? Ardèche nu-i o regiune prea importantă a Franţei. N-o fi fost ocupată chiar în întregime. Ce-ar avea de căutat acolo în afară de castane? Da, abia când îmi va fi bine şi voi fi devenit un om demn de-a o face am să scriu sau mai degrabă am să încerc să scriu acasă.

Încotro s-o apuc acum? Mă voi stabili la minele de aur ale unui sat care se cheamă El Callao. Voi petrece acolo anul pe care mi s-a cerut să-l trăiesc într-o comunitate mică. Ce voi face? Cine ştie? Nu începe să-ţi pui probleme dinainte. Dacă va trebui să sapi pământul ca să-ţi câştigi existenţa, ai s-o faci şi gata. Trebuie să învăţ mai întâi să trăiesc liber. N-o să fie uşor. De treisprezece ani, exceptând cele câteva luni de la Georgetown, n-a trebuit să mă preocup de câştigarea pâinii de fiecare zi. Şi totuşi, la Georgetown, nu m-am descurcat prea rău. Aventura continuă, e rândul meu să născocesc ceva ca să trăiesc, bineînţeles fără a face vreun rău cuiva. O să văd. Aşadar, mâine la El Callao.

E şapte dimineaţă. Un soare frumos al tropicelor, un cer albastru fără nori, păsările care-şi strigă bucuria de-a trăi, prietenii mei adunaţi la poarta grădinii noastre, Picolino îmbrăcat, curat, civil, proaspăt ras. Totul: natura, animalele şi oamenii respiră bucuria şi sărbătoresc punerea mea în libertate. În grupul prietenilor mei se află şi un locotenent, ne va însoţi până în satul El Dorado.

— Să ne sărutăm, zice Toto, şi du-te. Aşa-i mai bine pentru toţi.

— Adio, dragii mei camarazi, când o să treceţi pe la El Callao. căutaţi-mă. De voi avea o casă, va fi a voastră.

— Adio, Papi, mult noroc!

Ajungem repede la debarcader şi urcăm pe şlep. Picolino a umblat foarte bine. Doar de la bazin în sus e paralizat, picioarele sunt bune. În mai puţin de cincisprezece minute am trecut râul.

— Hai, uite actele lui Picolino. Noroc bun, francezule. Din clipa asta sunteţi liberi. Adios!

Atât şi nimic mai mult ca să scap de lanţurile pe care le târăsc de treisprezece ani. „Din clipa asta sunteţi liberi.” Un spate care ţi se întoarce, încetând să te mai supravegheze. Şi asta-i tot. Cărarea cu prundiş care porneşte de la râu am urcat-o repede. Avem un singur pacheţel, în care se află trei cămăşi şi-un pantalon de schimb. Sunt în costumul bleumarin, cu o cămaşă albă şi o cravată albastră asortată la costum.

Dar, e lesne de înţeles, o viaţă nu se reface aşa cum se coase un nasture lipsă. Şi dacă astăzi, după douăzeci şi cinci de ani, sunt căsătorit, am o fată şi trăiesc fericit la Caracas ca cetăţean venezuelean, la asta am ajuns după multe alte aventuri, izbânzi şi înfrângeri, dar ca om liber şi cetăţean corect. Am să le povestesc, poate, într-o bună zi, ca şi multe alte istorioare, deloc banale, şi care nu şi-au găsit locul aci.

SFÂRŞIT