Capitolul 2 Răscoala la Saint-Joseph
Insulele sunt extrem de periculoase din cauza acelei aşa-zise libertăţi de care te bucuri. Mă doare să-i văd pe toţi cum îşi duc cuminte mica lor viaţă ca să nu dea de vreun bucluc. Unii aşteaptă ispăşirea pedepsei, iar alţii nimic, se tăvălesc în viciile lor.
În noaptea asta stau lungit în hamacul meu. În fundul sălii cartoforii joacă de parc-ar fi intrat dracii-n ei, că până la urmă Carbonieri şi Grandet, prietenii mei, s-au văzut siliţi să facă amândoi pe starostele de joc. Unul singur n-ar fi făcut faţă. Mă străduiesc să mă cufund în amintirile mele. „Nu vor să apară: parcă n-ar fi existat niciodată Curtea cu juri. Degeaba încerc să limpezesc imaginile înceţoşate ale acelei zile fatale, nu izbutesc să văd clar nici un personaj. Doar procurorul se înfăţişează în toată crunta-i realitate. Dumnezeii tăi, credeam că ţi-am făcut figura când m-am văzut la Trinidad, la Bowen. Cu ce făcătură m-ai blestemat, nemernicule, ca nici după şase evadări să nu-mi recapăt libertatea? La prima, aia cu ocnaşii, ai putut să dormi liniştit când ai prins de veste? Tare-aş vrea să ştiu dacă te-a cuprins teama sau furia aflând că prada ta reuşise să scape de soarta de-a putrezi pe care i-o hărăziseşi cu patruzeci şi trei de zile în urmă. Spărsesem cuşca. Ce fatalitate m-o fi urmărit, făcându-mă să mă întorc la ocnă unsprezece luni mai târziu? Poate că m-a pedepsit Dumnezeu pentru vina de a fi dispreţuit viaţa primitivă, dar frumoasă pe care puteam s-o duc oricât aş fi vrut.
Ceie două iubite ale mele, Lali şi Zoraima, tribul acela fără jandarmi, fără alte legi decât cea mai deplină înţelegere între fiinţele care-l alcătuiesc – da, eu sunt vinovat c-am ajuns aici, dar trebuie să mă gândesc la un singur lucru, să evadez, să evadez sau să mor. Greşeşti dacă, aflând c-am fost prins şi băgat iar la ocnă, ţi-a mijit din nou zâmbetul acela biruitor de la Curtea cu juri şi ai gândit: „în felul ăsta, iar e totul în regulă, a pornit iar pe calea putreziciunii pe care i-o hărăzisem”. Mintea mea, sufletul meu nu vor apuca nicicând pe drumul ăsta înjositor. Nu mi-ai înhăţat decât trupul; paznicii tăi, sistemul tău penitenciar constată, chiar de două ori pe zi, că sunt prezent, şi asta vă e destul. Şase dimineaţa:
— Papillon!
— Prezent.
Şase seara:
— Papillon!
— Prezent.
E-n regulă. Aproape şase ani de când am pus mâna pe el, a început probabil, să putrezească şi, dacă avem un pic de noroc, într-una din zilele astea clopotul, va chema rechinii să-l ia în primire, cu toate onorurile, la banchetul de fiecare zi pe care li-l oferă pe gratis sistemul de nimicire prin uzură.
Te înşeli, ţi-ai greşit socotelile. Prezenţa mea fizică n-are nimic-de-a face cu-prezenţa mea morală. Ştii ceva? Nu aparţin ocnei, n-am deprins câtuşi de puţin obiceiurile codeţinuţilor mei, nici măcar ale celor mai apropiaţi camarazi. Sunt un permanent candidat la evadare.
Pe când stăteam de vorbă cu procurorul de la Curtea cu juri, se apropie doi tipi de hamacul meu.
— Dormi, Papillon?
— Nu.
— Am vrea să stăm de vorbă.
— Spune. Dacă vorbeşti încet, nu-i nimeni pe-aici să te-audă.
— Uite, suntem pe cale să pregătim o răscoală.
— Ce-aţi plănuit?
— Omorâm toţi arabii, toţi caraliii, cu toate nevestele lor şi toţi ţâncii zămisliţi din putregaiul ăsta. Ca să iasă, Arnaud, adică eu, cu amicu' meu Hautin, ajutaţi de patru tipi care-s de partea noastră, atacăm depozitul de arme de la comandament. Lucrez acolo, văd de arme să fie în stare bună. Sunt douăştrei de pistoale-mitralieră şi peste optzeci de puşti, carabine şi puşti sistem Lebel. Treaba o să…
— Opreşte-te, nu continua. Refuz. Mulţumesc pentru încrederea pe care mi-o arăţi, dar nu-s de-acord.
— Credeam c-ai să primeşti să fii şeful răscoalei. Stai să-ţi povestesc amănuntele pe care le-am studiat şi-ai să vezi că nu se poate să dea greş. De cinci luni pregătim chestia asta. Avem peste cincizeci de oameni de partea noastră.
— Nu rosti nici un nume, nici şef nu vreau să fiu şi nici să iau parte la treaba asta.
— De ce? Am avut încredere să-ţi vorbim pe faţă, acum eşti dator să ne dai o explicaţie.
— Nu te-am rugat, să-mi povesteşti ce-ai de gând, una la mână. De când mă ştiu, nu fac decât ce vreau eu, nu ce vor alţii, două la mână. În plus de asta, nu sunt un ucigaş care lucrează cu grămada. Pot să omor pe cineva care mi-a pricinuit un mare rău, dar nu nişte femei sau nişte copii care nu mi-au făcut nimic. Şi nici măcar nu vedeţi partea cea mai proastă în chestia asta, şi v-o spun eu: chiar dacă iese bine răscoala, tot în bară daţi.
— De ce?
— Pentru că treaba principală, evadarea, nu-i cu putinţă. Să zicem că la răscoală iau parte o sută de oameni, Cum fac s-o şteargă? Pe Insule nu-s decât două bărci, cu totul şi cu totul, nu încap în ele decât cel mult patruzeci de ocnaşi. Cum rămâne cu ceilalţi şaizeci?
— Noi o să fim printre cei patruzeci care se urcă în bărci.
— Asta crezi tu, dar ăilalţi nu sunt mai blegi că voi, o să aibă arme la fel ca voi, şi dacă are măcar un pic de creier fiecare, după ce-o să-i lichidaţi pe ăia pe care i-ai pomenit, o să începeţi să vă ciuruiţi între voi ca să vă puteţi urca în vreo barcă. Partea cea mai importantă în toată chestia asta e că nici o ţară n-o să vrea să primească vreuna, din cele două bărci, pentru că, până să sosiţi voi, o să se telegrafieze în oricare din ţările spre care v-aţi putea îndrepta, mai ales c-aţi lăsat după voi morţi cu grămada. Nu-i colţişor unde să nu vă aresteze şi să nu vă predea Franţei. Aţi auzit că m-am întors din Columbia, ştiu ce vorbesc. Pe cuvânt de onoare că după o treabă ca asta eşti extrădat de oriunde.
— Bine. Va să zică refuzi?
— Da.
— Asta-i ultimul cuvânt?j
— E-o hotărâre irevocabilă.
— Nu rămâne decât s-o luăm din loc.
— O clipă. Vă rog să nu vorbiţi de planul ăsta cu nici un amic de-al meu.
— De ce?
— Pentru că ştiu dinainte c-o să refuze, aşa că nu vă mai osteniţi.
— În regulă.
— Nu credeţi c-ar fi cazul s-o lăsaţi baltă?
— Cinstit vorbind, Papillon, nu.
— Nu pricep care vă e scopul, v-am explicat foarte serios că, şi dacă reuşeşte răscoala, n-o să puteţi fi liberi.
— Mai presus de orice vrem să ne răzbunăm. Dar acum dacă ne-ai explicat că-i imposibil s-ajungem într-o ţară care să ne primească, o luăm prin hăţişuri şi-o să încropim o bandă în junglă.
— Pe cuvântul meu de onoare că nu-i spun nimic nici celui mai bun prieten.
— Ştim treaba asta.
— În regulă. Şi ultima chestie: daţi-mi de ştire cu opt zile înainte, ca să mă duc la Saint-Joseph, să nu mă aflu pe Insula Royale când o începe treaba.
— O să ţi se dea de ştire din vreme, ca să treci pe insula ailaltă.
— Ce-aş putea să fac ca să vă răzgândiţi? Vreţi s-aranjaţi altă şustă cu mine? De pildă, furăm patru carabine, atacăm într-o noapte postul care păzeşte bărcile, luăm o barcă şi plecăm împreună.
— Nu, prea ne-au chinuit. Pentru noi contează întâi de toate răzbunarea, chiar dacă ne curăţă.
— Dar ţâncii? Nevestele?
— E-aceeaşi plămadă, acelaşi sânge, unu să nu rămână.
— Hai să schimbăm vorba.
— Nu ne urezi noroc?
— Nu, vă zic: lăsaţi-o baltă, sunt de făcut treburi mai cu ost decât porcăria asta.
— N-admiţi dreptul la răzbunare?
— Ba da, dar nu pe nişte nevinovaţi. Noapte bună.
— Noapte bună. N-am vorbit nimic, Papi, aşa-i?
— Aşa-i, băieţi!
Hautin şi Arnaud dispar. Ce mai chestie şi asta! Cam săriţi indivizii şi, colac peste pupăză, ar mai exista vreo cinzeci sau şaizeci de compromişi, iar la momentul respectiv, peste o sută! Ce aiureală! Niciunul dintre amicii mei nu mi-a şoptit ceva, înseamnă că ăşti doi ocnaşi n-au vorbit decât cu nişte fraieri cu cioc. E cu neputinţă ca nişte tipi din tagmă să se fi vârât într-o treabă ca asta. Ce-i mai grav e că asasinii ageamii sunt adevăraţii asasini, cei din tagmă sunt nişte ucigaşi, nu-i totuna.
Săptămâna asta m-am informat foarte discret despre Arnaud şi Hautin. Arnaud a fost condamnat pe viaţă – se pare că pe nedrept – pentru o chestie pe care nu era cazul să ia nici zece ani. Juraţii îi dăduseră o pedeapsă atât de aspră deoarece, cu un an în urmă, fratele său fusese ghilotinat pentru omorârea unui sergent. Prin faptul că procurorul vorbise mai mult de fratele său decât da el, ca să creeze o atmosferă ostilă, se alesese cu pedeapsa asta îngrozitoare. Se pare, de asemenea, că l-au torturat fioros când cu arestarea, tot în legătură cu fapta fratelui.
Hautin n-a avut când să afle ce-i aia libertate, e-n închisoare de când avea nouă ani. Până să iasă dintr-o casă de corecţie, la vârsta de nouăsprezece ani, lichidase pe-un tip cu o zi înainte să i se dea drumul ca să intre în marină, unde se angajase pentru a scăpa de casa de corecţie. Cred că-i lipseşte o doagă, deoarece se spune că plănuia să ajungă în Venezuela, să lucreze într-o mină de aur şi să-şi reteze un picior ca să capete o despăgubire grasă. Piciorul ăsta i-a rămas ţeapăn de pe urma unei injecţii cu nu ştiu ce fel de ser, pe care şi-a făcut-o dinadins la Saint-Martin de Ré.
Azi s-a petrecut ceva ca-n filme. La apelul de dimineaţă l-au chemat pe Arnaud, pe Hautin şi pe fratele lui Matthieu Carbonieri, prietenul meu. Frate-său, Jean, e brutar, deci lucrează pe chei, lângă vase.
Au fost trimişi la Saint-Joseph fără nici o explicaţie şi s-ar părea că fără vreun motiv. Încerc să aflu, dar nu-i chip. Şi totuşi Amaud lucra de patru ani la întreţinerea armelor, iar Jean Carbonieri de cinci ani ca brutar. Nu poate fi o simplă întâmplare. Cu siguranţă că a ciripit careva, dar ce-o fi ciripit şi cui?
Hotărăsc să stau de vorbă cu cei trei prieteni apropiaţi ai mei: Matthieu Carbonieri, Grandet şi Galgani. Niciunul n-are habar de ceva. Înseamnă că Hautin şi Amaud discutaseră numai cu nişte ocnaşi dinafară tagmei.
— Păi atunci de ce-or fi vorbit cu mine?
— Pentru că toţi ştiu că vrei să evadezi cu orice preţ.
— Oricum, nu cu preţul ăsta.
— N-au priceput că-i o deosebire.
— Dar Jean, fratele tău?
— Parcă poţi să-nţelegi cum de-a fost aşa bleg să se vâre în treaba asta?
— Poate că ăl de i-a turnat l-a băgat şi pe el în ciorbă, fără ca el să fi avut vreun amestec.
Evenimentele se precipită. Noaptea trecută a fost asasinat Girasolo în clipa când intra-n privată. S-a găsit sânge pe cămaşa bivolarului martinican. La cincisprezece zile după o instrucţie cam prea în viteză şi pe baza celor declarate de-un alt negru băgat la izolare, fostul bivolar e condamnat la moarte de-un tribunal special.
Un ocnaş bătrân, numit Garvel sau Coşarul, vine să-mi vorbească la spălătorul din curte.
— Papi, sunt cătrănit, eu l-am omorât pe Girasolo. Aş vrea să-l scap pe negrul ăla, dar mă trec toate sudorile la gândul că s-ar putea să fiu ghilotinat. La preţul ăsta nu-mi convine să deschid gura. Dac-aş găsi însă o şustă ca să iau doar trei sau cinci ani, m-aş duce să le spun că eu sunt făptaşul.
— Câţi ani de muncă silnică ţi-au dat?
— Douăzeci.
— Cât ai făcut?
— Doişpe.
— Ticluieşte ceva să te facă vieţaş, în chipul,ăsta n-ai treabă la Recluziune.
— Dă-mi o idee.
— Lasă-mă să mă gândesc, o să-ţi spun la noapte.
Se face noapte. Îi spun lui Garvel:
— Nu poţi să pui pe cineva să te denunţe şi să recunoşti.
— De ce?
— Rişti să fii condamnat la moarte. N-ai decât o singură cale ca să scapi de Recluziune, să te facă vieţaş. Denunţă-te singur, pe motiv că te mustră conştiinţa dacă laşi să fie ghilotinat un nevinovat. Ia-ţi un caraliu corsican ca apărător. O să-ţi spun cum îl cheamă după ce i-oi cere părerea. Treaba trebuie să meargă repede să nu-i apuce graba să-l taie. Aşteaptă două-trei zile.
Am stat de vorbă cu supraveghetorul Collona, îmi dă o idee formidabilă: să-l duc eu la comandant, să-i spun că Garvel m-a rugat să-l apăr şi să-l însoţesc când o mărturisi, că i-am garantat că nu-i cu putinţă să fie condamnat la moarte dacă dă dovadă de atâta nobleţe de suflet, că totuşi e într-o situaţie gravă şi că-i cazul să se aştepte la o condamnare pe viaţă.
Totul a mers şnur. Garvel l-a salvat pe negru, care a fost eliberat cât ai clipi. Martorul mincinos care-l acuzase s-a ales cu un an de recluziune. Robert Garvel a fost condamnat pe viaţă.
Au trecut două luni de când s-a întâmplat treaba asta. Abia acum, când s-a isprăvit totul, îmi explică Garvel şi restul. Girasolo a fost cel care, după ce-a aflat amănuntele complotului în chestia cu răscoala, la care acceptase să participe, i-a turnat pe Amaud, Haulin şi Jean Carbonieri. Noroc că erau singurele nume pe care le ştia.
Treaba pe care a ciripit-o era atât de groasă încât caraliii nu l-au crezut. Cu toate astea, ca măsură de precauţie, i-au trimis la Saint-Joseph pe cei trei ocnaşi turnaţi, fără să le spună ceva, fără să-i ia la întrebări, fără nimic.
— Garvel, ce le-ai spus despre motivul care te-a făcut să-l omori?
— Că-mi furase tubul. Că dormeam lângă el, asta chiar aşa e, şi că noaptea îmi scoteam tubul şi-l ascundeam sub pătura care-mi ţine loc de pernă. Într-o noapte m-am dus la privată, când m-am întors, tubul ia-l de unde nu-i. Dintre cei din preajma mea, unul singur era treaz, şi anume Girasolo. Caraliii au luat-o de bună, nici măcar mi mi-au spus că turnase ceva demn de crezare despre o răscoală.
Se aud strigăte în curte:
— Papillon! Papillon! hai la apel!
— Prezent.
— Strângeţi boarfele. Pleci la Saint-Joseph.
— Mama mă-sii de treabă!
În Franţa a izbucnit războiul. Drept urmare, măsurile de disciplină se schimbă: şefii de serviciu răspunzători de-o evadare vor fi destituiţi. Pentru deportaţii arestaţi în cursul unei evadări, pedeapsa cu moartea. Se va considera că evadarea e motivată de dorinţa ralierii la Forţele Franceze Libere care trădează Patria. Se tolerează orice, cu excepţia evadării.
Au trecut mai bine de două luni de când a plecat comandantul Prouillet. Pe-ăl nou nu-l cunosc. Nu-i nimic de făcut. La opt pornesc cu barca spre Saint-Joseph.
Tatăl Lisettei nu se mai află în lagărul de la Saint-Joseph. Săptămâna trecută a plecat cu familia la Cayenne. Pe comandantul de la Saint-Joseph îl cheamă Dutain, e din Havre. Sunt primit de el. Sosesc singur, de altfel, iar pe chei, supraveghetorul-şef al şalupei mă predă caraliului de serviciu, căruia îi înmânează şi câteva acte care mă însoţesc.
— Dumneata eşti Papillon?
— Da, domniile comandant.
— Bizar tip mai eşti, îmi spune el în timp ce se uită prin actele mele.
— De ce sunt bizar?
— Pentru că, pe de o parte, eşti notat ca periculos din toate punctele de vedere, îndeosebi e scris ceva cu cerneală roşie: „Neîncetat pe cale de a pregăti o evadare”, iar apoi s-a adăugat: „A încercat să salveze copilul comandantului de la Saint-Joseph din mijlocul rechinilor”. Am două fetiţe, Papillon, vrei să le vezi?
Le cheamă pe micuţe, în vârstă de trei şi cinci ani, amândouă blonde. Ele pătrund în biroul său însoţite de un arab tânăr, îmbrăcat în alb, şi de-o brunetă foarte drăguţă.
— Iubito, dumnealui e cel care a încercat să-ţi salveze fina, pe Lisette.
— O! Îngăduiţi-mi să dau mâna cu dumneavoastră, zice tânăra femeie.
O strângere de mână e cea mai mare cinste ce i se poate face unui ocnaş. Nimeni nu întinde vreodată mâna unui condamnat. Sunt mişcat de spontaneitatea şi de gestul ei.
— Da, sunt naşa Lisettei. Suntem foarte ataşaţi de soţii Grandoit. Cu ce-o să-l ajuţi, dragule?
— Merge mai întâi în lagăr, iar tu să-mi spui cu ce-ai vrea să se îndeletnicească.
— Vă mulţumesc, domnule comandant, vă mulţumesc, doamnă. Puteţi să-mi spuneţi de ce-am fost trimis ia Saint-Joseph? Aduce a pedeapsă.
— Fără vreun motiv, pe cât cred. Doar că noului comandant i-e teamă c-o să evadezi
— Cam are dreptate.
— Au fost înăsprite pedepsele date celor răspunzători de-o evadare. Înainte de război puteai să pierzi un galon; acum ţi-l zboară automat, fără să mai pomenim restul. De aia te-a trimis aici, preferă s-o ştergi de la Saint-Joseph, de care nu răspunde, decât din Insula Royale, pentru care i se cere socoteală.
— Domnule comandant, cât mai urmează să rămâneţi aici?
— Un an şi jumătate.
— Nu pot s-aştept atât. Dar văd eu cum fac s-ajung înapoi pe Insula Royale, ca să n-aveţi supărări din cauza
— Îţi mulţumesc, zice cucoana. Sunt încântată să văd că ai un suflet atât de nobil. Dacă duci lipsă de ceva, vino aici cu toată încrederea. Dragule, dă ordin la postul de gardă al lagărului să mi-l aducă pe Papillon oricând o să ceară.
— Bine, dragă. Mohamed, îl însoţeşti pe Papillon până-n lagăr, iar tu alege-ţi clădirea în care vrei să stai.
— O, în privinţa mea e uşor: clădirea periculoşilor.
— Asta chiar că nu-i greu, spune Comandantul râzând. Şi scrie ceva pe-o hârtie pe care i-o dă lui Mohamed. Ies din clădirea care-i slujeşte comandantului drept locuinţă şi birou, pe marginea cheiului, fosta locuinţă a Lisettei, şi ajung în lagăr însoţit de tânărul arab.
Şeful postului de gardă e-un corsican bătrân, foarte violent şi asasin ştiut. Îl cheamă Filissari.
— Va să zică, Papillon, tu eşti ăla care a sosit? Mă ştii că sunt sau foarte bun sau foarte rău. Cu mine să nu-ncerci să evadezi, că dacă dai greş, te-omor ca pe-o găină. Peste doi ani ies la pensie, aşa că n-am chef să-mi facă cineva vreo figură.
— Mă ştiţi că sunt amic cu toţi corsicanii. Nu spun că n-o să evadez, dar, dacă o şterg, aranjez eu să n-o fac în orele dumneavoastră de serviciu.
— E-n regulă aşa, Papillon. În felul ăsta n-o să ne duşmănim, Ăi tineri, pricepi, se-mpacă mai uşor c-o belea de pe urma unei evadări, pe când eu, îţi dai seama, la vârsta mea şi-n pragul pensionării! E clar, va să zică, du-te la clădirea unde-ai fost repartizat. Iată-mă în lagăr, într-o sală la fel cu cea din Insula Royale, cu vreo sută – o sută douăzeci de deţinuţi. Se află aci Pierrot Nebunul, Hautin, Arnaud şi Jean Carbonieri. Logic ar fi să mă aciuiez într-un gurbi cu Jean, întrucât e frate cu Matthieu, dar Jean e de soi mai prost decât frate-său, plus că nu-mi convine din cauza prieteniei, sale cu Hautin şi Arnaud. Aşa că renunţ şi mă instalez lângă Carrier, tipul din Bordeaux zis Pierrot Nebunul.
Insula Saint-Joseph e mai sălbatică decât Insula Royale, niţel mai mică, dar pare mai mare pentru că-i mai lungă. Lagărul se află la jumătatea înălţimii insulei, întrucât e alcătuită din două platouri suprapuse. Pe primul se află lagărul; pe platoul de sus de tot, temuta Recluziune. În paranteză fie spus, recluzionarii merg în continuare să se scalde, câte-o oră zilnic. Să sperăm c-o să ţină.
În fiecare zi, la prânz, arabul care lucrează la comandant mi-aduce trei gamele suprapuse prinse de-o bucată lată de fier, având la capăt un mâner de lemn. Lasă cele trei gamele şi le ia pe cele din ajun. Naşa Lisettei îmi trimite zilnic aceeaşi mâncare pe care a pregătit-o pentru familia ei.
Duminică m-am dus s-o văd ca să-i mulţumesc. Mi-am petrecut dupu-masa stând de vorbă cu ea şi jucându-mă cu fetiţele ei. Mângâindu-le capetele blonde, îmi spun că-i uneori tare greu să te lămureşti care ţi-e datoria. Dacă nu s-au răzgândit cei doi ţăcăniţi, pe capul familiei ăsteia atârnă un pericol îngrozitor. După denunţul lui Girasolo, căruia caraliii nu i-au dat crezare, până într-atât că nici măcar nu i-au despărţit, ci doar i-au trimis la Saint-Joseph, dacă spun o vorbă ca să-i separe, se cheamă că prin asta confirm adevărul şi gravitatea turnătoriei dintâi. Dar cum o să reacţioneze atunci gardienii? E mai bine să-mi ţin gura.
Arnaud şi Hautin nu-mi adresează măcar o vorbă în baracă. De altfel, e mai bine aşa, ne purtăm politicos, dar fără familiarităţi. Jean Carbonieri nu vorbeşte cu mine, e mânios că nu m-am aciuiat cu el. Noi ăştialalţi suntem patru: Pierrot Nebunul, Marquetti, care a reuşit al doilea la concursul de vioară pentru Premiul Romei şi care deseori cântă ore întregi, făcându-mă să devin melancolic, Marsori, un corsican din Sète, şi cu mine.
N-am zis o vorbă nimănui, şi am impresia că pe-aici nu s-a aflat de pregătirea răscoalei de pe Insula Royale, şi care deodată a rămas baltă. Or mai fi având aceleaşi idei? Toţi trei au fost puşi la o corvoadă grea. Trebuie să târască, mai bine zis să tragă la edec, nişte pietroaie de care sunt înhămaţi cu chingi de hamal. Pietroaiele astea slujesc la construirea unui soi de piscină în mare. Un pietroi e legat bine cu lanţuri, se prinde într-un loc un lanţ lung de vreo cincisprezece-douăzeci de metri, iar de o parte şi de alta, fiecare ocnaş, cu chingile petrecute peste piept şi umeri, prind cu un cârlig unul din inelele lanţului. Drept care, toţi deodată, exact ca nişte animale de povară, târăsc piatra până la locul ei de destinaţie, în plin soare, e o muncă foarte grea, şi mai ales deprimantă.
Dinspre chei se aud focuri de puşcă, de carabină şi de revolver. Am priceput, nebunii au pornit la treabă. Ce s-o fi întâmplând? Cine-o fi învingătorul? Rămân aşezat în sală, nu mă clintesc. Ocnaşii spun cu toţii:
— Asta-i răscoala!
— Răscoala? Care răscoală?
Ostentativ, dau de înţeles că habar n-am de nimic.
Jean Carbonieri, care nu s-a dus azi la lucru, se apropie de mine, palid ca un mort, în ciuda obrazului său ars de soare. Aud cum spune, abia şoptit:
— Papi, asta-i răscoala, îi răspund cu răceală:
— Care răscoală? N-am aflat de-aşa ceva.
Împuşcăturile continuă. Pierrot Nebunul dă fuga înapoi în sală.
— S-a pornit răscoala, dar mi se pare c-au dat greş. Ce bandă de trăsniţi! Papillon, deschide-ţi şişul. Măcar s-omorâm cât mai mulţi până ne fac felul!
— Da, repetă Carbonieri, s-omorâm cât mai mulţi!
Chissilia scoate un brici. În mâna fiecăruia se găseşte câte-un şiş deschis. Le spun:
— Lăsaţi-vă de tâmpenii. Câţi suntem?
— Nouă.
— Şapte să arunce arma. Pe primul care ridică mâna la un caraliu îl curăţ. N-am chef să mă las împuşcat în sala asta ca un iepure. Tu eşti băgat în treaba asta?
— Nu.
— Da' tu?
— Nici eu.
— Da' tu?
— Habar n-am avut.
— În regulă. Toţi de-aici facem parte din tagmă, nimeni nu ştia nimic de răscoala asta de nerozi. Aţi băgat la cap?
— Da.
— Dacă are vreunul de gând să trăncănească, e cazul să bage la cap că s-a curăţat de cum recunoaşte că ştia ceva. Deci, ăl de-i tâmpit să vorbească are doar de pierdut. Zvârliţi-vă armele în tinetă, acuşi o să sosească.
— Dar dac-au învins ocnaşii?
— Dacă-i aşa, să facă cum ştiu ca să se cărăbănească. Eu nu-s de acord în condiţiile astea, da' voi?
— Nici noi, spun într-un glas ceilalţi opt, inclusiv Jean Carbonieri.
În ce mă priveşte, n-am suflat o vorbă despre ceea ce ştiu, şi anume că, întrucât au încetat împuşcăturile, înseamnă că ocnaşii au pierdut. Într-adevăr, masacrul prevăzut n-ar fi putut să se încheie atât de repede.
Caraliii sosesc ca scoşi din minţi, împingându-i şi lovindu-i pe cei de la corvoada de pietre cu patul puştii, cu bastoane şi cu piciorul. Îi bagă în clădirea de-alături, unde pătrund cu toţii. Ghitarele, mandolinele, jocurile de şah şi de dame, lămpile, scăunelele, sticlele de ulei, zahărul, cafeaua, rufăria, totul e călcat în picioare cu furie, distrus şi aruncat afară. Se răzbună pe orice nu e reglementar.
Se aud două împuşcături, cu siguranţă că-i vorba de-un revolver.
Există opt clădiri în lagăr, peste tot procedează la fel şi, din când în când, lovesc puternic cu patul puştii. Un bărbat gol puşcă porneşte în goană spre celulele disciplinare, snopit în bătaie de caraliii care au ordin să-l vâre la carceră.
S-au dus alături, la dreapta. În clipa asta se găsesc în a şaptea baracă. N-a mai rămas decât a noastră. Toţi cei nouă ne-aflăm aici, fiecare la locul său. Nu s-a întors niciunul din cei care erau afară, la lucru. Fiecare a înţepenit unde se găsea. Nimeni nu scoate o vorbă. Mi-e gura uscată, tocmai mă gândesc: „Măcar de n-ar profita vreun idiot de treaba asta, să mă cureţe fără să rişte vreo pedeapsă!”
— Uite-i, zice Carbonieri topit de frică.
Peste douăzeci dau buzna înăuntru, toţi cu puşti sau revolvere în mână, gata să tragă.
— Ei ăştia, zbiară Filissari, nu v-aţi dezbrăcat încă? Ce-aşteptaţi, adunătură de hoituri? Vă-mpuşcăm pe toţi. Dezbrăcarea la piele, doar n-o să vă dezbrăcăm când oţi fi mortăciuni.
— Domnule Filissari…
— Tacă-ţi gura, Papillon! Nu-i cazul să-ţi ceri iertare. E prea gravă treaba pe care-aţi pus-o la cale! Şi-n sala asta, a periculoşilor, precis că sunteţi amestecaţi cu toţii!
Ochii lui, gata să-i iasă din cap, sunt injectaţi de sânge, şi au o sclipire ucigaşă, fără nici o îndoială.
— E de rău, zice Pierrot.
Mă hotărăsc să risc totul.
— Mă mir că unui napoleonist ca dumneata îi trece prin cap să asasineze pur şi simplu nişte nevinovaţi. Vrei să tragi? Atunci fă-o fără discursuri, ne lipsim de ele. Trage, da' trage repede, paştele ei de viaţă! Te credeam om, bătrâne Filissari, un napoleonist adevărat, văd c-am greşit. Cu atât mai rău. Hai, nici măcar nu vreau să te văd când o să tragi, îţi întorc spatele. Întoarceţi-le toţi spatele, caraliilor ăstora, să nu poată spune că i-am atacat.
Ca un singur om, toţi se întorc cu spatele. Gardienii sunt năuciţi de purtarea mea, cu atât mai mult cu cât (asta am aflat mai târziu) Filissari împuşcase doi amărâţi în alte barăci.
— Mai ai şi altceva de spus, Papillon?
Îi răspund, tot cu spatele la el:
— Nu cred defel în basmul ăsta cu răscoala. De ce să se răscoale? Ca să-i omoare pe caralii? Şi pe urmă să evadeze? Unde să se ducă? Eu ştiu ce-i aia evadare, m-am întors tocmai din Columbia. Ia spune, care ţară ar acorda azil unor ucigaşi evadaţi? Cum se cheamă ţara aia? Lăsaţi-vă de tâmpenii, nici un bărbat vrednic da numele ăsta nu s-ar fi băgat în aşa ceva.
— Tu poate că nu, dar Carbonieri? El e amestecat, asta-i sigur, pentru că azi-dimineaţă Amaud şi Hautin se mirau că s-a declarat bolnav ca să nu meargă la lucru.
— Precis că-i doar o impresie.
Mă întorc cu faţa la el.
— O să pricepeţi imediat. Sunt prieten cu Carbonieri, i-am dat toate amănuntele despre evadarea mea, va să zică nu poate să-şi facă iluzii, ştie cum s-ar încheia o evadare după o răscoală.
În clipa asta soseşte comandantul. Stă afară. Iese Filissari, şi comandantul zice:
— Carbonieri! …
— Prezent.
— Îl duceţi la carceră, dar nu-l maltrataţi. Supraveghetor Cutare, însoţeşte-l. Ieşiţi toţi afară, nu rămân aci decât supraveghetorii-şefi. Hai, să se întoarcă la locul lor toţi deportaţii care s-au împrăştiat prin insulă. Nu omorâţi pe nimeni, i-aduceţi pe toţi în lagăr, fără excepţie.
Pătrund în sală comandantul, comandantul adjunct şi Filissari, care soseşte cu patru caralii.
— Papillon, s-a întâmplat ceva foarte grav, zice comandantul. În calitate de comandant al penitenciarului trebuie să-mi asum o răspundere foarte gravă. Până să iau câteva hotărâri, aş vrea să obţin grabnic unele informaţii, înţeleg că într-un moment atât de grav ai fi refuzat să stai de vorbă cu mine între patru ochi, de-aia am venit aici. Supraveghetorul Duclos a fost asasinat. Au încercat să pună mâna pe armele aflate la mine, înseamnă că-i vorba de o răscoală. Am doar câteva minute la dispoziţie, am încredere în tine, ce părere ai?
— Dacă era vorba de-o răscoală, cum se face că habar n-avem? De ce nu ne-o fi spus nimic? Câţi oameni sunt vârâţi în treaba asta? Am să vă răspund eu la astea trei întrebări pe care vi le-am pus, dar trebuie să-mi spuneţi mai întâi câţi au început să se mişte după ce-a fost omorât supraveghetorul şi i s-a luat arma.
— Trei
— Care anume?
— Arnaud, Hautin şi Marceau.
— Am priceput. Fie că sunteţi sau nu de acord, n-a existat nici un fel de răscoală.
— Minţi, Papillon! zice Filissari. Răscoala asta trebuia să aibă loc pe Insula Royale, Girasolo o denunţase, dar nu l-au crezut. Abia acum e clar că tot ce-a spus era adevărat, înseamnă că vrei să ne duci, Papillon!
— Păi atunci, dacă dumneata eşti cel care are dreptate, se cheamă că sunt un turnător, şi Pierrot Nebunul aşijderea, şi Carbonieri, şi Galgani, şi toţi bandiţii corsicani de pe Insula Royale, şi oamenii din tagmă. În ciuda celor întâmplate, nu cred. Dacă s-ar fi produs o răscoală, noi am fi fost capii şi nu alţii.
— Ce mă tot tromboneşti? Nu-i nimeni vârât în treaba asta? Imposibil.
— Prin ce s-au manifestat ceilalţi? A făcut careva vreo mişcare, cu excepţia celor trei smintiţi? A schiţat careva măcar un gest ca să pună mâna pe postul de gardă, unde se găsesc patru supraveghetori, başca şeful lor, domnul Filissari, înarmaţi cu puşti? Câte vase sunt la Saint-Joseph? O singură şalupă. Va să zică, o şalupă la şase sute de oameni? Suntem chiar aşa de bătuţi în cap? Şi, colac peste pupăză, să ucizi ca să evadezi! Să zicem că douăzeci o iau din loc, oriunde ar ajunge îi arestează şi-i trimit înapoi. Domnule comandant, încă n-am aflat pe câţi i-aţi omorât dumneavoastră sau oamenii dumneavoastră, dar sunt aproape sigur că erau nevinovaţi. Şi asta ce mai e, ne faceţi zob bietele noastre lucruşoare? Furia dumneavoastră pare îndreptăţită, dar să nu uitaţi că din clipa când n-o să le mai îngăduiţi ocnaşilor măcar o fărâmă de viaţă mai plăcută, în clipa aia chiar c-ar putea să pornească o răscoală, răscoala disperaţilor, o sinucidere colectivă în chip de răscoală: dacă tot e vorba să mierlim, măcar mierlim cu toţii, caralii şi ocnaşi. Domnule Dutain, v-am vorbit deschis, cred că meritaţi asta, de n-ar fi decât c-aţi venit după informaţii înainte să luaţi vreo hotărâre: Lăsaţi-nc în pace.
— Dar ăi care au vreun amestec? zice iar Filissari.
— Treaba voastră să-i găsiţi. Noi habar n-avem, nu putem să v-ajutăm cu nimic în chestia asta. Îţi mai spira o dată, e o ţăcăneală de ageamii, n-avem treabă cu aşa ceva.
— Domnule Filissari, zice comandantul, când o să intre deţinuţii în baraca periculoşilor, pune să-nchidă uşa până la noi dispoziţii. Doi supraveghetori la uşă, nici un fel de maltratări şi să nu le distrugă lucrurile. Mergem.
Şi pleacă împreună cu ceilalţi caralii.
Uf! începem să mai prindem suflet. Închizând uşa, Filissari îmi zice:
— Norocul tău că sunt napoleonist!
În mai puţin de-o oră s-au întors aproape toţi oamenii care stau în baraca noastră. Lipsesc optsprezece; caraliii îşi dau seama că, zorindu-se, i-au băgat în alte clădiri. După ce-i aduc la noi, aflăm tot ce s-a întâmplat, întrucât ăştia fuseseră la corvoadă. Un hoţ din Saint-Etienne îmi povesteşte-n şoaptă:
— Papi, închipuie-ţi că trăsesem un pietroi de vreo tonă cale de vreo patru sute de metri. Drumul pe care tragem pietroaiele la edec nu-i prea în pantă şi ajungem la un puţ cam la cinzeci de metri de casa comandantului. Totdeauna se făcea haltă la puţul ăla. E-un loc umbrit de nişte cocotieri, şi cam la jumătate din distanţa care trebuie străbătută. Va să zică, ne oprim ca de obicei, scoatem o găleată mare cu apă rece din puţ şi bem, alţii îşi udă batista ca să şi-o pună pe cap. Pauza ţine vreo zece minute, aşa că s-aşază şi caraliul pe ghizdul puţului. Îşi scoate casca şi tocmai dă să se şteargă pe frunte şi pe cap c-o batistă mare, când se apropie Arnaud din spate, c-o săpăligă în mână, fără s-o ridice, aşa că nimeni n-are răgazul să strige la caraliu să bage de seamă. Cât ai clipi, ridică săpăliga şi-l pocneşte pe caraliu cu tăişul drept în mijlocul scăfârliei. Caraliul n-apucă să ţipe, c-a şi căzut, cu capul despicat în două. N-a căzut bine, că Hautin, care s-apropiase în chip firesc din faţă, înşfacă puşca, iar Marceau ia centironul cu revolverul. Marceau, cu arma-n mână, se-ntoarce spre toţi ăi de la corvoadă şi zice: „E răscoală. Cine-i de partea noastră să vină cu noi.” Nici un temnicer nu s-a clintit, nici n-a crâcnit, şi niciunul din ăi de la corvoadă n-a dat vreun semn c-ar vrea să se ia după ei. Arnaud s-a uitat la noi, spune mai departe hoţul, şi ne-a zis: „Turmă de laşi ce sunteţi, v-arătăm noi ce-i aia bărbat!” Arnaud îi ia lui Hautin puşca din mână şi amândoi se pornesc pe fugă spre casa comandantului. Marceau rămâne pe loc, după ce s-a dat puţin deoparte. Ţine pistolul ăl mare în mână şi porunceşte: „Nici o mişcare, nici o vorbă, nici un ţipăt. Voi ăştia, harapii, culcat cu faţa-n jos.” Acolo de unde mă aflam, am văzut tot ce s-a întâmplat Pe când Arnaud urca scara ca să intre în casa comandantului, arabul care lucrează acolo tocmai deschide uşa, cu amândouă fetiţele, pe una o ţine în braţe, pe alta de mână. Amândoi sunt surprinşi. Arabul cu fetiţa-n braţe îi dă un picior lui Arnaud. Asta dă să-l împuşte pe arab, da arabul îi întinde fetiţa drept în faţă. Nu ţipă nimeni. Nici smolitul, nici ceilalţi. Puşca e aţintită de patru-cinci ori spre arab din diverse unghiuri. De fiecare dată, fetiţa e-ndreptată spre gura ţevii. Fără să urce scara, Hautin l-apucă pe arab de partea de jos a pantalonului. Arabul dă să cadă şi-atunci, dintr-o mişcare, zvârlă fetiţa spre puşca lui Arnaud. Toţi îşi pierd, echilibrul, aşa că Arnaud, fetiţa şi arabul împins cu piciorul de Hautin, cad claie peste grămadă. În clipa asta încep să ţipe fetiţele, pe urmă şi arabul, şi-aud pe Arnaud şi Hautin cum înjură. Arabul, aşa lungit pe jos, ajunge mai repede ca ei la arma căzută, dar n-a prins-o decât cu stânga, de ţeavă. Hautin i-a prins iar piciorul cu mâinile. Arnaud i-apucă mâna dreaptă şi i-o răsuceşte. Arabul aruncă că puşca la o depărtare de peste zece metri. În clipa când dau toţi trei fuga după ea, porneşte prima împuşcătură, trasă de-un caraliu de la o corvoadă de frunze uscate. Comandantul se iveşte la fereastra lui şi trage un foc după altul, dar i-e teamă să nu-l nimerească pe cioroi, aşa că trage spre locul unde zace puşca. Hautin şi Arnaud o zbughesc spre lagăr, pe drumul de pe marginea mării, urmăriţi de focuri de puşcă. Hautin, cu piciorul lui ţeapăn, nu poate să fugă aşa repede şi e nimerit până s-ajungă la mare. Arnaud, însă, intră în apă, ştii, între locul unde se construieşte scăldătoarea şi piscina caraliilor. Acolo mişună mereu rechinii. În jurul lui Arnaud plouă cu gloanţe, pentru că alt gardian a venit în ajutorul comandantului şi al caraliului de la frunzele uscate. E ascuns după un pietroi. „Predă-te, strigă caraliii şi scapi cu viaţă!” „Nici gând, răspunde Arnaud, mai bine să mă halească rechinii decât să vă mai văd mutrele împuţite.” Şi intră-n mare, drept spre rechini. S-a ales se vede c-un glonţ, că s-a oprit o clipă. Cu toate astea, caraliii trăgeau întruna. A pornit mai departe, umbla, nu înota, nici măcar nu-i ajunsese apa la brâu când l-au atacat rechinii. L-am văzut limpede cum a dat cu pumnul într-un rechin care se-aruncase asupra lui, pe jumate ieşit din apă. Pe urmă a fost pur şi simplu rupt în bucăţi, pentru că rechinii trăgeau din toate părţile, fără să-i fi smuls braţele sau picioarele. Nu trecuseră cinci minute, că dispăruse. Caraliii au tras pe puţin o sută de focuri în grămada alcătuită din Arnaud şi rechini. N-au omorât decât un singur rechin, care-a ajuns la ţărm cu burta-n sus. Întrucât veniseră caralii de peste tot, Marceau a crezut că scapă cu viaţă dacă aruncă revolverul în puţ, dar s-au pornit arabii şi au dat în el cu bastoanele, cu picioarele şi cu pumnii, îl împingeau spre caralii, zicând că-i şi el vârât în treaba asta. Deşi era plin de sânge şi-şi ridicase mâinile, Caraliii l-au omorât cu focuri de revolver şi de puşcă şi, ca să termine cu el, unu i-a zdrobit capul cu patul puştii, pe care a folosit-o în chip de măciucă, ţinând-o de ţeava, în Hautin şi-a descărcat fiecare caraliu pistolul. Erau treizeci a câte şase gloanţe, au tras în el, mort sau viu, vreo cută cincizeci de focuri. Indivizii lichidaţi de Filissari sunt cei turnaţi c-ar fi prins mai întâi să se ia după Arnaud şi pe urmă au lăsat-o mai moale. Nu-i decât o scorneală, deoarece, chiar dac-ar fi existat nişte complici, tot nu s-a clintit nimeni.
Se fac două zile de când stăm cu toţii închişi, în sălile corespunzând fiecărei categorii. Nimeni nu iese la lucru. Din două în două ore se schimbă santinelele la uşă. Alte santinele stau printre clădiri. Vorbitul de la o clădire la alta e interzis. Statul la fereastră e interzis. Din coridorul pe care-l formează cele două rânduri de hamacuri, stând niţel mai ferit, prin poarta cu zăbrele se poate vedea curtea. Au venit ca întăriri gardienii de pe Insula Royale. Nici un transportat nu-i pe afară. Nici vreun temnicer arab. Toţi stau închişi. Din când în când, fără strigăte, fără lovituri, vezi trecând câte-un individ gol puşcă, însoţit de-un caraliu, îndreptându-se spre celulele disciplinare. Caraliii privesc deseori în sală, uitându-se prin ferestrele laterale. La uşă, cele două santinele, una la dreapta, alta la stânga. Gardă lor durează puţin, două ore, în care timp nu se aşază şi nici nu-şi ţin arma în bandulieră: puşca stă culcată pe braţul stâng, gata să tragă.
Ne-am hotărât să jucăm pocher în grupe mici, de câte cinci. Nici gând de „Marseieză” sau de partide mari în comun, că se face prea mult zgomot.
Marquetti, care cânta la vioară o sonată de Beethoven, fost obligat să înceteze.
— Termină cu muzica! Noi, paznicii, suntem în doliu.
Domneşte o încordare neobişnuită, nu numai în baracă, dar şi-n tot lagărul. S-a zis cu cafeaua, ca şi cu supa. Un coltuc de pâine dimineaţa, o conservă de carne la prânz şi seara, câte-o cutie la patru oameni. Întrucât la noi n-au distrus nimic, avem cafea şi de-ale gurii: unt, ulei, făină etc. În celelalte barăci nu se mai găseşte nimic. Când au zărit fumul care ieşea din privaţi, unde se făcuse foc spre a fierbe nişte cafea, un caraliu a poruncit să fia stins. Gel care făcea cafeaua, ca s-o vândă, era Niston, un ocnaş bătrân din Marsilia. La ţinut cureaua să-i spună caraliului:
— Dacă vrei să se stingă focul, stinge-l singur. Drept care caraliul a tras câteva focuri prin fereastră.
În doi timpi şi trei mişcări s-a terminat cu focul şi cu cafeaua.
Niston s-a ales cu un glonţ în picior. Eram atât de încordaţi cu toţii, încât am crezut că o să înceapă să ne împuşte, şi ne-am aruncat la pământ, cu faţa-n jos.
În clipa aceea şeful postului de gardă era tot Filissari. Soseşte-n goană ca un apucat, însoţit de cei patru caralii ai săi. Caraliul care-a tras se justifică, e din Auvergne. Filissari îl înjură în corsicană, şi ăsta, care nu înţelege nimic, nu ştie să spună decât:
— Nu fă brigeb.
Între timp ne-am reaşezat pe hamacuri. Piciorul lui Niston sângerează.
— Nu spuneţi că sunt rănit, ar fi în stare să mă lichideze afară.
Filissari se apropie de gratii. Marqueţti îi spune ceva în corsicană.
— Faceţi-vă cafeaua, n-o să se mai întâmple aşa ceva. Şi pleacă.
Niston a avut baftă că glonţul n-a rămas în picior: a pătruns prin partea de jos a muşchiului şi a ieşit pe la jumătatea gambei. I se pune o legătură strânsă, sângele şa opreşte şi i se face un pansament cu oţet.
— Papillon, ieşi afară.
E ceasul opt, adică s-a lăsat noaptea.
Nu-l ştiu pe caraliul care mă strigă, parc să fie breton.
— De ce să ies la ora asta? N-am ce căuta afară.
— Vrea să te vadă comandantul.
— Spune-i să vie aici. Eu nu ies.
— Refuzi?
— Da, refuz.
Prietenii mei se strâng în jurul meu. Caraliul vorbeşte prin uşa închisă. Marquetti se duce la uşă şi zice:
— Nu-l lăsăm pe Papillon să iasă decât dacă e comandantul de faţă.
— Păi el a trimis după Papillon.
— Spune-i să vina personal.
O oră mai târziu se înfiinţează la uşă doi caralii. Sunt însoţiţi de arabul care lucrează la comandant. E cel care l-a salvat şi a împiedicat răscoala.
— Papillon, eu sunt, Mohamed. Am venit după tine, vrea să te vadă comandatul, nu poate să vină aici.
Marquetti îmi spune:
— Papi, individul e înarmat cu o puşcă.
Ies atunci din cercul pe care-l fac prietenii mei şi mă apropii. E drept, Mohamed ţine o puşcă sub braţ. Să vezi şi să nu crezi! Un ocnaş înarmat oficial cu o puşcă!
— Hai, îmi spune. Mă aflu aci ca să te protejez şi să te apăr, dac-o, fi nevoie.
Dar nu-l cred.
— Hai, vino cu noi!
Ies, Mohamed mi se alătură, iar cei doi caralii ne urmează. Mergem la comandament, Trecând pe la postul de gardă de la ieşirea din lagăr, Filissari îmi spune:
— Papillon, sper că n-ai nimic de reclamat în privinţa mea.
— Nici eu personal, nici altcineva din baraca periculoşilor. De ăilalţi nu ştiu.
Coborâm spre comandament. Pe lângă locuinţă, pe chei; se găsesc nişte lămpi cu acetilenă, care încearcă în zadar să lumineze de jur împrejur. Pe drum, Mohamed mi-a dat un pachet de ţigări „Gauloises”. În sala luminată puternic de două lămpi cu acetilenă se află comandantul de pe Insula Royale, comandantul adjunct, comandantul de la Saint-Joseph, cel de la Recluziune şi comandantul adjunct de la Saint-Joseph.
Afară am zărit patru arabi păziţi de caralii. Am recunoscut pe doi din ei, care făcuseră parte din corvoada aia.
— L-am adus pe Papillon, zice arabul.
— Bună seara, Papillon, zice comandantul de la Saint-Joseph.
— Bună seara.
— Hai, stai jos, ia scaunul ăsta.
M-aşez în faţa lor. O uşă a sălii e deschisă, dă spre bucătărie, de unde naşa Lisettei îmi face un semn amical.
— Papillon, spune comandantul de pe Insula Royale, comandantul Dutain socoteşte că eşti un om demn de încredere, care s-a răscumpărat încercând s-o salveze pe fina soţiei sale. Eu nu te cunosc decât din notele oficiale, din care reiese că eşti periculos din toate punctele de vedere. Vreau să uit de notele astea şi să-l cred pe colegul meu Dutain. Uite ce e, cu siguranţă că o să vină o comisie pentru anchetă: toţi deportaţii, din orice categorie ar face parte, vor trebui să spună tot ce ştiu despre treaba asta. Nu-ncape nici o îndoială că dumneata şi alţi câţiva aveţi o mare influenţă asupra condamnaţilor şi că vă vor urma sfaturile orbeşte. Voiam să-ţi cunoaştem părerea despre răscoală şi totodată cam ce crezi c-ar declara cei din baraca dumitale, în primul rând, şi-apoi şi ceilalţi.
— Eu n-am nimic de spus şi nici de influenţat cu ceva spusele celorlalţi. În cazul în care comisia vrea cu tot dinadinsul să facă o anchetă în împrejurările actuale, o să fiţi destituiţi cu toţii.
— Asta de unde-ai mai scos-o, Papillon? Am împiedicat răscoala, şi eu, şi colegii mei de la Saint Joseph.
— S-ar putea ca dumneavoastră sa scăpaţi cu faţa curată, dar nu şefii de pe Insula Royale.
— Fii mai clar!
Şi cei doi comandanţi de pe Insula Royale se ridică, apoi se aşează iar.
— Dacă o să pomeniţi în continuare oficial de răscoală sunteţi pierduţi cu toţii. Dacă vreţi să acceptaţi condiţiile mele, vă salvez pe toţi, afară de Filissari.
— Ce condiţii?
— în primul rând, să ne ducem iar traiul ca de obicei, şi asta imediat, începând de mâine dimineaţă. Numai stând de vorbă între noi îi putem influenţa pe toţi referitor la ce să declare în faţa comisiei. Just?
— Da, zice Dutain. Dar de ce-i cazul să fim salvaţi?
— Dumneavoastră, de pe Insula Royale, sunteţi nu numai şefii Insulei Royale, ci, totodată şefii celor trei insule.
— Da.
— Păi, aţi primit un denunţ de la Girasolo, care v-a ciripit că se pregăteşte o răscoală. Hautin şi Arnaud erau capii.
Şi Carbonieri, adaugă caraliul.
— Nu, asta nu-i adevărat. Girasolo se duşmănea cu Carbonieri încă de la Marsilia, l-a vârât pe degeaba-n chestia asta. Dar n-aţi crezut că-i vorba de-o răscoală. De ce? Pentru că v-a spus că-n răscoala asta se urmărea omorârea femeilor, a copiilor, a arabilor şi a caraliilor, treabă care părea neverosimilă. Pe de altă parte, pe Insula Royale două şalupe pentru opt sute de ocnaşi, iar la Saint-Joseph o şalupă pentru şase sute. Nici un om întreg la minte n-ar fi primit să se vâre într-o asemenea aiureală.
—
— De unde ştii toate astea?
— Mă priveşte, dar dacă-i daţi mai departe cu răscoala, chiar dacă mă faceţi să dispar, şi mai ales dacă mă faceţi să dispar, se va spune şi se va dovedi totul. Va să zică, răspunderea cade asupra şefilor de pe Insula Royale, care i-au trimis pe oamenii ăia la Saint-Joseph, dar fără să-i despartă. Logic era – şi de-aia, dacă se află la anchetă v-alegeţi precis cu sancţiuni grave – să-l trimiteţi pe unu pe Insula Diavolului şi pe ălălalt la Saint-Joseph, deşi recunosc că era greu de admis povestea asta smintită. Dacă mai vorbiţi de răscoală, repet, vă înfundaţi singuri. Deci, dacă-mi acceptaţi condiţiile: în primul rând, cum v-am mai spus, de mâine traiul redevine normal; în al doilea rând, toţi cei băgaţi în celule ca suspecţi de-a fi complotat să fie scoşi de îndată – şi să nu fie luaţi la întrebări în ce priveşte complicitatea la răscoală, din moment ce nu există; în al treilea rând, Filissari trebuie trimis pe Insula Royale chiar din clipa asta, mai întâi pentru siguranţa sa personală, deoarece, dacă n-a avut loc nici o răscoală, cum să justifice asasinarea a trei oameni? Şi apoi, pentru că-i un ucigaş ordinar, iar când a început să acţioneze, în clipa incidentului, intraseră sperieţii în el şi voia să-i omoare pe toţi, în baracă, inclusiv pe noi. Dacă acceptaţi condiţiile astea, aranjez eu să declare toţi că, până să moară, Amaud, Hautin şi Marceau s-au străduit să lichideze cât au putut de mulţi. Nu nr& chip să prevezi ce-o să facă. N-aveau nici complici, nici confidenţi. După cum îşi dau toţi cu părerea, hotărâseră să se sinucidă în felul ăsta, omorând cât mai mulţi până ce vor fi şi ei omorâţi, ceea ce probabil că urmăreau. Dacă doriţi, mă retrag în bucătărie, o să puteţi delibera ca să-mi daţi un răspuns.
Intru în bucătărie şi închid uşa. Doamna Dutain îmi strânge mâna şi-mi dă cafea şi un coniac. Mohamed, arabul, îmi zice:
— De mine n-ai zis nimic?
— Asta-i treaba comandantului. Având în vedere că ţi-a dat o armă, înseamnă că are de gând să te graţieze.
Naşa Lisettei îmi zice încetişor:
— Ei bine! S-au aranjat, ăia din Insula Royale.
— Cred şi eu, prea le venea la îndemână să admită să s-a produs o răscoală la Saint-Joseph, de care să ştie toată lumea, afară de soţul dumneavoastră!
— Papillon, am auzit tot, şi-am înţeles imediat că vrei să ne-ajuţi.
— Aşa-i, doamnă Dutain.
Se deschide uşa.
— Hai, Papillon, zice un caraliu.
— Stai jos, Papillon, zice comandantul de pe Insula Royale. Am stat de vorbă şi-am ajuns în unanimitate la concluzia că ai desigur dreptate. N-a avut loc nici o răscoală. Ăi trei deţinuţi hotărâseră să se sinucidă omorând mai întâi cât mai mulţi oameni. Deci, de mâine traiul reîncepe ca înainte. Domnul Filissari va fi transferat pe Insula Royale chiar în noaptea asta. Cazul lui ne priveşte, şi referitor la el nu-ţi cer nici un fel de colaborare. Contăm că o să te ţii de cuvânt.
— Puteţi conta pe mine. La revedere.
— Mohamed şi dumneavoastră, cei doi paznici, îl duceţi pe Papillon înapoi la baracă. Să intre Filissari, merge cu noi pe Insula Royale.
Pe drum îi spun lui Mohamed că-i doresc să fie eliberat, îmi mulţumeşte.
— Ei, ce voiau caraliii cu tine?
Într-o tăcere deplină le povestesc cu glas tare, cuvânt cu cuvânt, cele petrecute.
— Dacă vreunul nu-i de acord sau socoteşte că are de criticat treaba pe care am aranjat-o cu caraliii în numele tuturor, să vorbească.
Într-un singur glas, toţi spun că sunt de acord.
— Crezi c-au luat drept bun că nimeni altul nu-i vârât în treaba asta?
— Nu, dar sunt obligaţi s-o creadă, dacă nu vor să fie zburaţi. Şi noi trebuie s-o credem, dacă nu vrem s-o luăm pe coajă.
Azi-dimineaţă, la şapte, au fost golite toate celulele sectorul disciplinar. Erau peste o sută douăzeci de aşi în ele. Nu s-a dus nimeni la lucru, dar toate barăcile au fost deschise şi curtea s-a umplut de ocnaşi care, deplină libertate, vorbesc, fumează şi stau la soare i la umbră, după voia lor. Niston s-a dus la spital, Carbonieri îmi spune că puseseră o inscripţie: „Suspect participare la răscoală” pe cel puţin optzeci – o sută de uşi ale celulelor.
Acum că suntem toţi împreună, aflăm adevărul, Filissari a omorât un singur om, ceilalţi doi au fost omorâţi de doi caralii tineri; aceştia au fost ameninţaţi de ocnaşii încercuiţi şi care, crezând c-o să fie lichidaţi, au dat buzna şişurile, căutând să ucidă măcar pe unul înainte de-a muri. Iată cum s-a transformat o răscoală adevărată, care din fericire a dat greş încă de la început, în originala sinucidere a trei ocnaşi, teză admisă oficial de toată lumea, de administraţie ca şi de condamnaţi. A rămas o legendă sau o poveste adevărată, nu prea ştiu bine, ceva cam la mijloc între astea două.
Se pare că îngroparea celor trei lichidaţi în lagăr, plus a lui Hautin şi Marceau, a avut loc în felul următor: întrucât nu există decât o singură ladă-sicriu prevăzută cu o culisă pentru aruncarea cadavrelor în mare, caraliii i-au băgat pe toţi în fundul bărcii şi toţi cinci au fost zvârliţi deodată rechinilor. Îşi făcuseră socoteala că ultimii vor avea răgazul să se ducă la fund cu pietroaiele legate de picioare, în timp ce prietenii lor o să fie devoraţi de rechini. Mi s-a povestit că nici un cadavru n-a apucat să dispară mare, şi că la căderea nopţii, toţi cinci au dansat un balet al giulgiului, adevărate marionete însufleţite de boturile sau cozile rechinilor în acest praznic demn de Nabucodonosor. Caraliii şi vâslaşii ar fi luat-o la sănătoasa faţa acestui spectacol înfiorător.
A venit o comisie, care a rămas cinci zile la Saint-Joseph şi două zile pe Insula Royale. Nu m-au luat la întrebări în vreun mod deosebit, am trecut prin faţa ei şi ceilalţi. Referitor la comandantul Dutain, am aflat că totul a decurs cât se poate de bine. Lui Filissari i-au dat concediu până ce s-o pensiona, aşa că nu se mai întoarce. Mohamed a fost graţiat de restul pedepsei. Comandantul Dutain s-a ales cu un galon în plus.
Întrucât se găseşte mereu careva să mârâie, ieri m-a întrebat un cetăţean din Bordeaux:
— Da' noi cu ce ne-am ales că i-am scos pe caralii basma curată?
Mă uit la tipul ăsta:
— Cu mai nimic: cincizeci sau şaizeci de ocnaşi n-au luat câte cinci ani de recluziune pentru complicitate, zici că-i puţin lucru?
Din fericire, furtuna s-a potolit. Un soi de complicitate tacită între paznici şi ocnaşi a liniştit pe deplin faimoasa comisie de anchetă, care poate că tocmai asta dorea: să se aranjeze totul cât se poate de bine.
În ce mă priveşte, n-am ieşit nici în câştig, nici în pagubă, decât că tovarăşii mei îmi sunt recunoscători că n-au avut de îndurat o înăsprire a disciplinei. Dimpotrivă, s-a terminat şi cu trasul pietroaielor la edec. Corvoada asta oribilă a fost suprimată. Acum le trag bivolii, ocnaşii le potrivesc locul. Carbonieri s-a întors la brutărie. Eu mă străduiesc să mă întorc pe Insula Royale. Nefiind vreun atelier pe-aici, e imposibil de construit o plută.
Instalarea lui Petain în fruntea guvernului a înrăutăţit relaţiile dintre deportaţi şi paznici. Toţi cei din personalul administraţiei susţin sus şi tare că sunt „petainişti”, încât până şi un caraliu normand îmi zice:
— Vrei să-ţi spun ceva, Papillon? Niciodată n-am fost republican.
Nimeni n-are radio pe insule, şi nu aflăm veşti. Colac peste pupăză, se zvoneşte că-n Martinica şi Guadelupa aprovizionăm submarinele nemţeşti. Poftim de mai înţelege ceva. Neîncetat au loc controverse.
— Să fiu al naibii, Papillon, ştii ceva? Acum ar trebui să pornim răscoala, ca să predăm insulele francezilor lui de Gaulle.
— Crezi că lunganului ăla de Charlot îi trebuie ocna? În ce scop?
— Păi, ca să se mai aleagă cu două-trei mii de cetăţeni!
— Vorbeşti de leproşi, de nebuni, de ăi cu dizenterie? Îţi arde de bancuri? Doar n-o fi aşa tâmpit s-aibă treabă cu nişte ocnaşi.
— Da' ăi două mii sănătoşi?
— Asta-i altă chestie. Şi crezi că dacă-s bărbaţi înseamnă că-s buni de militărie? Crezi că războiul e-un fel de spargere cu arma-n mână? O spargere durează zece minute; războiul ţine ani de zile. Ca să fii ostaş destoinic trebuie să ai simţăminte de patriot. Oricum o-ntorci nu prea văd pe-aici un tip în stare să-şi dea viaţa pentru Franţa.
— Păi de ce să şi-o dea, după câte ne-a făcut?
— Vezi c-am dreptate? Noroc că lunganul ăla de Charlot mai are şi alţi oameni cu care să poarte războiul. Şi când te gândeşti că porcii ăia de nemţi au intrat în ţară! Când te gândeşti că s-au găsit francezi să treacă de partea lor! Aici, toţi caraliii, până la unul, declară că ţin cu Petain.
Contele de Bérac zice:
— Ar fi un mod de-a ne răscumpăra.
Poftim: până acum nici un tip nu vorbea de răscumpărare. Şi-acum toţi, şi cei din tagmă şi ageamiii, toţi ocnaşii ăştia amărâţi prind să vadă o licărire de speranţă.
— Papillon, răscoala aia a fost pornită spre a fi încorporaţi sub ordinele lui de Gaulle?
— Îmi pare tare rău, dar n-am de ce să mă răscumpăr în ochii cuiva. Îmi bag picioarele-n justiţia franceză şi-n paragraful ei despre „reabilitare.” Am să mă botez singur „reabilitat”. Datoria mea e s-o iau din loc şi, de cum mă văd liber, să fiu un om normal, trăind în societate, fără să reprezint un pericol faţă de ea. Nu cred că un ocnaş poate să dovedească altceva în alt chip. Sunt gata să iau parte la orice mişcare ca s-o întind. Pe de altă parte, dacă vă băgaţi în tărăşenia asta, ştiţi ce-o să spună ştabii? Că aţi pus mâna pe insule ca să vă vedeţi liberi, nu ca s-ajutaţi cu ceva Franţa liberă. Şi, la urma urmei, ştiţi cumva care are dreptate? Eu habar n-am. Mă doare ca pe-oricare că patria mea a fost invadată, mă gândesc la ai mei, la părinţi, la surorile mele, la nepoatele mele.
— Tare căcăcioşi mai suntem că ne doare capul pentru o orânduire care n-a avut nici un pic de milă faţă de noi.
Păi e firesc să fie aşa, pentru că sticleţii şi aparatul judiciar francez, şi jandarmii, şi caraliii de aici, ăştia nu sunt Franţa, ci o întreagă clasă aparte, alcătuită din indivizi cu o mentalitate complet sucită. Câţi din ăştia nu sunt azi gata să devină slugoii nemţilor? Pui rămăşag că poliţia franceză arestează nişte compatrioţi şi-i preda autorităţilor nemţeşti? În regulă. Îţi spun, şi-ţi repet, că nu mă vâr într-o răscoală, pe-orice motiv o fi. Doar dacă e vorba de-o evadare, dar ce fel de evadare?
Discuţii foarte grave au loc între grupuri. Unii ţin cu de Gaulle, alţii cu Petain. De fapt nimeni nu ştie nimic, deoarece, aşa cum am spus, nici paznicii, nici deportaţii n-au aparat de radio. Ştirile sunt aduse de vasele care trec pe-aici şi ne-aduc un pic de făină, legume uscate şi orez. De la depărtarea asta ne vine greu să înţelegem ce-i cu războiul.
Se aude că la Saint-Lauren-du-Maroni ar fi venit cineva să recruteze oameni pentru Forţele libere. Printre ocnaşi nu s-a aflat nimic, decât că-n Franţa nemţii au intrat peste tot.
O chestie nostimă: pe Insula Royale a sosit un preot, a ţinut o predică după slujba religioasă. A zis:
— Dacă insulele vor fi atacate, veţi căpăta arme ca să-i ajutaţi pe gardieni să apere pământul Franţei.
Autentic. Straşnic popă, grozavă părere o fi având despre noi! Să ceri unor deţinuţi să-şi apere celula! Mare-i grădina ta, Doamne!
Pentru noi războiul înseamnă cam asta: efectiv dublu de caralii, de la simplul paznic până la comandant şi supraveghetorul-şef; mulţi inspectori, printre care unii cu un puternic accent nemţesc sau alsacian; foarte puţină pâine: căpătăm patru sute de grame; foarte puţină carne.
Pe scurt, nu s-a mărit decât nota de plată pentru o evadare ratată: condamnarea la moarte şi executarea. Asta pentru că la acuzaţia de evadare se adaugă: „A încercat să se alăture duşmanilor Franţei”.
Mă aflu pe Insula Royale de aproape patru luni. Mi-am făcut un prieten bun, doctorul Germain Guibert. Soţia sa, o femeie excepţională, m-a rugat să-i aranjez o grădină de zarzavat, s-o ajut s-o scoată la capăt cu regimul ăsta tâmpit. I-am rostuit o grădină cu salată, ridichi, fasole verde, pătlăgele roşii şi vinete. E încântată şi mă tratează ca pe-un bun prieten.
Doctorul n-a dat niciodată mâna cu vreun supraveghetor, indiferent ce grad avea, dar adesea cu mine sau cu anumiţi ocnaşi pe care ajunsese să-i cunoască şi să-i stimeze.
De cum mi-am redobândit libertatea, am reluat legătura cu doctorul Germain Guibert prin mijlocirea doctorului Rosenberg. Mi-a trimis o fotografie de-a lui şi a soţiei sale, luată pe Canebière, la Marsilia. Se întorsese din Maroc şi mă felicita ştiindu-mă liber şi fericit. A murit în Indochina, încercând să salveze un rănit rămas pe câmpul de luptă. Era un om excepţional, iar soţia sa era demnă de el. Când am fost în Franţa, în 1067, aş fi vrut s-o văd. Am renunţat, întrucât încetase să-mi mai scrie după ce i-am cerut nişte referinţe în favoarea mea şi pe care mi le trimisese. Dar după asta nu mi-a mai dat niciodată de ştire. Nu cunosc cauza acestei tăceri, dar în sufletul meu le păstrez ambilor cea mai deplină recunoştinţă pentru felul cum s-au purtat cu mine în căminul lor, pe Insula Royale.
