Capitolul 2 Ocna de la El Dorado

Două ore mai târziu ajungem într-un sat mare, port cu pretenţii de oraş, „Güiria”. Şeful civil (un fel de prefect de la noi) ne dă el însuşi în primire comandantului poliţiei locale. În comisariatul ăsta suntem trataţi mai mult sau mai puţin bine, dar suntem supuşi unui interogatoriu, iar secretarul judecătorului de instrucţie, un tip încuiat, nu vrea să admită în ruptul capului că venim din Guyana engleză, unde eram liberi. În plus, când ne întreabă cum de-am sosit în Venezuela în halul ăsta de mizerie şi istovire după o călătorie atât de scurtă de la Georgetown până-n golful Paria, zice că ne batem joc de el cu povestea taifunului

— Două vase mari care transportau banane au fost scufundate de ciclonul ăla, de asemenea un cargobot încărcat cu minereu de bauxită, cu tot echipajul, şi voi aţi scăpat cu o barcă de cinci metri, descoperită, pradă ploii şi furtunii? Cine înghite una ca asta? Nici măcar ramolitul care cerşeşte în piaţă. Astea-s minciuni e ceva necurat în povestea asta.

— Cereţi informaţii la Georgetown.

— N-am poftă să râdă englezii de mine.

Secretarul ăsta tâmpit şi încăpăţânat, bănuitor şi înfumurat, trimite un soi de raport, n-am înţeles cui. Fapt e că într-o dimineaţă suntem treziţi la cinci, puşi în lanţuri şi urcaţi într-un camion care ne duce spre o soartă necunoscută.

Portul Güiria se află în golful Paria, după cum am mai spus, chiar în faţa Trinidadului Are şi avantajul că beneficiază de vărsarea unui fluviu uriaş, aproape tot atât de mare ca Amazonul, numit Orinoco.

Încătuşaţi într-un camion în care suntem cinci, plus zece poliţişti, ne îndreptăm spre Ciudad Bolivar, importanta capitală a statului Bolivar. Călătoria, pe drumuri nepietruite, a fost foarte obositoare. Vreme de cinci zile, poliţiştii şi prizonierii au fost hurducaţi, înghiontiţi ca nişte saci cu nuci pe platforma acelui camion, care zdruncina mai rău ca o cotigă prăpădită. Noaptea dormeam în camion, iar dimineaţa o porneam mai departe, într-o cursă nebunească spre o destinaţie necunoscută.

Încheiem, în sfârşit, călătoria asta istovitoare la peste o mie de kilometri de malul mării, într-o pădure virgină străbătută de-un drum de ţară, care duce de la Ciudad Bolivar la El Dorado.

Când ajungem în satul El Dorado, suntem cu toţii, ostaşi şi prizonieri, într-o stare jalnică.

Dar ce este El Dorado? A reprezentat mai întâi speranţa cuceritorilor spanioli, care, văzând că indienii ce soseau din regiunea asta aveau aur, credeau cu tărie că aici se află un-munte de aur sau măcar jumătate pământ, jumătate aur. De fapt, El Dorado e în primul rând un sat pe malul unui fluviu plin cu peşti carnivori, care devorează în câteva minute un om sau un animal, plin cu peşti electrici care, învârtindu-se în jurul prăzii, o curentează la iuţeală şi apoi îşi sug victima intrată în descompunere. În mijlocul fluviului se află o insulă, iar pe insula asta, un adevărat lagăr de concentrare. Acolo e ocna venezueleană.

Colonia asta de muncă silnică e lucrul cel mai oribil din câte-am văzut şi totodată cea mai sălbatică şi mai neomenoasă, având în vedere felul cum sunt bătuţi deţinuţii. E-un pătrat cu latura de o sută cincizeci de metri, înconjurat cu sârmă ghimpată, în aer liber. Vreo patru sute de bărbaţi dorm afară, expuşi intemperiilor, căci prin lagăr nu există decât câteva foi de tablă sub care să te adăposteşti.

Fără să aştepte vreo lămurire din partea noastră, fără nimic care să îndreptăţească hotărârea, suntem vârâţi în ocna de la El Dorado, la ora trei după-amiază, cu toate că abia sosisem, morţi de oboseală după acea călătorie istovitoare, încătuşaţi în camionul ăla. La trei şi jumătate suntem chemaţi, fără să ni se ia sau să ni se noteze numele. Doi dintre noi primesc câte-o lopată, iar ceilalţi trei câte-un târnăcop. Înconjuraţi de cinei soldaţi cu puşca într-o mână şi cu vâna de bou în cealaltă, comandaţi de-un căprar, suntem siliţi să pornim spre locul de muncă, ameninţaţi că altfel vom fi bătuţi. Pricepem de îndată că-i vorba de-un soi de demonstraţie de forţă pe care vor s-o facă şefii penitenciarului. Pentru moment ar fi extrem de primejdios să nu ne supunem. Mai târziu, om vedea.

Ajunşi la locul unde muncesc deţinuţii, ni se cere să săpăm un şanţ pe marginea drumului pe care-l construiesc în mijlocul pădurii virgine. Ne supunem fără să crâcnim şi muncim, fiecare după puterile sale, fără să ridicăm capul. Asta nu ne împiedică să auzim sudălmile şi loviturile sălbatice pe care le primesc fără încetare deţinuţii. Niciunul din noi nu s-a ales cu vreo lovitură a vânei de bou. Porţia asta de muncă, îndată după sosire, era menită îndeosebi să ne arate cum sunt trataţi deţinuţii.

Era într-o sâmbătă. După muncă, transpiraţi şi plini de praf, suntem încorporaţi în lagărul de deţinuţi, tot fără nici o formalitate.

— Ai cinci cayennezi, veniţi încoace. Căprarul presso (supraveghetor) e cel care vorbeşte. E un metis. Înalt de-un metru nouăzeci. Are în mână o vână de bou. Bruta asta dezgustătoare are sarcina să menţină disciplina numai în interiorul lagărului.

Ni s-a arătat locul unde să ne aşezăm hamacele, lângă poarta de intrare a lagărului, în aer liber. Acolo există totuşi un acoperiş din tablă, astfel c-o să fim măcar la adăpost de ploaie şi de soare.

În marea lor majoritate, deţinuţii sunt columbieni, restul venezueleni. Niciunul din lagărele disciplinare ale ocnei nu se poate compara cu grozăvia acestei colonii de muncă. Un măgar ar muri, dacă ar fi tratat ca oamenii ăştia. Cu toate acestea, aproape toţi sunt sănătoşi, datorită faptului că mâncarea este extrem de abundentă şi de gustoasă.

Ţinem un mic consiliu de război. Dacă vreunul din noi va fi lovit de-un soldat, cel mai bun lucru va fi să încetăm munca, să ne culcăm pe jos şi, orice ne-ar face, să nu ne ridicăm. Va trebui până la urmă să vină un şef, pe care să-l putem întreba cum şi de ce ne aflăm în ocna asta fără să fi comis vreun delict. Cei doi eliberaţi, Guittou şi Barrière, spun că vor cere să fie înapoiaţi Franţei. Apoi ne hotărâm să-l chemăm pe căprarul presso. Eu sunt acela care o să vorbesc cu el. E poreclit Negro Bianco (Negrul Alb). Guittou se va duce să-l cheme. Călăul soseşte, tot cu vâna de bou în mână. Toţi cinci îl înconjurăm,

— Ce vreţi?

Vorbesc eu:

— Vrem să-ţi spunem un singur lucru: nu vom comite nici o abatere de la regulament, deci nu vei avea nici un motiv să-l loveşti pe vreunul dintre noi. Deoarece am observat însă că dai în cine nimereşti, uneori fără nici un motiv, te-am chemat să-ţi spunem că-n ziua în care-l atingi pe unul din noi te-ai curăţat. E clar?

— Da, zice Negro Blanco.

— Încă un sfat.

— Ce? zice el cu glas înăbuşit.

— Dacă ai de gând să repeţi ce ţi-am spus, spune-i unui ofiţer, nu unui soldat.

— E-n regulă. Şi pleacă.

Scena asta a avut loc într-o duminică, zi în care deţinuţii nu ies la muncă. Soseşte un ofiţer.

Cum te cheamă?

— Papillon.

Tu eşti şeful cayennezilor?

— Suntem cinci, toţi sunt şefi.

— De ce-ai luat tocmai tu cuvântul în discuţia cu supraveghetorul?

— Pentru că eu vorbesc cel mai bine spaniola.

Cel care-mi vorbeşte e un căpitan din garda naţională, îmi spune că nu e el comandantul pazei. Are doi superiori, dar nu sunt aici. De când am sosit noi, el e cel care comandă. Cei doi maiori vor sosi vineri.

— Ai ameninţat în numele tău şi-al tovarăşilor tăi că-l omori pe supraveghetor dacă dă într-unui din voi. Aşa-i?

— Da, şi ameninţarea e foarte serioasă. Am mai spus încă ceva; că nu vom da nici un motiv care să îndreptăţească o pedeapsă corporală. Domnule căpitan, să ştiţi că nu ne-a condamnat nici un tribunal, întrucât n-am comis nici un delict în Venezuela.

— Nu ştiu. Aţi fost în lagăr fără nici un fel de acte, doar cu o notă a directorului care se află în sat: „Aceşti oameni vor fi puşi să muncească de cum sosesc.”

— Ei bine, domnule căpitan, fiţi atât de drept, de vreme ce sunteţi militar, ca, până ce vin superiorii dumneavoastră, să-i înştiinţaţi pe ostaşi să se poarte cu noi altfel decât cu ceilalţi deţinuţi. Vă asigur din nou că nu suntem şi nu putem fi nişte condamnaţi, deoarece n-am comis nici un delict în Venezuela.

— E-n regulă, o să dau dispoziţii în sensul ăsta. Nădăjduiesc că nu m-aţi minţit.

De-a lungul întregii după-amieze a acelei duminici am răgazul să-i studiez pe deţinuţi. Primul lucru care mă izbeşte e că toţi o duc bine din punct de vedere fizic. În al doilea rând, loviturile au devenit ceva atât de obişnuit şi s-au învăţat să le suporte într-atât, că până şi-n ziua de odihnă, duminica, în care le-ar veni foarte uşor să le evite purtându-se bine, s-ar spune că le face o plăcere sadică să se joace cu focul. Nu încetează o clipă să comită lucruri interzise: joacă zaruri, se coţăie cu puştanii prin privaţi, fură câte ceva de da vreun camarad, spun vorbe porcoase femeilor care vin din sat să le aducă deţinuţilor dulciuri sau ţigări. Ele fac şi troc: pe-un coşuleţ împletit, pe-un obiect sculptat dau ceva bani sau nişte pachete da ţigări. Ei bine, sunt deţinuţi care izbutesc să înhaţe printre sârmele ghimpate lucrurile oferite de femeie şi s-o ia la fugă fără să-i dea obiectul negociat, pierzându-şi apoi urma în mijlocul celorlalţi. Concluzie: pedepsele corporale sunt aplicate în chip atât de inegal şi pentru indiferent ce, pielea fiindu-le pur şi simplu tăbăcită de acele látigos, încât în lagărul acesta domneşte teroarea, fără să fie de nici un folos nici societăţii, nici disciplinei, şi fără a-i corija câtuşi de puţin pe nenorociţii ăştia.

Prin tăcerea ei, Recluziunea de la Saint-Joseph e mult mai înfiorătoare. Aici teama e de moment, iar faptul de-a putea vorbi noaptea, în afara orelor de lucru, şi duminica, apoi hrana, aici bogată şi abundentă, îngăduie cât se poate de bine cuiva să-şi ducă până la capăt pedeapsa, care în nici un caz nu depăşeşte cinci ani.

Ne trecem duminica fumând şi bând cafea, în timp ce stăm de vorbă. Câţiva columbieni s-au apropiat de noi. I-am îndepărtat cu blândeţe, dar ferm. Trebuie să fim consideraţi deţinuţi de-un alt soi, altfel ne-am ars.

A doua zi, luni, la şase dimineaţa, după ce-am luat un dejun copios, pornim încolonaţi cu ceilalţi. Iată felul cum se procedează la începerea lucrului: două şiruri de oameni, faţă-n faţă, cinzeci de deţinuţi, cinzeci de ostaşi. Un ostaş de fiecare deţinut între cele două şiruri, cinzeci de unelte: târnăcoape, lopeţi sau topoare. Cele două şiruri de bărbaţi se cercetează din ochi. Şirul deţinuţilor – înspăimântaţi; şirul ostaşilor – nervoşi şi sadici.

Sergentul strigă:

— Cutare, târnăcop!

Nenorocitul se repede şi, în clipa când ridică târnăcopul să-l arunce pe umăr şi să dea fuga la lucru, sergentul strigă: Numéro, ceea ce înseamnă: „Ostaş, un doi etc.” Ostaşul ţâşneşte după amărât şi-l pocneşte cu vâna de bou. Scena asta oribilă se repetă de două ori pe zi. Pe drumul de la lagăr până la locul de muncă ai impresia că nişte păzitori de măgari dau în dobitoacele lor, fugărindu-le din urmă.

Îngheţasem de teamă aşteptând să ne vină rândul. Din fericire, a fost altfel.

— Ăi cinci cayennezi, la mine! Ai mai tineri, luaţi târnăcoapele astea, şi voi doi, bătrânii, astea două lopeţi.

Pe drum, fără a fugi, dar în pas întins, păziţi de patru ostaşi şi un căprar, ne ducem la şantierul comun. Ziua asta a fost mai lungă şi mai deznădăjduită decât prima. Anumiţi deţinuţi, luaţi la ochi, secătuiţi de puteri, zbierau ca nebunii şi se rugau în genunchi să nu fie bătuţi. În cursul după-amiezii trebuiau să facă dintr-o mulţime de grămăjoare de lemne, care arseseră prost, o singură grămadă mare. Alţii trebuiau să facă curat în urma lor. În plus, din vreo optzeci sau o sută de legături de vreascuri, aproape arse, urma să rămână o singură grămadă de jar în mijlocul câmpului. Fiecare ostaş îşi lovea deţinutul cu vâna de bou, ca să strungă resturile şi să le ducă-n pas alergător până-n mijlocul câmpului. Goana asta drăcească provoca unora din ei o adevărată criză de nebunie, şi tot zorindu-se, apucau uneori câte-o cracă dinspre partea cu jar. Cu mâinile arse, loviţi sălbatic, călcând cu picioarele goale pe jeratic sau pe câte-o creangă încă fumegândă – scena asta fantastică a durat trei ore. Niciunul din noi n-a fost poftit să cureţe câmpul abia defrişat. Spre norocul nostru, întrucât, din fraze scurte, fără să ne ridicăm prea mult capul, tot dând la târnăcop, hotărâsem să tăbărâm cu toţii pe cei cinci soldaţi, inclusiv pe căprar, să-i dezarmăm şi să tragem în turma asta de sălbatici.

Azi, marţi, n-am ieşit la lucru. Suntem chemaţi la biroul celor doi comandanţi ai gărzii naţionale. Cei doi militari sunt foarte miraţi că ne aflăm la El Dorado fără acte din care să reiasă că am fost trimişi aici de vreun tribunal, în orice caz, ne promit că vor cere a doua zi explicaţii directorului de la secţia penală.

Treaba a mers repede. Cei doi maiori comandanţi ai gărzii penitenciarului sunt desigur foarte severi, s-ar putea spune chiar excesiv, dar sunt corecţi, întrucât au cerut ca directorul coloniei să vină personal să ne dea explicaţii.

Iată-l în faţa noastră, însoţit de cumnatul său, Russian, şi de cei doi ofiţeri ai gărzii naţionale.

— Francezi, sunt directorul coloniei de la El Dorado. Voiaţi să vorbiţi cu mine. Ce doriţi?

— Mai întâi de toate, care tribunal ne-a condamnat, fără să ne audieze, la pedeapsa de-a fi trimişi în această colonie de muncă forţată? Pe cât timp şi pentru care delict? Am sosit pe mare, la Irapa, în Venezuela. N-am comis nici cel mai mic delict. Şi-atunci, ce căutăm aici? Şi cum justificaţi faptul că suntem obligaţi să lucrăm?

— În primul rând, e stare de război. În consecinţă, trebuie să ştim precis cine sunteţi.

— În regulă, dar asta nu înseamnă să fim băgaţi în ocna dumneavoastră.

— Sunteţi nişte evadaţi ai justiţiei franceze, aşa că trebuie să ştim dacă vă revendică.

— De acord, dar insist: de ce vă purtaţi cu noi ca şi cum am avea de ispăşit o condamnare?

— Deocamdată vă aflaţi aici pe baza legii vayues et maleantes, în arest, şi în instanţă de informare asupra voastră.

Discuţia s-ar fi prelungit, dacă unul dintre ofiţeri nu i-ar fi pus capăt, exprimându-şi părerea:

— Domnule director, n-ar fi corect din partea noastră să ne purtăm, cu oamenii aceştia ca şi cu ceilalţi prizonieri. Aş propune ca, până când cei din Caracas vor fi puşi la curent cu situaţia asta deosebită, să găsim o soluţie de a-i folosi la altă muncă decât la drumuri.

— Sunt indivizi periculoşi, au ameninţat că-l vor omorî pe căprarul presso dacă-i bate. E-adevărat?

— Nu numai că l-am ameninţat, domnule director, dar oricare s-ar distra lovind pe unul din noi va fi lichidat.

— Dar dacă-i vorba de-un ostaş?

— La fel. Nu ne-am făcut vinovaţi cu nimic care să justifice un asemenea regim. Legile şi regimurile noastre penitenciare sunt poate mai oribile şi mai neomenoase decât ale dumneavoastră, dar n-o să îngăduim să dea cineva în noi ca într-un animal.

Directorul se întoarce triumfător spre ofiţeri:

— Aţi văzut că sunt foarte periculoşi?

Comandantul gărzii, cel mai în etate, şovăie o clipă sau două, apoi conchide spre stupefacţia tuturor:

— Evadaţii francezi au dreptate. Nu există în Venezuela o lege care să-i constrângă să ispăşească vreo pedeapsă şi să se supună regulamentului acestei colonii. Eu le dau dreptate. Aşa că, domnule director, una din două: sau le găsiţi o muncă pe care s-o facă separat de ceilalţi prizonieri, sau nu ies la lucru. Dar dacă-i vârâţi printre ceilalţi, într-o bună zi o să-i lovească vreun ostaş.

— Om vedea. Deocamdată să rămână în lagăr. Vă voi spune mâine cum trebuie procedat.

Drept care directorul pleacă, însoţit de cumnatul său. Le mulţumesc ofiţerilor. Ne dau ţigări şi ne făgăduiesc să citească ofiţerilor şi ostaşilor, la raportul de seară, o notă prin care le vor aduce la cunoştinţă că n-au voie să ne lovească sub nici un motiv.

S-a împlinit o săptămână de când ne aflăm aici. Nu mai lucrăm. Ieri, duminică, s-a întâmplat ceva înfiorător. Columbienii au tras la sorţi cine să-l omoare pe paznicul Negro Bianco. Sorţii au căzut pe-un individ de vreo treizeci de ani. I s-a dat o lingură de fier, cu coada dată pe ciment în chip de lance, foarte ascuţită şi tăioasă pe ambele laturi. Plin de curaj, omul a respectat înţelegerea stabilită cu prietenii săi. I-a aplicat trei lovituri lui Negro Bianco, în dreptul inimii. Pe paznic l-au dus de urgenţă la spital, iar ucigaşul a fost legat de-un stâlp în mijlocul lagărului. Ca înnebuniţi, ostaşii caută peste tot să găsească alte arme. Plouă cu lovituri din toate părţile. În furia lor turbată, unul din ei mă loveşte peste coapsă cu vâna lui de bou, pentru că nu-mi scoteam destul de repede pantalonii. Barrière apucă o bancă şi dă să-l pocnească-n cap. Alt ostaş îl loveşte cu baioneta, străpungându-i braţul, chiar în clipa când, cu-n picior în burtă îl culc la pământ. Am şi pus mâna pe puşca căzută pe jos, când un ordin dat cu o voce puternică răzbate până la grupul nostru:

— Nu mişcă nimeni! Nu v-atingeţi de francezi! Francezule, lasă puşca!

Căpitanul Flores, care ne-a primit în prima zi, e cel care a urlat ordinul ăsta.

Intervenţia sa a avut loc chiar în secunda în care mă pregăteam să trag în grămadă. Dacă n-ar fi fost el, am fi omorât poate unul sau doi, dar cu siguranţă că asta ne-ar fi costat viaţa, pierdută prosteşte în fundul Venezuelei, la capătul lumii, în ocna asta unde n-aveam ce căuta.

Graţie intervenţiei energice a căpitanului, ostaşii se îndepărtează de grupul nostru şi se duc spre a-şi ostoi aiurea poftele lor de casapi. Drept care asistăm la treabă cea mai abjectă ce s-ar putea închipui.

Acel ronque, legat de stâlp în mijlocul lagărului, e lovit fără încetare de trei indivizi deodată, un supraveghetor şi doi soldaţi. Asta avea să ţină de la cinci după-masă până a doua zi dimineaţa la şase, la răsăritul soarelui. Durează mult uciderea unui om doar prin lovituri aplicate pe trup! În foarte scurtele pauze ale acestui măcel era întrebat cine-i sunt complicii, cine-i dăduse lingura şi cine-o ascuţise. Omul n-a denunţat pe nimeni, nici când i s-a făgăduit că tortura va înceta în caz că va vorbi. În multe rânduri şi-a pierdut cunoştinţa. Îl readuceau în simţiri turnându-i câte-o găleată cu apă în cap. Punctul culminant a fost atins la patru dimineaţa. Dându-şi seama că pielea nu mai reacţionează la lovituri, nici măcar prin contracţii, cei care-l loveau se opriră.

— A murit? întreabă un ofiţer.

— Nu ştim.

— Dezlegaţi-l şi puneţi-l să stea în patru labe. Ţinut de patru oameni, stă mai mult sau mai puţin în patru labe. Atunci, unul dintre călăi îl izbeşte cu vina de bou exact în şanţul feselor, iar vârful a depăşit cu siguranţă organele genitale. Lovitura asta magistrală, a unui specialist în tortură, îi smulge, în sfârşit, acelui ronque, un strigăt de durere.

— Continuă, zice ofiţerul, n-a murit.

L-au lovit până la ziuă. Bastonada asta, demnă de evul mediu, şi care-ar fi omorât un cal, n-a reuşit să-l facă pe ronque să-şi dea sufletul. După ce l-au lăsat o oră fără să-l mai lovească şi după ce-au turnat pe el câteva căldări cu apă, a avut puterea să se ridice, ajutat fiind de soldaţi. A reuşit să stea o clipă în picioare, singur. Vine infirmierul cu un pahar în mână:

— Bea purgativul ăsta, îi porunceşte un ofiţer, o să te înzdrăvenească.

Ronque-ul ezita, apoi bea mixtura dintr-o singură înghiţitură Un minut mai târziu se prăbuşeşte pentru totdeauna. E-n agonie, din gura lui se aud cuvintele: „Tâmpitule, te-au otrăvit”.

E de prisos să vă spun că nici un prizonier, inclusiv noi, n-avea de gând să mişte măcar un deget. Absolut toţi, fără nici o excepţie, eram îngroziţi. Pentru a doua oară de când mă ştiu am dorit să mor. Vreme de câteva minute m-am simţit atras de puşca ţinută neglijent de-un ostaş, nu departe de mine. M-a reţinut gândul că s-ar putea să fiu omorât înainte de-a fi avut timpul să manevrez închizătorul şi să trag în grămadă.

O lună mai târziu, Negro Blanco era din nou şi mai mult ca oricând spaima lagărului. Totuşi, îi era scris să mierlească la El Dorado. Într-o noapte, un ostaş de gardă îl ia la ochi în clipa când trece pe lângă el.

— În genunchi, porunceşte ostaşul.

Negro Blanco îi dă ascultare.

— Fă-ţi rugăciunea, o să mori.

L-a lăsat să rostească o rugăciune scurtă, apoi l-a lichidat cu trei gloanţe de puşcă. Prizonierii spuneau că ostaşul îl omorâse deoarece i se făcuse silă văzându-l pe acest călău lovindu-i ca un sălbatic pe nenorociţii de prizonieri. Alţii istoriseau că Negro Blanco îl denunţase pe acest ostaş superiorilor săi, spunând că-l cunoscuse la Caracas şi că înainte de serviciul militar se îndeletnicea cu hoţia. A fost îngropat nu departe de ronque, hoţ desigur, dar un om de-un curaj şi de-o demnitate rar întâlnite.

Toate aceste întâmplări au întârziat luarea unei hotărâri în privinţa noastră. De altfel, ceilalţi prizonieri n-au mai fost scoşi la muncă vreme de cincisprezece zile. Barrière, rănit de lovitura aceea de baionetă, a fost foarte bine îngrijit de-un medic din sat.

Pentru moment suntem respectaţi. Chapar a plecat ieri, va lucra în sat ca bucătar al directorului. Guittou şi Barrière au fost eliberaţi, întrucât au venit informaţii din Franţa despre noi toţi. Deoarece reieşea că şi-au ispăşit pedeapsa, au fost puşi în libertate. Eu mă prezentasem sub un nume de italian. S-a transmis de acolo numele meu adevărat, împreună cu amprentele mele şi condamnarea pe viaţă; despre Deplanque, că are de făcut douăzeci de ani, iar Chapar de asemenea. Mândru nevoie mare, directorul ne comunică ştirile primite din Franţa:

— Totuşi, ne spune el, întrucât n-aţi comis nici o nelegiuire în Venezuela, o să vă reţinem un timp, apoi veţi fi puşi în libertate. Dar pentru asta trebuie să lucraţi şi să aveţi o purtare bună: vă aflaţi într-o perioadă de observaţie.

Stând de vorbă cu mine, ofiţerii s-au plâns în câteva rânduri de greutatea de a avea în sat legume proaspete. Colonia are un teren agricol, dar nu zarzavaturi. Se cultivă orez, porumb, fasole neagră, şi gata. Le propun să aranjez o grădină de zarzavat, dacă o să-mi facă rost de seminţe. De acord.

Primul avantaj: Deplanque şi cu mine suntem scoşi din lagăr şi, întrucât au sosit doi deportaţi arestaţi la Ciudad Bolivar, sunt repartizaţi grupului nostru. Unul e-un parizian, Toto, celălalt e corsican. Lucrând toţi patru, ridicăm două căsuţe, bine meşterite din lemn şi frunze de palmier. Într-una stă Deplanque cu mine, în cealaltă, cei doi camarazi ai noştri.

Toto şi cu mine meşterim un soi de mese înalte, ale căror picioare stau în nişte cutii pline cu petrol, pentru ca furnicile să nu poată mânca seminţele. Foarte curând obţinem răsaduri zdravene de pătlăgele roşii, vinete, pepeni, fasole verde. Începem să le răsădim pe rafturi, întrucât micile răsaduri sunt acum destul de puternice ca să reziste furnicilor. Ca să plantăm noile pătlăgele roşii, săpăm un fel de şanţ de jur împrejur, care va fi deseori umplut cu apă. Asta le va ţine tot timpul în umezeală şi va împiedica dăunătorii, foarte numeroşi pe aceste pământuri virgine, să răzbată până la răsadurile noastre.

— Ia te uită, ce-o fi asta? îmi zice Toto. Uite cum străluceşte pietricica asta.

— Spal-o, bărbate.

Şi mi-o întinde. E un cristal mic, cât un bob de năut. După ce-l spăl, străluceşte şi mai tare în locul unde ganga are o plesnitură, căci e înconjurat de-un fel de coajă dură de gresie.

— N-o fi un diamant?

— Gura, Toto. Nu-i momentul să trăncăneşti, dacă-i un briliant. Înţelegi ce-ar fi dac-am avut bafta să găsim o mină de diamante? S-aşteptăm până seara şi pune-l la fereală.

Seara dau lecţii de matematică unui caporal (azi colonel) care se pregăteşte să dea un concurs spre a deveni ofiţer. Omul acesta, înzestrat cu o fire nobilă şi de-o corectitudine exemplară (pe care mi-a dovedit-o în răstimpul unei prietenii de peste douăzeci şi cinci de ani) se numeşte astăzi colonelul Francisco Bolagno Utrera.

— Francisco, ce-o fi asta? Vreun cristal de stâncă?

— Nu, spune el, după ce l-a examinat amănunţit. E un diamant. Vezi de-l ascunde bine, să nu-l vadă nimeni. Unde l-ai găsit?

— Sub tufele mele de pătlăgele roşii.

— Ciudat. Nu l-oi fi adus cărând apă din fluviu? Se întâmplă să târâi găleata pe fund şi să scoţi şi ceva nisip pe lângă apă?

— Da, uneori.

— Înseamnă că asta e. Ţi-ai adus diamantul din fluviu, din Rio Caroni. Poţi să te-apuci de căutat, dar fii atent să vezi dacă n-ai adus şi altele, pentru că niciodată nu se întâmplă să găseşti o singură piatră preţioasă. Unde afli una, neapărat sunt şi altele.

Toto se pune pe lucru.

În viaţa lui n-a muncit atât, aşa că, până la urmă, cei doi camarazi ai noştri, cărora nu le suflasem nici o vorbă, îi spuneau:

— Nu te omorî atât, Toto, o să crapi tot cărând la găleţi cu apă din fluviu. Şi, colac peste pupăză, mai aduci şi nisip!

— Ca să fie pământul mai uşor, băieţică, răspunde Toto. Dacă-l amestec cu nisip, se filtrează mai bine apa.

În ciuda glumelor noastre, Toto îi dă mai departe, aducând găleţi fără încetare. Într-o bună zi, la amiază, făcând un drum, se împiedică şi vine-n bot în mijlocul nostru, care stăteam aşezaţi la umbră. Iar din nisipul răsturnat se iveşte, un diamant cât două boabe de năut. Şi de data asta ganga e spartă, altfel nu s-ar vedea. Face greşeala să se repeadă la el.

— Ia te uită, zice Deplanque, n-o fi un diamant? Mi-au spus nişte soldaţi că-n râu se găsesc diamante şi aur.

— De asta căram atâta apă. Vedeţi aşadar că nu-s chiar atât de tâmpit! zice Toto, încântat să se poată justifica, în sfârşit, că muncea ca un disperat.

Pe scurt, în şase luni, ca să închei cu povestea diamantelor, Toto e posesorul a şapte-opt carate de briliante.

Eu am vreo duzină, pe lângă vreo treizeci de pietre micuţe, ceea ce le transformă în „comercial”, cum spun minerii în argoul lor. Dar într-o zi am găsit unul de peste şase carate, din care, şlefuit mai târziu, la Caracas, a ieşit o piatră de vreo patru carate. O mai am încă, şi-o port în deget zi şi noapte. Deplanque şi Antartaglia au strâns şi ei câteva pietre preţioase. Mai am încă tubul din ocnă şi le-am băgat înăuntru. Ei şi-au meşterit un fel de tuburi din vârfurile unor coarne de bou, şi-n astea îşi ţin micile comori.

Nimeni n-a aflat nimic, cu excepţia viitorului colonel, caporalul Francisco Bolagno. Pătlăgelele roşii şi celelalte răsaduri au crescut. Ofiţerii ne plătesc până la ultimul bănuţ legumele pe care le ducem în fiecare zi la popotă.

Ne bucurăm de-o libertate relativă. Lucrăm fără nici un fel de pază şi dormim în căsuţele noastre. Nu ne ducem niciodată la lagăr. Suntem respectaţi şi se poartă bine cu noi. Bineînţeles, insistăm ori de câte ori putem pe lângă director să ne elibereze. Ne răspunde de fiecare dată: „În curând”, dar ne aflăm aici de opt luni, şi nimic. Aşa că încep să vorbesc de-o evadare. Toto nici nu vrea să audă de aşa ceva. Nici ceilalţi. Ca să studiez râul, mi-am făcut rost de-o sfoară, de undiţă şi de-un cârlig. Vând şi peşte, mai ales faimoşii caribi, peşti carnivori care ajung la un kilogram şi care au nişte dinţi aşezaţi ca la rechini, şi la fel de fioroşi.

Azi e o vânzoleală mare. Gaston Duranton, poreclit Strâmbu, a roit-o luând cu el şaptezeci de mii de bolivari din casa de bani a directorului. Ocnaşul ăsta are o poveste originală.

Încă de copil se afla în casa de corecţie de pe insula Oléron, unde lucra în atelier ca cizmar. Într-o zi se rupe cureaua de piele care prinde pantoful de genunchi şi trece pe sub talpa piciorului. Se pomeneşte cu şoldul rupt. Prost îngrijit, osul se sudează pe jumătate, şi-n toată vremea copilăriei sale şi o parte a tinereţii a umblat strâmb, deşelat. Era penibil să-l vezi cum merge: băiatul ăsta slab şi schilod nu putea să înainteze decât târând piciorul acela care nu voia să-l asculte. La douăzeci şi cinci de ani a fost vârât la ocnă. Nu-i de mirare că a ajuns hoţ, după lungile răstimpuri petrecute în casa de corecţie.

Toţi îi spun Strâmbu. Aproape nimeni nu-i ştie numele, Gaston Duranton. E strâmb, i se spune Strâmbu. Dar aşa cum era, evadează din ocnă şi ajunge până-n Venezuela. Asta era pe vremea dictatorului Gomez. Puţini ocnaşi au mai rămas în viaţă după represiunea pe care a poruncit-o. Doar câteva excepţii, printre care mai ales doctorul Bougrat, deoarece a salvat toată populaţia insulei „Margarita”, unde bântuia o epidemie de febră galbenă.

Strâmbu, arestat de sagrada, poliţia specială a lui Gomez, e trimis să muncească la construirea drumurilor din Venezuela. Prizonierii francezi şi venezueleni erau înlănţuiţi de nişte ghiulele pe care era stanţată floarea de crin din Toulon. Când oamenii reclamau, li se răspundea: „Păi lanţurile astea, verigile şi ghiulelele astea vin de la tine! Ia uită-te la floarea de crin”. Pe scurt, Strâmbu evadează din lagărul mobil unde lucra la drumuri. Prins după câteva zile, e readus în soiul acela de ocnă ambulantă. De faţă cu toţi prizonierii, e culcat, cu faţa-n jos, dezbrăcat la piele şi condamnat să primească o sută de lovituri cu vâna de bou.

Se întâmplă extrem de rar ca cineva să reziste la mai mult de optzeci de lovituri. Norocul lui că-i slab, deoarece, aşa cum stă cu faţa-n jos, loviturile nu-i pot atinge ficatul, organ care plesneşte dacă e pocnit direct. După flagelarea asta, în care fesele sunt ca tocate, obiceiul e să se toarne sare peste răni, iar individul să fie lăsat să zacă la soare. Totuşi, i se acoperă capul cu frunza unei plante grase, pentru că se consideră normal să moară de pe urma loviturilor, dar nu de insolaţie.

Strâmbu a scăpat cu viaţă din cazna asta demnă de evul mediu, şi când s-a ridicat întâia oară, ce să vezi? nu mai era strâmb. Loviturile spărseseră proasta sudură a oaselor, făcută greşit, şi i-au potrivit şoldul exact aşa cum trebuia. Ostaşi şi prizonieri, toţi urlă că s-a întâmplat o minune, nimeni nu înţelege nimic. În ţara asta în care domnesc superstiţiile sunt încredinţaţi că Dumnezeu a vrut să-l răsplătească pentru că a îndurat chinurile în chip demn. Din ziua aceea i-au scos lanţurile şi ghiuleaua. E protejat şi făcut distribuitor de apă printre cei condamnaţi la muncă silnică. A prins să se dezvolte repede şi, mâncând zdravăn, a devenit un tânăr înalt şi atletic. Franţa a aflat că ocnaşii lucrează în Venezuela la construcţia de drumuri. Socotind că aceste energii ar fi mai bine folosite în Guyana franceză, mareşalul Franchet d'Esperey a fost trimis în misiune să-l roage pe dictator, încântat de mâna de lucru pe gratis, să binevoiască a-i înapoia pe aceşti oameni Franţei.

Gomez acceptă, şi soseşte un vas în portul Puerto Cabello să-i ia. Drept care se petrec scene de toată nostimada, deoarece unii vin de pe alte şantiere de drumuri şi nu ştiu de întâmplarea cu Strâmbu.

— Ei, Marcel, cum o duci?

— Cine eşti tu?

— Strâmbu.

— Te ţii de bancuri, faci mişto de mine! răspund toţi cei cărora li se adresează, văzându-l pe flăcăul acesta înalt şi frumos, care se ţine mândru pe picioarele lui drepte.

Strâmbu, care era tânăr şi şmecheros, a continuat să-şi strige toţi cunoscuţii câtă vreme a durat îmbarcarea. Şi, bineînţeles, niciunul nu admitea că Strâmbu s-a îndreptat. Când m-am întors la ocnă, am auzit povestea asta chiar din gura lui şi a altora, pe Insula Royale.

Evadat iarăşi în 1943, a ajuns în cele din urmă la El Dorado. Întrucât trăise în Venezuela, desigur fără să spună că toată vremea fusese deţinut, l-au pus imediat bucătar în locul lui Chapar, care devenise grădinar. Stătea în sat la director, adică de partea ailaltă a fluviului.

În biroul directorului se afla o casă de bani cu banii coloniei. Care va să zică, în ziua aceea fură şaptezeci de mii de bolivari, ceea ce făcea pe-atunci vreo douăzeci de mii de dolari. Drept care, o întreagă halima în grădina noastră: directorul, cumnatul directorului şi cei doi mari comandanţi ai gărzii. Directorul vrea să ne bage înapoi în lagăr. Ofiţerii refuză. Ne apără atât pe noi, cât şi aprovizionarea lor cu legume. În cele din urmă reuşim să-l convingem pe director că nu putem să-i dăm nici un fel de informaţii; că, dacă am fi mirosit ceva, am fi plecat cu el, dar că, în ce ne priveşte, noi vrem să fim liberi în Venezuela, şi nu în Guyana engleză, singurul ţinut spre care s-a putut îndrepta. Călăuzindu-se după păsările de pradă care-l devorau, l-au găsit pe Strâmbu mort la peste şaptezeci de kilometri depărtare, în junglă, foarte aproape de frontiera engleză.

Prima versiune, cea mai la îndemână, e că a fost asasinat de indieni. Mult mai târziu a fost arestat la Ciudad Bolivar un cetăţean care încerca să schimbe nişte bancnote de cinci sute de bolivari noi-nouţe. Banca de la care le primise directorul coloniei din El Dorado avea seria numerelor şi s-a constatat că erau bancnotele furate. Individul a mărturisit, şi i-a denunţat pe alţi doi, care n-au putut fi arestaţi. Aşa a trăit şi s-a sfârşit bunul meu prieten, Gaston Duranton, poreclit Strâmbu.

Pe furiş, câţiva ofiţeri au pus câţiva deţinuţi să caute aur şi diamante în rio Caroni. Rezultatele au fost pozitive, n-au dat de-o comoară ca-n basme, dar suficient ca să-i stimuleze pe căutători. În partea de jos a grădinii inele, doi indivizi lucrează toată ziulica folosind ceea ce numesc ei battée, o pălărie chinezească întoarsă, cu vârful în jos şi marginea în sus. O umplu cu pământ şi-l spală. Cum diamantul atârnă mai greu ca orice, rămâne în fundul pălăriei. Unu a şi mierlit. Îşi fura „patronul”. În urma acestui mic scandal s-a pus capăt trebii cu „mina” clandestină.

În lagăr se găseşte un tip plin de tatuaje pe torace. Pe ceafă scrie: „Mă… pe frizer”. Are braţul drept paralizat. Gura-i strâmbă şi limba mare şi băloasă care-i atârnă adesea din gură dovedesc limpede că a avut o congestie cerebrală. Unde? Nu se ştie. Era aici înaintea noastră. De unde vine? Sigur e doar faptul că-i un ocnaş sau un deportat evadat. Pe pieptul său are tatuat „Bat d'Af”.

Asta şi cu acel „mă… pe frizer” de pe ceafă dovedesc fără putinţă de tăgadă că-i un ocnaş.

Caraliii şi prizonierii l-au poreclit Picolino. E tratat bine, capătă de mâncare cu multă conştiinciozitate, de trei ori pe zi şi ţigări. Ochii săi albaştri trăiesc intens, iar privirea sa nu-i totdeauna tristă. Când se uită la cineva pe care-l iubeşte, pupilele îi sclipesc de bucurie. Înţelege tot ce i se spune, dar nu poate nici să vorbească, nici să scrie: nu i-o îngăduie braţul drept, paralizat, iar de la mâna stângă îi lipsesc policarul şi două degete. Epava asta stă ore întregi lipită de sârma ghimpată, aşteptându-mă să trec pe-acolo cu nişte legume, întrucât e drumul pe care apuc ca s-ajung la popota ofiţerilor. Deci, în fiecare dimineaţă, ducându-mă cu legumele, mă opresc să-i spun câte ceva lui Picolino. Rezemat de sârmele ghimpate, mă priveşte cu frumoşii săi ochi plini de viaţă într-un trup aproape mort. Îi adresez câteva vorbe amabile, şi cu capul său, cu pleoapele sale, îmi dă de înţeles că a priceput tot ce i-am spus. Bietul său chip paralizat se luminează pentru o clipă şi ochii îi strălucesc, încercând să exprime, câte lucruri oare? De fiecare dată îi aduc câte-o delicatesă: o salată de roşii, de lăptuci sau castraveţi, gata pregătită „sau un pepenaş, un peşte prăjit pe jeratic. Nu-i e foame, deoarece în ocna venezueleană hrană e din belşug, dar înseamnă o schimbare faţă de meniul oficial. Câteva ţigări completează totdeauna micile mele daruri. Această scurtă vizită pe care i-o fac lui Picolino a devenit un obicei fix, în asemenea măsură încât ostaşii şi prizonierii îi spun „fiul lui Papillon”.