Capitolul 1Bivolii

Aşadar, e-o adevărată minune că mă întorc pe Insula Royale, spre a ispăşi o pedeapsă obişnuită. O părăsisem cu o condamnare pe opt ani şi, datorită acelei încercări de salvare, revin după nouăsprezece luni.

Mi-am regăsit prietenii: Dega, tot contabil. Galgani la poştă, Carbonieri, care a fost achitat în chestia cu evadarea mea, Grandet, Bourset, tâmplarul, şi cei cu căruciorul: Naric şi Quenier, Chatal la infirmerie, şi complicele primei mele evadări, Maturette, care tot mai e pe Insula Royale, ca ajutor de infirmier.

Bandiţii din maquis-ul corsican sunt prezenţi cu toţii: Essari, Vicioli, Césari, Razori, Fosco, Maucuer şi Chapar. Toate vedetele cronicii roşii ale anilor 27-35 se află aici.

Marsino, asasinul lui Dufrène, a murit săptămâna trecută de mizerie fiziologică. În ziua respectivă rechinii au avut o masă pe cinste. Le fusese servit unul din cei mai cunoscuţi experţi în pietre preţioase din Paris.

Barrat poreclit Actriţa, milionarul campion de tenis din Limoges, care a asasinat un şofer şi pe prietenul său intim, niţel prea intim, e şeful laboratorului şi farmacist la spitalul din Insula Royale. Pe Insule devii tuberculos pe baza dreptului primei nopţi, susţine un doctor şugubăţ.

Pe scurt, sosirea mea pe Insula Royale aduce a lovitură de trăsnet. Pătrund din nou în clădirea căpăţânoşilor într-o zi de sâmbătă; dimineaţa. Aproape toţi se află aici şi, până la ultimul, mă întâmpină cu căldură, manifestându-şi prietenia. Până, şi tipul cu ceasornicul, care n-a mai deschis gura din faimoasa dimineaţă când era să fie ghilotinat din greşeală, până şi el se deranjează şi vine să-mi dea bineţe.

— Va să zică e-n regulă, fraţilor?

— Da. Papi, fii binevenit.

— Ţi-am păstrat locul, zice Grandet. A rămas gol din ziua când ai plecat.

— Vă mulţumesc tuturor. Ce se mai aude?

— Veste bună.

— Ce?

— Noaptea trecută, în sala din faţa celor cu purtare bună, l-au găsit rece pe caiafa care te-a turnat după ce te ginise din vârful cocotierului. Cu siguranţă că i-a făcut de petrecanie vreun prieten de-al tău care nu voia să-l întâlneşti viu şi te-a scutit de treabă.

— Precis, tare-aş vrea să-l ştiu, să-i mulţumesc.

— Poate şi-o da drumul la gură odată. Azi-dimineaţă, când ne trecea la număr, l-au găsit înţepat cu un şiş în inimă. Băieţii – n-aude, n-a vede.

— Mai bine aşa. Dar jocul?

— Merge, locul te-aşteaptă.

— Bun. Va să zică o pornim iar ca vieţaşi. Vorba-i cum şi când se termină chestia asta.

— Papi, să ştii, parcă ne pocnise pe toţi cu leuca-m cap când s-a aflat c-ai luat opt ani. Acum, c-ai sosit, nu-i om pe Insule să nu vrea să te ajute la orice, oricât ar risca,

— Te cheamă comandantul, zice un paznic.

Ies cu el. La postul de gardă, nişte caralii îmi spun câteva cuvinte amicale. Mă iau după caraliu şi dau de comandantul Prouillet.

— E-n regulă, Papillon?

— Da, domnule comandant.

— Îmi pare bine c-ai fost graţiat şi te felicit pentru fapta curajoasă în legătură cu fetiţa colegului meu.

— Vă mulţumesc.

— O să fii bivolar până te-apuci iar de vidanjare, cu învoire la pescuit.

— Doar dacă asta nu vă compromite prea mult.

— Treaba mea. Supraveghetorul atelierului nu mai e aici, iar peste trei săptămâni plec în Franţa. Bun, va să zică mâine îţi reiei locul.

— Domnule comandant, nu ştiu cum să vă mulţumesc.

— Stând cuminte o lună până încerci altă evadare, spune Prouillet râzând.

În sală văd mereu aceiaşi bărbaţi, ducând aceeaşi viaţă ca înainte să plec. Grup aparte, cartoforii nu se gândesc şi nu trăiesc decât pentru joc. Cei cărora le plac băieţii, mănâncă şi dorm împreună. Veritabile căsnicii în care dragostea şi pasiunea le stăpânesc, zi şi noapte, toate gândurile. Scene de gelozie pătimaşe, în care „bărbatul” şi „femeia” se spionează reciproc şi care declanşează inevitabile omoruri când unul din ei se plictiseşte de celălalt şi dă să caute alte iubiri.

Pentru frumoasa Charlie (Barrat), un negru poreclit Simplon a ucis săptămâna trecută pe unul numit Sidero. Era al treilea pe care Simplon îl omoră din pricina lui Charlie.

Au trecut abia câteva ore de când sunt în lagăr că se şi înfiinţează la mine doi tipi.

— Ascultă, Papillon, aş vrea să ştiu dacă Maturette e gagica ta.

— De ce?

— Chestii personale.

— Ascultă aici. Maturette şi cu mine am fost într-o evadare de două mii cinci sute de kilometri şi s-a purtat ca un bărbat, asta-i tot ce-am de spus.

— Vreau să ştiu dacă e cu tine.

— Nu, şi nu ştiu nimic despre Maturette în privinţă asta. Îl apreciez ca prieten, de altceva nu mă sinchisesc, doar dacă-i face cineva vreun rău.

— Dar dac-ar fi vreodată gagica mea?

— Dacă e de acord, nu mă bag. Dar dacă-l ameninţi, pentru asta, ai de-a face cu mine.

Activi sau pasivi, cu pederaştii lucrurile se petrec la fel căci şi unii, şi alţii, se cufundă în patima lor fără să se mai gândească la altceva.

L-am regăsit pe italianul din convoi, ăla cu tubul de aur. A venit să-mi dea bineţe. Îi zic:

— Mai eşti aici?

— Am încercat în fel şi chip. Mama mi-a trimis douăşpe bătrâne, caraliul şi-a oprit şase ca şpagă, am dat patru ca să fiu externat, am reuşit să merg la raze la Cayenne, şi nici o scofală. Pe urmă am aranjat să fiu acuzat că mi-am rănit un prieten, pe Razori, îl ştii, banditul corsican.

— Da, şi pe urmă?

— Aranjasem şusta cu el, şi-a făcut o rană la burtă şi-am ajuns amândoi la tribunalul militar, el ca reclamant, eu ca împricinat. Nici n-am apucat să pun piciorul pe pământ. În cinşpe zile s-a terminat totul. Am luat şase luni, le-am făcut anul trecut la Recluziune. Habar n-aveai că eram acolo. Nu mai pot, Papi, îmi vine să m-omor.

— Mai bine o mierleşti pe mare, evadând, măcar crăpi liber.

— Ai dreptate, sunt gata să fac orice. Dă-mi de ştire dacă pregăteşti ceva.

— În regulă.

Cum s-ar zice, pe Insula Royale viaţa reîncepe. Iată-mă bivolar. Am un bivol căruia i se spune Brutus. Cântăreşte două mii de kile, e un ucigaş de bivoli. A şi omorât doi masculi. Paznicul Angosti, care vede de treaba asta, îmi spune:

— E ultima încercare ce se mai face. Dacă mai omoară unul, îl curăţă.

Azi-dimineaţă am făcut cunoştinţă cu Brutus. Negrul martinican care-l mână o să stea o săptămână cu mine să mă înveţe meseria. M-am împrietenit cu Brutus pe loc, urinându-i pe bot; adoră sărătura. Apoi i-am dat câteva fructe verzi pe care le culesesem în grădina spitalului. Cobor cu Brutus, înjugat ca un bou la oiştea zdravănă a unei căruţe care să tot aibă câteva sute de ani, atât de nepriceput e meşterită, şi pe care se află o butie cu trei mii de litri de apă. Îndeletnicirea mea şi-a amicului Brutus e să ne ducem la malul mării, să umplem butia cu apă şi să urcăm panta asta groaznică până la platou. Ajunşi aci, dau drumul cepului, iar apa se scurge pe canalele săpate în piatră, măturând în cale tot ce-a rămas după vidanjarea de dimineaţă. Încep la şase şi către nouă sunt gata.

Patru zile mai târziu, martinichezul zice că pot să mă descurc de unul singur. Cu un singur lucru am de furcă: dimineaţa, la cinci, trebuie să înot prin mlaştină în căutarea lui Brutus, care se ascunde, pentru că nu-i place munca. Cum are nări foarte sensibile, i-au trecut prin ele un belciug de care atârnă mereu un capăt de lanţ de vreo jumate metru. Când îl zăresc, dă înapoi, se cufundă şi iese la aer mai încolo. Uneori durează mai bine de-o oră până ce-l prind în scârba asta de apă stătută a mocirlei, plină de lighioane şi de nuferi. M-apucă toţi dracii:

— Mârlanule! Zevzecule! Eşti încăpăţânat ca un măgar! Ai de gând să ieşi sau te ia mama dracului?

Nu se arată simţitor decât dacă-l apuc de lanţ. Înjurăturile îl lasă rece. Dar când a ieşit în fine din mocirlă îmi devine amic.

Am două bidoane pentru grăsime umplute cu apă de băut. Fac mai întâi un duş, mă curăţ de apa aia vâscoasă a bălţii. După ce ma-am săpunit şi m-am clătit straşnic, rămâne de obicei mai bine de-o jumătate de bidon cu apă de băut, şi atunci îl spăl pe Brutus cu nişte câlţi de nucă de cocos. Îi frec bine regiunile sensibile şi-l ud zdravăn. Brutus îşi freacă atunci botul de mâinile mele şi se aşează singur la hulubele căruţei. Niciodată nu-l înţep cu dardul, cum făcea martinichezul. Îmi poartă recunoştinţă, dovadă că umblă mai repede cu mine decât cu el.

De Brutus e îndrăgostită o mică bivoliţă frumuşică. Ne însoţeşte, merge lângă noi. N-o gonesc cum făcea celălalt bivolar, dimpotrivă. O las să se pupe cu Brutus şi să ne întovărăşească. De pildă, nu-i deranjez când se drăgostesc, şi Brutus mi-e recunoscător, căci urcă cei trei mii de litri cu o viteză uimitoare. S-ar zice că vrea să recâştige timpul irosit pe când se pupa cu Margareta – ăsta-i numele bivoliţei.

Ieri, la apelul de la ora şase, a izbucnit un mic scandal din pricina Margaretei. Se pare că negrul martinichez o mârlea zilnic pe bivoliţă, căţărându-se pentru asta pe un mic zid. Surprins de un, gardian, a umflat treizeci de zile de carceră. Motivul oficial: „Practicarea coitului asupra unui animal”. Or, ieri, la apel, Margareta şi-a făcut apariţia, a defilat placidă prin faţa a şaizeci de oameni şi, când a ajuns în faţa negrului, s-a întors, prezentându-i fundul. A fost un hohot general de râs, iar negrul a devenit cenuşiu de ruşine.

Trebuie să fac zilnic trei drumuri cu apă. Cel mai mult durează până ce butia e umplută pe ţărm de doi hamali, dar merge destul de repede. La nouă sunt gata şi mă duc la pescuit.

Mi-am luat-o pe Margareta ca aliată ca să-l scot pe Brutus din mlaştină. Când o scarpin în urechi face ca o iapă în caiduri. Brutus iese atunci de bunăvoie. Deşi eu nu mai sunt nevoit să mă spăl, pe el îl scald şi mai abitir ca înainte. Foarte curat şi fără să mai pută a balta aia scârboasă în care-şi petrece noaptea, place şi mai mult Margaretei şi străluceşte ca un crai-nou.

Urcând dinspre mare, la jumătatea coastei se află un loc aproape neted unde am un pietroi. Brutus s-a învăţat să sufle aici cinci minute, împiedic căruţa, şi-aşa se odihneşte mai bine. Dar azi-dimineaţă ne aştepta un alt bivol, Danton, la fel de mare, ascuns după nişte cocotieri care au doar frunze întrucât e vorba de-o pepinieră. Danton se iveşte şi-l atacă pe Brutus. Acesta se dă deoparte, fereşte lovitura, aşa că celălalt vine grămadă peste căruţă. Un corn a găurit butia. Danton face eforturi disperate să se desprindă, iar eu îi dau drumul lui Brutus din hăţuri. Îşi face loc spre deal, şi porneşte-n galop spre Danton, de la cel puţin treizeci de metri. De teamă sau de disperare, acesta, frângându-şi cornul, reuşeşte să se desprindă mai înainte să-l ajungă bivolul meu, dar Brutus nu poate să frâneze la timp şi buşeşte căruţa, care se răstoarnă.

În faţa mea începe să se desfăşoare atunci o scenă tare ciudată. Brutus şi Danton îşi ating coarnele fără să se împungă, doar îşi freacă uriaşele coarne. Par să-şi vorbească, şi cu toate astea nu mugesc, doar suflă zgomotos. Bivoliţa începe acum să urce costişa încet, urmată de cei doi masculi, care se opresc din timp în timp şi reîncep să-şi frece şi să-şi încurce coarnele. Când durează prea mult, Margareta geme languros şi porneşte iar spre platou. Cei doi mastodonţi o urmează, mereu alături. După trei opriri cu aceeaşi ceremonie, ajungem pe platou. Locul unde sosim se găseşte în faţa farului şi este o întindere pustie, lungă de vreo trei sute de metri. La capăt se află lagărul ocnaşilor; la dreapta şi la stânga, clădirile celor două spitale, al deportaţilor şi al militarilor.

Danton şi Brutus continuă să meargă alături, la douăzeci de paşi în spatele meu. La rândul ei, Margareta se duce liniştită până la mijlocul platoului şi se opreşte. Cei doi inamici ajung în dreptul ei. Din când în când, ea îşi lansează vaietul de lamentare, lung şi, neîndoielnic, sexual. Bivolii îşi ating iar coarnele, dar de data asta aş zice că-şi vorbesc de-a binelea, deoarece zgomotul răsuflării lor e însoţit de sunete care-or fi însemnând ceva.

După conversaţia asta, unul porneşte încet spre dreapta, iar celălalt spre stânga. Se duc să se posteze la extremităţile platoului. Va să zică îi despart vreo trei sute de metri. Margareta stă mai departe în centru şi aşteaptă. Am înţeles: e vorba de un duel în toată regula, acceptat de ambele părţi, iar bivoliţa va fi trofeul. Demoazela Margareta e de acord, de altfel, se mândreşte că doi gagii o să se bată pentru ea.

La un muget al ei se-avântă unul spre altul. Pe parcursul pe care urmează să-l străbată fiecare, de vreo sută şi cincizeci de metri, nu-i nevoie să mai spun că cele două mii de kilograme ale lor se înmulţesc cu viteza pe care reuşesc s-o atingă, izbitura acestor două căpăţâni e-atât de formidabilă încât ambii rămân knok-out mai bine de cinci minute. Fiecăruia i s-au muiat picioarele. Cel mai repede îşi revine Brutus, care porneşte de data asta în galop să-şi reia locul.

Lupta a durat două ore. Nişte carali voiau să-l lichideze pe Brutus, dar m-am opus şi, la un moment dat, la o nouă izbitură, Danton şi-a frânt cornul pe care şi-l paradise lovindu-l de butie. O ia la goană, urmat de Brutus. Fugărirea a durat până a doua zi. Grădini, cimitir, spălătorie, pe unde-au trecut au făcut totul zob.

Abia după ce s-au bătut toată noaptea a reuşit Brutus, pe la şapte dimineaţa, să-l înghesuie pe Danton lângă zidul măcelăriei, aflată pe malul mării, şi să-i găurească burta, înfigându-şi cornul până la rădăcină. Ca să-l lichideze definitiv, Brutus se răsuceşte de două ori, astfel încât cornul să se învârtească în burta lui Danton, care, rănit de moarte, se prăbuşeşte într-o baltă de sânge şi maţe.

Lupta asta de uriaşi l-a slăbit pe Brutus în aşa hal încât a trebuit să-i degajez cornul ca să se poată ridica. Porneşte, clătinându-se, pe drumul de lângă mare, iar aci i se alătură Margareta; umblă lângă el, ridicându-i grumazul vânjos cu capul ei lipsit de coarne.

N-am fost de faţă când au nuntit, deoarece caraliul care răspunde de bivoli m-a acuzat că l-am dezlegat pe Brutus, şi mi-am pierdut postul de bivolar.

Am cerut să vorbesc cu comandantul în privinţa lui Brutus.

— Cum a fost, Papillon? Brutus trebuie ucis, e prea periculos. A omorât până acum trei bivoli de toată frumuseţea.

— Tocmai de asta am venit, să vă rog să-l salvaţi pe Brutus. Gardianul ăla de la plantaţii, responsabil cu bivolii, nu se pricepe. Daţi-mi voie să vă povestesc cum a fost cazul cu Brutus, că era în legitimă apărare.

Comandantul zâmbeşte:

— Te ascult.

— Aşa că-nţelegeţi, domnule comandant, că bivolul meu a fost cel atacat, închei eu după ce i-am povestit toate amănuntele. Ba mai mult, dacă nu l-aş fi dezlegat pe Brutus, Danton îl omora aşa legat, deci incapabil să se apere, din moment ce era prins de jug şi de căruţă.

— Aşa-i, spune comandantul. Tocmai soseşte caraliul de la plantaţii.

— Bună ziua, domnule comandant. Papillon, te căutam, azi-dimineaţă ai pornit pe insulă ca şi cum te-ai fi dus la lucru, deşi n-aveai nimic de făcut.

— Domnule Angosti, m-am dus să văd dacă pot să pun capăt luptei aceleia, dar din păcate erau ca turbaţi.

— S-ar putea să fie aşa, însă de-acum încolo nu mai mergi cu bivolul, ţi-am mai spus-o. De altfel, va fi tăiat duminică dimineaţa, o s-avem carne pentru penitenciar.

— Asta n-o s-o faceţi.

— Doar n-o să ne împiedici tu.

— Nu eu, domnul comandant. Şi dacă nu-i destul, doctorul Germain Guibert, pe care o să-l rog să intervină ca să-l scape pe Brutus.

— Ce te bagi unde nu-ţi fierbe oala?

— Ba-mi fierbe. Eu umblu cu bivolul, şi e prietenul meu.

— Ţi-e prieten? Bivolul? Faci mişto de mine?

— Domnule Angosti, mă laşi să spun o vorbă?

— Lasă-l să-şi apere bivolul, zice comandantul.

— În regulă, vorbeşte.

— Domnule Angosti, ce părere ai, şi-or fi vorbind oare dobitoacele?

— De ce nu, dacă se-nţeleg?

— în cazul ăsta, Brutus şi Danton s-au bătut în duel de comun acord.

Şi explic iar totul, de la început până la sfârşit.

— Lua-le-ar naiba! zice corsicanul, că trăsnit mai eşti, Papillon. Vezi cum te descurci cu Brutus, dar dacă mai omoară un bivol, nu-l mai scapă nimeni, nici comandantul. Te fac iar bivolar. Fă cum ştii să-l pui pe Brutus la treabă.

După două zile, în care timp căruţa a fost meşterită de lucrătorii din atelier, Brutus a început iar să transporte zilnic apă de mare, însoţit de Margareta, consoarta lui legitimă. Iar eu, când ajungeam la locul unde se odihnea, împiedicam bine căruţa cu pietroiul şi-i ziceam:

— Ei, Brutus, unde-i Danton?

Iar namila pornea căruţa dintr-o singură mişcare şi, păşind vesel, ca un învingător, străbătea restul drumului dintr-un foc.