Capitolul 1

Introducere în apărarea a orice altceva.

Singurul pretext posibil pentru această carte este acela că ea răspunde unei provocări. Chiar şi un ţintaş prost câştigă demnitate atunci când acceptă un duel. Când, cu câtva timp în urmă, am publicat, sub titlul Ereticii, o serie de scrieri pripite, dar sincere, mai mulţi critici pentru al căror intelect nutresc un respect plin de căldură (l-aş menţiona în mod special pe dl G. S. Street) au fost de părere că foarte bine făceam să adresez tuturor un îndemn la afirmarea propriilor teorii despre cosmos, numai că eu însumi evitam cu tot dinadinsul să-mi susţin propriile precepte prin exemple. „Am să încep să mă preocup de filosofia proprie”, a declarat dl Street, „după ce dl Chesterton ne-o va fi oferit pe a sa”. Poate că această sugestie a fost una imprudentă, adresată fiind unei persoane foarte dispuse să scrie cărţi la cea mai neînsemnată provocare. Dar, în definitiv, chiar dacă dl Street a inspirat şi a creat această carte, nu este obligatoriu să o şi citească. Dacă o va face totuşi, va descoperi că în paginile sale am încercat, într-un fel vag şi personal, printr-o serie de imagini mentale, iar nu printr-un şir de deducţii, să afirm filosofia în care am ajuns să cred. Nu vreau să o numesc filosofia mea; căci nu eu am creat-o, ci Dumnezeu şi omenirea; iar ea, la rându-i, m-a creat pe mine.

Mi-a trecut adesea prin cap să scriu un roman de aventuri despre un englez care navighează pe un iaht şi care, făcând o mică greşeală în calculul traiectoriei sale, descoperă Anglia cu convingerea că a dat peste o insulă necunoscută din Mările Sudului. Dar mă trezesc de fiecare dată că sunt fie prea ocupat, fie prea leneş ca să scriu această nobilă operă, aşa că mai bine am să-i divulg aici subiectul, ca să servească drept exemplu filosofic. Impresia generală va fi, probabil, că un om care debarcă (înarmat până-n dinţi şi comunicând prin semne) pentru a înălţa steagul britanic pe un templu păgân ce se dovedeşte a fi pavilionul din Brighton trebuie să se simtă ca un prost. N-am să mă apuc acum să neg acest lucru. Dar, dacă vă imaginaţi că-şi percepe prostia sau că aceasta i-ar fi unicul simţământ, ori cel predominant, înseamnă că nu v-aţi aplecat cu destulă migală asupra bogatei naturi romantice a eroului acelei poveşti. Greşeala sa este, în realitate, una cu totul de invidiat, iar el ştie acest lucru, dacă este într-adevăr omul care cred eu că este. Ce-ar putea fi oare mai plăcut decât să simţi într-un răstimp de câteva minute întreaga teroare fascinantă de a pune piciorul pe meleaguri străine, îmbinată cu sentimentul omenesc de siguranţă pe care îl ai la întoarcerea acasă? Ce ar putea fi mai frumos decât să simţi întreaga bucurie de a descoperi Africa de Sud fără dezgustătoarea necesitate de a debarca în carne şi oase acolo? Ce ar putea fi mai delicios decât să-ţi oţeleşti nervii ca să descoperi New South Wales, după care să-ţi dai seama, printre lacrimi de bucurie, că ai nimerit în vechiul South Wales? Aceasta îmi pare mie, cel puţin, a fi problema principală pentru filosofi şi ea constituie, într-un fel, principala problemă a cărţii de faţă. Cum se face că reuşim să fim deopotrivă uimiţi în faţa lumii, şi totuşi acasă în ea? Cum se face că acest straniu oraş cosmic, cu locuitorii lui miriapozi, cu felinarele lui monstruoase şi vechi, cum se face că această lume poate să ne ofere fascinaţia unui oraş străin şi, totodată, liniştea şi onoarea de a fi oraşul în care locuim?

Demonstraţia că o anume credinţă sau filosofie e adevărată din toate punctele de vedere ar fi un demers prea mare chiar şi pentru o carte cu mult mai voluminoasă decât aceasta; este necesar deci să urmăm o singură linie de argumentare. Şi iată linia pe care îmi propun s-o urmez aici. Doresc să-mi prezint crezul ca fiind unul ce răspunde anume acestei duble nevoi spirituale, nevoia de amestec între familiar şi nefamiliar pe care lumea creştină l-a numit, pe drept cuvânt, romantic. Căci însuşi cuvântul „romantic” are în el misterul şi semnificaţia antică a Romei. Oricine vrea să conteste ceva se cuvine să înceapă întotdeauna prin a spune ceea ce nu contestă. Dincolo de enunţul a ceea ce îşi propune să demonstreze, ar trebui să declare ceea ce nu îşi propune să dovedească. Lucrul pe care nu-mi propun să-l demonstrez, pe care îmi propun să-l consider un teritoriu comun între mine şi orice cititor obişnuit, este aspiraţia spre o viaţă activă şi imaginativă, pitorească şi plină de curiozitate poetică, o viaţă pe care omul, cel occidental în orice caz, pare să şi-o fi dorit dintotdeauna. Dacă un om spune că dispariţia este mai bună decât existenţa sau că traiul monoton este mai bun decât varietatea şi aventura, atunci acel om nu este dintre oamenii obişnuiţi despre care vorbesc. Dacă un om preferă nimicul, i-l pot oferi. Dar aproape toţi oamenii pe care i-am cunoscut vreodată în această societate occidentală în care trăiesc ar fi de acord cu afirmaţia generală că ne este necesară această viaţă de romantism practic, ne este necesar amestecul dintre neobişnuit şi trainic. Avem nevoie să privim lumea în aşa fel încât să îmbinăm ideea de mirare cu cea de ospitalitate. Avem nevoie să fim fericiţi în această lume a minunilor, nici o clipă redusă doar la confortul ei. Această împlinire a crezului meu o voi urmări în paginile de faţă mai presus de orice altceva. Am însă un motiv anume pentru a-l aduce în discuţie pe omul cu iahtul, cel care a descoperit Anglia. Căci eu însumi sunt omul cu iahtul. Eu însumi am descoperit Anglia. Nu văd cum ar putea această carte să nu fie egocentrică; şi (ca să fiu sincer) nici nu văd prea bine cum ar putea să nu fie plicticoasă. Plictiseala însă mă va salva de acuzaţia cea mai dureroasă pentru mine: aceea de a fi frivol. Sofisticăria de doi bani e ceea ce detest mai tare şi îmi face poate bine că tocmai de acest lucru sunt în general acuzat. Nu cunosc nimic mai vrednic de dispreţ decât paradoxul de dragul paradoxului: o simplă susţinere ingenioasă a ceea ce nu poate fi susţinut. Dacă ar fi adevărat (cum s-a spus) că dl Bernard Shaw trăieşte din paradox, ar trebui atunci ca el să fie un simplu milionar de duzină; fiindcă un om cu o asemenea activitate mentală ar putea inventa raţionamente sofistice din şase în şase minute. Este la fel de uşor ca a minţi; căci înseamnă să minţi. Adevărul este, desigur, că dl Shaw este stânjenit în modul cel mai crud de faptul că nu poate spune o minciună decât dacă el crede că este adevărul. Sunt supus aceleiaşi intolerabile dependenţe. Nu am spus niciodată, în toată viaţa mea, un lucru doar pentru că l-am crezut amuzant, chiar dacă, bineînţeles, nu am fost scutit de obişnuita vanitate omenească, şi se poate să fi crezut că un lucru este amuzant doar pentru că l-am spus eu. Una este să descrii o întrevedere cu o gorgonă sau cu un grifon, creaturi care nu există. Cu totul altceva este să descoperi că rinocerul chiar există şi să savurezi apoi faptul că arată ca şi cum n-ar exista. Căutăm adevărul, dar poate că urmărim instinctiv adevărurile cele mai ieşite din comun. Ofer această carte cu cele mai călduroase sentimente tuturor acelor oameni de treabă care detestă scrierile mele şi le privesc (pe bună dreptate, din câte-mi dau şi eu seama) ca pe nişte bufonerii nereuşite sau ca pe una şi aceeaşi glumă anostă.

Fiindcă, dacă această carte este o glumă, ea este o glumă împotriva mea. Sunt omul care, cu cea mai mare îndrăzneală, a descoperit ceva ce fusese deja descoperit. Dacă există un element de farsă în cele ce urmează, obiectul farsei sunt tocmai eu; căci această carte explică modul cum mi s-a năzărit mie că sunt primul care a pus piciorul în Brighton, după care am aflat că eram ultimul. Ea îmi relatează greoaiele aventuri în căutarea văditului. Nimeni nu poate crede că situaţia mea este mai ridicolă decât o socotesc eu însumi; nici un cititor nu mă poate acuza aici că încerc să-l fac să pară un prost: eu sunt prostul în această poveste, şi nici un uzurpator nu mă va da jos de pe tronul meu. Recunosc sincer că am nutrit toate ambiţiile idioate ale sfârşitului de secol al XLX-lea. Ca toţi mărunţii solemni, am încercat să mă plasez înaintea timpului meu. La fel ca ei, am încercat să mă plasez cu vreo zece minute înaintea adevărului. Şi am descoperit că eram cu o mie opt sute de ani în urma lui. Am răguşit de-a binelea strigându-mi adevărurile cu o exagerare ridicol de infantilă. Şi am fost pedepsit în cel mai potrivit şi mai caraghios mod, căci nu m-am lepădat de adevărurile mele. Însă am descoperit nu că ele nu erau adevăruri, ci pur şi simplu că nu erau ale mele. Închipuindu-mi că sunt cu desăvârşire singur, eram de fapt în poziţia ridicolă de a avea în spate întreaga creştinătate. S-ar putea, Dumnezeu să mă ierte, să fi încercat să fiu original; dar n-am reuşit decât să inventez de unul singur o copie inferioară a tradiţiilor deja existente în cadrul religiei civilizate. Omul de pe iaht s-a crezut descoperitorul Angliei; eu m-am crezut descoperitorul Europei. Am încercat cu tot dinadinsul să-mi fondez propria erezie; iar după ce i-am adăugat şi ultimele tuşe, ara descoperit că era vorba despre ortodoxie.

Este posibil ca pe unii să-i distreze relatarea acestui fericit fiasco. Atât prietenii, cât şi duşmanii se vor amuza, poate, să citească despre cum am aflat treptat, din adevărul vreunei legende răzleţe sau din eroarea vreunei filosofii dominante, lucruri pe care le-aş fi putut afla din catehism – presupunând că l-aş fi învăţat vreodată. O fi poate ceva haz, sau poate nu e, în paginile unde povestesc cum am descoperit într-un târziu, într-un club anarhist sau într-un templu babilonian, ceea ce aş fi putut descoperi în cea mai apropiată biserică parohială. Dacă cineva are plăcere să afle cum s-au reunit într-o anumită ordine florile pământului sau cuvintele dintr-un dicţionar, accidentele politicii sau strădaniile tinereţii, pentru a da naştere unui anumit crez ortodox creştin, persoana respectivă ar face bine, poate, să citească această carte. Dar există în toate o diviziune raţională a muncii. Eu am scris cartea, şi nimic pe lume nu m-ar putea convinge să o citesc.

Am să mai adaug doar o notă de pură pedanterie care, ca orice notă, trebuie în mod firesc să fie aşezată la începutul unei cărţi. Aceste eseuri nu au alt scop decât să comenteze faptul real că teologia creştină esenţială {rezumată îndeajuns de bine de Crezul Apostolic) reprezintă cea mai bună sursă de vigoare şi de etică sănătoasă. Ele nu se doresc a fi un comentariu asupra problemei, cât se poate de fascinantă, dar total diferită, a autorităţii pe baza căreia se proclamă astăzi Crezul. Când se vorbeşte aici despre „ortodoxie”, cuvântul se referă la Crezul Apostolic, aşa cum era el înţeles de toţi cei care se intitulau creştini până foarte de curând, precum şi la conduita generală, de-a lungul istoriei, a celor care au îmbrăţişat acest Crez. Am fost silit, din pure motive de spaţiu, să mă limitez la ceea ce am înţeles eu din acest Crez; nu abordez o problemă mult discutată de creştinii din timpurile moderne, şi anume de unde ne vine el. Această carte nu este un tratat teologic, ci un fel de autobiografie dezlânată. Însă, dacă cineva ar dori să-mi ştie opiniile despre adevărata natură a autorităţii, dl G. S. Street nu are decât să-mi lanseze o altă provocare, iar eu îi voi scrie o altă carte.