Capitolul 1 Pescarii din Irapa

Descopăr o lume, nişte oameni, o civilizaţie complet necunoscute mie. Aceste prime momente petrecute pe pământul Venezuelei sunt atât de emoţionante încât ar fi nevoie de-un talent mult superior slabelor mele posibilităţi ca să exprim, să descriu, să zugrăvesc primirea călduroasă pe care ne-a făcut-o populaţia asta generoasă. Unii sunt albi, alţii negri, dar marea majoritate arată ca nişte albi care au stat câteva zile la soare. Aproape toţi bărbaţii au pantalonii sumeşi până la genunchi.

— Bieţii oameni, în ce hal au ajuns! îi auzim spunând.

Satul de pescari unde am sosit se numeşte Irapa şi face parte dintr-un stat denumit Sucre. Femeile tinere sunt frumoase, mai degrabă micuţe, dar deosebit de graţioase, iar cele mai mature, ca şi cele bătrâne de tot, se transformă, fără excepţie, în infirmiere, surori de caritate sau mame grijulii.

Ne-au strâns în hambarul unei case, unde au agăţat cinci hamace de lână şi unde au adus o masă şi nişte scaune. Ne-au uns din cap până-n picioare cu unt de cacao. Nici un centimetru de carne vie n-a fost uitat. Oamenii aceia de pe coastă ştiu că, morţi de foame şi de oboseală cum suntem, din cauza unui post atât de îndelungat, aproape deshidrataţi, trebuie să dormim, şi totodată că n-avem voie să mâncăm decât câte puţin.

Culcat comod într-un hamac, fiecare dintre noi primeşte, aproape adormit, mâncarea pe care ne-o vâră în gură aceste infirmiere improvizate. Eram atât de sleit, puterile mă lăsaseră în aşa măsură în momentul când m-au întins în hamac încât, cu rănile bine oblojite cu unt de cacao, mă simt literalmente topit, şi dorm, mănânc, beau, fără să-mi dau prea bine seama de ce se petrece.

Primele linguriţe dintr-un soi de tapioca n-au fost acceptate de stomacul meu gol. De altfel nu sunt singurul în situaţia asta. Toţi am vomitat de mai multe ori o parte sau toată hrana pe care aceste femei ne-o băgau în gură.

Oamenii din sat sunt săraci lipiţi pământului. Totuşi, fiecare din ei, fără excepţie, contribuie la ajutorarea noastră. După trei zile, datorită îngrijirilor primite şi tinereţii noastre, suntem aproape puşi pe picioare. Ore întregi nu părăsim hamacurile. Sub hambarul din frunze de cocotier care ne ţine umbră şi răcoare, tovarăşii mei şi cu mine stăm de vorbă cu localnicii. N-au destule lucruri ca să ne îmbrace pe toţi odată. S-au împărţit în grupuri mici. Unii se ocupă de Guittou, alţii de Deplanque etc. Vreo zece persoane se ocupă de mine.

În primele zile m-au îmbrăcat cu ce-au apucat, lucruri purtate, dar extrem de curate. Acum, de câte ori le e cu putinţă, ne cumpără o cămaşă nouă, un pantalon, o curea, o pereche de papuci. Printre femeile care văd de mine sunt şi nişte fete tinere, de tip indian, dar amestecat eu sânge spaniol sau portughez. Pe una o cheamă Tibisay, pe alta Nenita. Mi-au cumpărat o cămaşă, un pantalon şi o pereche de papuci cărora le zice aspargate. Au o talpă de piele fără toc, iar laba piciorului e acoperită de-o pânză împletită. Degetele rămân goale, iar pânza înconjură călcâiul.

— Nu-i cazul să întrebăm de unde veniţi. Tatuajele arată că sunteţi evadaţi din ocna franceză.

Asta mă emoţionează şi mai mult. Cum adică? Ştiind că suntem nişte condamnaţi pentru delicte grave, evadaţi dintr-o închisoare a cărei străşnicie o cunosc din cărţi sau articole, acestor oameni sărmani li se pare firesc să ne salveze, să ne ajute? Să îmbraci pe cineva când eşti bogat sau înstărit, să-i dai de mâncare unui străin căruia i-e foame, atunci când ai de toate pentru familia ta şi pentru tine, înseamnă în orice caz că eşti bun la suflet. Dar să tai în două o turtă de porumb sau de manioc coaptă în cuptor, când n-ai destul pentru tine şi ai tăi, să împărţi mâncarea sărăcăcioasă – care mai degrabă subalimentează decât îi alimentează pe confraţii tăi – cu un străin, mai mult chiar, cu un evadat, e ceva admirabil.

În dimineaţa asta tac cu toţii, bărbaţi şi femei. Par necăjiţi şi îngrijoraţi. Ce se petrece? Tibisay şi Nenita sunt lângă mine. De cincisprezece zile încoace e pentru prima dată c-am putut să mă bărbieresc. S-a împlinit o săptămână de când ne aflăm în mijlocul acestor oameni sinceri şi generoşi. Arsurile mele au fost acoperite de-o piele foarte subţire, aşa că am îndrăznit să mă rad. Din cauza bărbii, femeile n-aveau decât o vagă idee cu privire la vârsta mea. Sunt încântate şi-mi spun cu naivitate că par tânăr. Cu toate astea am treizeci şi cinci de ani, dar nu arăt decât de douăzeci şi opt sau treizeci. Da, simt că toţi aceşti oameni ospitalieri sunt îngrijoraţi din pricina noastră.

— Ce s-o fi întâmplat? Spune, Tibisay, despre ce-i vorba?

— O să vină autorităţile din Güiria, un sat de lângă Irapa. Aici nu-i „şef civil” (comisar). Nu ştim cum se face, dar poliţia a aflat că sunteţi aici. O să vină.

O negresă înaltă şi frumoasă vine la mine însoţită de-un bărbat tânăr, gol până la brâu, cu un pantalon alb sumes până la genunchi. Trupul lui de atlet e bine proporţional. Negrita (negresa) – e un mod alintător de-a denumi femeile de culoare, foarte utilizat în Venezuela, unde nu există nici un fel de discriminare rasială sau religioasă – îmi spune:

— Señor Enriquez (Domnule Henri), o să vină poliţia. Nu ştim dacă vin cu gânduri bune sau rele. N-aţi vrea să vă ascundeţi câtva timp în munţi? Fratele meu poate să vă ducă la o căsuţă unde n-o să vă caute nimeni. Tibisay, Nenita şi cu mine o să vă aducem zilnic de mâncare, cu schimbul, şi-o să vă mai spunem ce mai e nou.

Emoţionat la culme, vreau să-i sărut mâna acestei fete nobile, dar ea şi-o trage înapoi şi mă sărută frăţeşte pe obraz.

Sosesc în goană nişte călăreţi. Fiecare are câte-o macetă, din acelea folosite la tăierea trestiei de zahăr, şi pe care-o poartă spânzurată la şoldul stâng, ca o sabie, o centură lată plină cu cartuşe şi un revolver cât toate zilele, într-un toc, pe şoldul drept. Descălecă. Un bărbat cu chip mongolic, cu ochi oblici de indian, cu pielea arămie, înalţ şi uscăţiv, de vreo patruzeci de ani, purtând o pălărie uriaşă din paie de orez, vine spre noi.

— Bună ziua. Sunt „şeful civil”, prefectul poliţiei.

— Bună ziua, domnule.

— Voi ăştia, de ce n-aţi anunţat că se află printre voi cinci cayennezi evadaţi? Am auzit că sunt aici de-o săptămână. Răspundeţi.

— Am aşteptat să poată umbla şi să li se vindece arsurile.

— Am venit după ei să-i ducem la Güiria. Soseşte îndată un camion.

— Doriţi o cafea?

— Da, mulţumesc.

Aşezaţi roată, beau toţi cafea. Mă uit la prefectul poliţiei şi la poliţişti. Nu par oameni răi. Am impresia că se supun unor ordine de sus, fără a fi însă de acord cu ele.

— Aţi evadat din Insula Diavolului?

— Nu, venim de la Georgetown, din Guyana engleză.

— De ce n-aţi rămas acolo?

— E foarte greu să-ţi câştigi pâinea acolo. Zâmbind, prefectul adăugă:

— Credeţi că aici o s-o duceţi mai bine?

— Da, suntem latini ca şi dumneavoastră.

Un grup de şapte-opt bărbaţi se îndreaptă spre cercul nostru. În fruntea lor un individ de vreo cincizeci de ani, cu părul alb, înalt de peste un metru şaptezeci şi cinci, cu pielea de culoarea ciocolatei cu lapte. Nişte ochi negri, imenşi, dau în vileag o inteligenţă şi o tărie sufletească excepţionale. Mâna lui dreaptă se reazemă pe mânerul unui cuţit care-i spânzură de-a lungul coapsei.

— Domnule prefect, ce-aveţi de gând să faceţi cu oamenii ăştia?

— Să-i duc la închisoarea din Güiria.

— De ce nu-i lăsaţi să trăiască printre noi, alături de familiile noastre? Fiecare de-aici s-ar îngriji de câte unul.

— Nu se poate, aşa a dat poruncă guvernatorul.

— Dar n-au comis nici un delict pe teritoriul Venezuelei.

— E-adevărat. Totuşi, sunt nişte indivizi foarte primejdioşi; ca să-i fi condamnat francezii la ocnă, trebuie să fi comis delicte foarte grave. În plus, sunt nişte evadaţi, fără acte de identitate, şi poliţia ţării lor îi va cere cu siguranţă când va afla că se găsesc în Venezuela.

— Vrem să-i ţinem la noi.

— Nu se poate, porunca guvernatorului.

— Orice se poate. Ce ştie guvernatorul despre nenorociţi? Un om nu-i niciodată pierdut. Orice-ar fi făcut, la un moment dat al vieţii sale există totdeauna o şansă să fie recuperat şi să ajungă un om bun şi folositor obştii. Nu-i aşa, oameni buni?

— Aşa-i, răspund în cor bărbaţii şi femeile. Lăsaţi-ni-i, o să-i ajutăm să-şi refacă viaţa. Într-o săptămână am apucat să-i cunoaştem destul de bine, precis că-s oameni de treabă.

— Nişte oameni mai civilizaţi decât noi i-au întemniţat ca răufăcători.

— Ce numiţi civilizaţie, domnule prefect? întreb eu. Faptul că avem ascensoare, avioane şi un tren pe sub pământ dovedeşte oare că francezii sunt mai civilizaţi decât aceşti oameni care ne-au găzduit şi ne-au îngrijit? Să ştiţi că, după umila mea părere, există mai multă civilizaţie umană, mai multă superioritate sufletească, mai multă înţelegere în oricare fiinţă din colectivitatea asta care trăieşte cu simplitate în mijlocul naturii, lipsită, e drept, de toate binefacerile civilizaţiei mecanice. Chiar dacă nu se bucură de avantajele progresului, au simţământul milosteniei mult mai dezvoltat decât toţi aşa-zişii civilizaţi de pe lume. Prefer un analfabet din acest cătun unui licenţiat în litere de la Sorbona din Paris, dacă acesta va dobândi într-o zi sufletul procurorului care a făcut să fiu condamnat. Cel dintâi nu încetează să fie om, celălalt a uitat ce înseamnă asta.

— Te înţeleg. Totuşi, eu nu sunt decât o unealtă. Iată că soseşte camionul. Vă rog să mă ajutaţi prin atitudinea voastră să n-aibă loc incidente.

Fiecare grup de femei îl îmbrăţişează pe cel de care s-a ocupat. Tibisay, Nenita, Negrita mă sărută plângând în hohote. Fiecare bărbat ne strânge mâna, arătând astfel cât suferă că ne vede pornind spre închisoare.

— Vă spun la revedere vouă, celor din Irapa, seminţie deosebit de nobilă, întrucât aţi avut curajul să înfruntaţi şi să criticaţi autorităţile patriei voastre ca să luaţi apărarea unor prăpădiţi pe care ieri nici nu-i cunoşteaţi. Pâinea mâncată la voi, pâinea asta pe care-aţi avut tăria să v-o luaţi de la gură ca să ne-o daţi nouă, pâinea asta, simbol al frăţiei omeneşti, a constituit pentru mine exemplul sublim al vremurilor de odinioară: „Să nu ucizi, să-i ajuţi pe cei în suferinţă chiar de-ar trebui să te lipseşti pe tine însuţi. Ajută-i oricând pe cei mai nefericiţi decât tine.” Iar dacă voi fi vreodată liber, de câte ori îmi va fi cu putinţă, o să-mi ajut semenii, aşa cum m-au învăţat primii oameni pe care i-am întâlnit în Venezuela. Ulterior aveam să mai întâlnesc mulţi alţii asemenea lor.