Capitolul 2

Maniacul.

Oamenii cu desăvârşire mundani nici măcar nu înţeleg lumea; ei se bazează în totalitate pe câteva maxime cinice care nu sunt adevărate. Îmi aduc aminte că, mergând odată pe stradă alături de un editor prosper, el a făcut o remarcă pe care o auzisem prea adesea, căci este aproape o deviză a lumii moderne. Dar acum o auzeam o dată prea mult şi mi-am dat brusc seama că nu conţine nici un strop de adevăr. Editorul spunea despre o anume persoană: „Va ajunge departe, crede în sine.” îmi amintesc că, înălţându-mi capul să ascult ce spunea, privirea mi-a căzut pe un autobuz pe care scria „HanwelT ¹ . I-am zis: „Să-ţi spun oare unde se găsesc acei oameni care cred cel mai mult în ei înşişi? Căci pot s-o fac. Am cunoştinţă despre oameni cu o credinţă în ei înşişi mai mare decât a lui Napoleon sau a lui Cezar. Ştiu unde stă aprinsă steaua fixă a certitudinii şi a succesului. Pot să te îndrum către tronurile Supraoamenilor. Cei care cred cu adevărat în ei înşişi se află, cu toţii, în azilurile de nebuni.„ A răspuns prudent că există, în definitiv, foarte mulţi oameni care cred în ei înşişi şi care nu se află în azilurile de nebuni. „Da, există„, am replicat eu, „iar dumneata eşti omul care ar trebui să-i cunoască mai bine ca oricine. Poetul beat căruia nu ai vrut să-i primeşti o tragedie sumbră credea în sine. Ministrul pensionar, autor al unei epopei, acela de care te ascundeai într-o încăpere din dos, credea şi el în sine. Dacă te-ai lua după experienţa de afaceri, iar nu după hidoasa dumitale filosofie individualistă, ai şti că a crede în tine însuţi este un semn al ratării dintre cele mai des întâlnite. Actorii care nu joacă bine cred în ei înşişi, la fel şi rău-platnicii care nu-şi achită datoriile. Ar fi mult mai adevărat să spunem că un om se îndreaptă în mod sigur spre nereuşită deoarece crede în sine. Încrederea desăvârşită în sine nu este numai un păcat; este o slăbiciune. Credinţa totală în sine este o credinţă isterică şi superstiţioasă, ca, de pildă, credinţa în Joanna Southcote ² : celui care o nutreşte îi stă scris pe frunte „Hanwell”, la fel de clar ca pe autobuzul ăla.”

La toate acestea prietenul meu, editorul, îmi replică foarte profund şi eficient: „Ei bine, dacă un om nu crede în sine, în ce trebuie să creadă?” După o lungă pauză, i-am spus: „Am să merg acasă şi am să scriu o carte drept răspuns la întrebarea dumitale.” Aceasta este cartea pe care am scris-o drept răspuns.

Cred însă că ea ar putea foarte bine să înceapă de acolo de unde a pornit discuţia noastră – din preajma casei de nebuni. Maeştrii moderni ai ştiinţei sunt foarte pătrunşi de nevoia de a începe orice investigaţie de la un fapt. Maeştrii vechi ai religiei erau la fel de pătrunşi de această necesitate. Începeau, aşadar, de la faptul păcatului – fapt tot aşa de concret precum, să zicem, cartofii.

Fie că omul putea fi spălat de nişte ape miraculoase, fie că nu, cel puţin nu exista nici o îndoială asupra faptului că avea nevoie să fie curăţat. Dar şi unii lideri religioşi din Londra, şi nu doar simplii materialişti, au început în zilele noastre să nege nu existenţa acelei ape, profund discutabilă, ci existenţa indiscutabilei murdării. Unii dintre noii teologi pun sub semnul întrebării păcatul originar, adică singura parte a teologiei creştine care poate fi într-adevăr dovedită. Unii adepţi ai reverendului R. J. Campbell, în spiritualitatea lor prea de tot pretenţioasă, admit neîn-tinarea divină, stare pe care n-o pot percepe nici măcar în vis. Dar neagă în chip hotărât păcatul omenesc, pe care îl pot vedea doar privind pe stradă. Cei mai mari sfinţi şi cei mai mari sceptici deopotrivă au luat drept punct de pornire al argumentaţiei lor răul prezent. Dacă ar fi adevărat (şi, cu siguranţă, este) că un om poate simţi o fericire desăvârşită jupuind o pisică, atunci un filosof al religiei nu poate face decât una dintre următoarele două deducţii: fie trebuie să nege existenţa lui Dumnezeu, cum fac ateii, fie trebuie să nege uniunea prezentă dintre Dumnezeu şi Om, cum fac toţi creştinii. Noii teologi par să creadă că o soluţie de mare raţionalitate este să nege existenţa pisicii.

În această situaţie remarcabilă, este limpede că nu poţi să mai porneşti (sperând să te adresezi cumva tuturor oamenilor) de la faptul păcatului, cum procedau înaintaşii noştri. Tocmai acest fapt simplu, care pentru ei (şi pentru mine) este limpede ca bună ziua, a fost diluat sau negat. Dar, chiar dacă oamenii moderni neagă existenţa păcatului, nu cred că au negat încă existenţa unui azil de nebuni. Cu toţii suntem încă de acord că se produce o prăbuşire a intelectului la fel de neîndoielnică precum năruirea unei case. Oamenii neagă infernul, nu încă şi balamucul. În ceea ce priveşte argumentul nostru fundamental, al doilea termen poate foarte bine să ia locul celui dintâi. Vreau să spun că, dacă toate ideile şi teoriile erau odinioară judecate după riscul de a-l face pe om să-şi piardă sufletul, tot aşa, pentru scopul nostru de faţă, toate ideile şi teoriile modeme pot fi judecate după riscul de a-l face pe om să-şi piardă minţile.

Este adevărat că unii vorbesc uşor şi slobod despre nebunie ca fiind în sine atrăgătoare. Dar, dacă ne gândim pentru o clipă, vedem că putem spune despre o boală că e frumoasă atunci când ne referim, în general, la boala altcuiva. Un orb poate reprezenta un tablou pitoresc, dar este nevoie de doi ochi care să privească acel tablou. Tot astfel, chiar şi cea mai delirantă poezie a nebuniei nu poate fi gustată decât de cei întregi la minte. Omului nebun nebunia sa i se pare foarte prozaică, fiindcă, pentru el, ea este foarte adevărată. Un om care se crede găină este, în propriii ochi, la fel de banal ca o găină. Un om care se crede un ciob de sticlă este, în propriii ochi, la fel de neinteresant ca un ciob de sticlă. Tocmai omogenitatea minţii sale îl face neinteresant şi, în acelaşi timp, nebun. Tocmai pentru că percepem sminteala ideii sale, îl putem găsi măcar amuzant; tocmai pentru că nu percepe sminteala ideii sale se găseşte el la azilul „Hanwell”. Pe scurt, ciudăţeniile nu-i frapează decât pe oamenii obişnuiţi. Ele nu-i surprind pe oamenii ciudaţi. Din acest motiv oamenii obişnuiţi au o viaţă mult mai palpitantă, în timp ce oamenii ciudaţi se plâng mereu de plictisul vieţii. Tot din acest motiv romanele noi se sting atât de rapid, iar basmele vechi rămân pentru totdeauna. Basmul îşi ia ca erou un tânăr normal; doar aventurile sale sunt surprinzătoare; şi îl iau prin surprindere tocmai pentru că este normal, în romanul psihologic modern însă, eroul este anormal; centrul nu este central. Prin urmare, cele mai extraordinare aventuri nu-l afectează aşa cum ar trebui, iar cartea este monotonă. Poţi scrie o poveste despre un erou printre balauri, dar nu şi despre un balaur printre balauri. Basmul vorbeşte despre ce ar face un om sănătos într-o lume nebună. Romanul realist şi sobru de astăzi vorbeşte despre ce ar face un om în esenţă nebun într-o lume anostă.

Să pornim, aşadar, de la casa de nebuni; să ne începem călătoria intelectuală din acest han malefic şi grotesc. Mai departe, dacă ar fi să aruncăm o privire asupra filosofiei sănătăţii mintale, primul lucru pe care trebuie să-l facem în acest domeniu este să eradicăm o greşeală mare şi frecvent întâlnită. Pretutindeni pluteşte ideea că imaginaţia, în special cea mistică, este periculoasă pentru echilibrul mintal al omului. Ne referim adesea la poeţi ca fiind instabili psihic şi există, în general vorbind, o vagă asociere între a-ţi împleti lauri în păr şi a o lua razna. Faptele şi istoria contrazic flagrant această concepţie. Majoritatea poeţilor foarte mari au fost nu numai sănătoşi mintal, ci chiar oameni extrem de practici; dacă este adevărat că Shakespeare a crescut vreodată cai, în mod sigur nu exista om mai în măsură să-i întreţină. Imaginaţia nu dă naştere nebuniei. Ceea ce dă naştere nebuniei este tocmai raţiunea. Poeţii nu înnebunesc, dar jucătorii de şah da. Matematicienii înnebunesc, la fel şi casierii; artiştii creatori, foarte rar. După cum se va vedea, nu atac în nici un chip logica; spun numai că acest pericol rezidă de fapt în logică, nu în imaginaţie. Paternitatea artistică este la fel de sănătoasă ca paternitatea fizică. Mai mult, este demn de remarcat că, de regulă, poeţii au fost cu adevărat morbizi atunci când au fost cât de cât raţionali. Poe, de pildă, a fost cu adevărat morbid, şi nu pentru că a fost poet, ci deosebit de analitic. Până şi şahul era prea poetic pentru el; nu-i plăcea deoarece era plin de regi şi de turnuri, ca un poem. Prefera, după propria-i mărturisire, discurile negre ale jocului de table, fiindcă aduceau mai mult cu nişte simple puncte negre pe o diagramă. Poate că argumentul cel mai solid dintre toate este următorul: un singur mare poet englez a înnebunit, şi anume Cowper. Iar el fără îndoială că şi-a pierdut minţile din cauza logicii, logica grotescă şi bizară a predestinării. Poezia nu-i era boală, ci medicament; într-o oarecare măsură, poezia l-a ţinut sănătos. De iadul cel roşu şi lacom către care îl trăgea hidosul determinism putea să uite uneori pe malul apelor line ale râului Ouse, cu ai săi crini sălbatici. Jean Calvin l-a blestemat, John Gilpin* aproape că l-a salvat. Pretutindeni vedem că oamenii nu înnebunesc pentru că visează. Criticii sunt mult mai nebuni decât poeţii. Homer este întreg şi destul de senin; criticii sunt cei care-l desfac în fărâme extravagante. Shakespeare este întru totul el însuşi; doar unii critici ai săi au descoperit că a fost altcineva. Chiar dacă Sfântul Evanghelist Ioan a văzut o mulţime de monştri stranii în viziunea sa, niciuna dintre acele creaturi nu era atât de feroce precum unul dintre propriii lui comentatori. Ideea de bază e simplă. Poezia este sănătoasă pentru că pluteşte pe o mare infinită; raţiunea caută să traverseze acea mare infinită, făcând-o astfel finită. Urmarea este epuizarea mentală, asemănătoare cu cea fizică a lui Holbein. A accepta totul este un exerciţiu, a înţelege totul – o forţare. Poetul caută doar exaltare şi expansiune, o lume în care sâ-şi întindă fiinţa. Poetul nu cere decât să-şi cufunde capul în cer. Logicianul este cel care caută să cuprindă cerurile în cap. Iar ceea ce se sparge este tocmai capul său.

Este o chestiune minoră, dar nu fără însemnătate, că oamenii sprijină adesea această greşeală evidentă printr-un citat evident greşit. Am auzit cu toţii diverse persoane citând celebra replică a lui Dryden sub forma: „Marele geniu este de-aproape înrudit cu nebunia.” Dar Dryden nu a spus că geniul mare este înrudit îndeaproape cu nebunia. Era el însuşi un mare geniu, ştia cum stau lucrurile. Ar fi fost greu să găseşti un om mai romantic decât el sau unul cu mai mult simţ practic. Dryden a spus următorul lucru: „Marile spirite sunt adeseori de-aproape înrudite cu nebunia”; ceea ce este adevărat. Tocmai pura agilitate a intelectului este în pericol să se prăbuşească. Mai mult, lumea ar putea să-şi amintească despre ce fel de om vorbea Dryden. El nu vorbea despre vreun vizionar din altă lume ca Vaughan sau George Herbert. Vorbea despre un om de lume cinic, un sceptic, un diplomat, un mare politician pragmatic. Astfel de oameni sunt, într-adevăr, îndeaproape înrudiţi cu nebunia. Calculele necontenite pe care le fac cu privire la propriul creier şi la al altora sunt o îndeletnicire primejdioasă. E întotdeauna primejdios pentru minte să se apuce să se înţeleagă pe sine. Un glumeţ întreba de ce spunem în engleză: „nebun ca un pălărier”. Un glumeţ şi mai mare ar putea răspunde că un pălărier e nebun fiindcă trebuie să măsoare capul uman.

Dacă marii raţionalişti sunt adesea maniaci, la fel de adevărat este că maniacii sunt de regulă mari raţionalişti. Pe când eram angajat într-o controversă cu jurnalul Clarion asupra problemei liberului-arbitru, scriitorul abil care este R. B. Suthers a spus că liberul-arbitru înseamnă nebunie deoarece presupune acţiuni fără cauză, numai acţiunile unui nebun fiind astfel. Nu insist aici asupra erorii dezastruoase în logica deterministă. Evident, dacă orice acţiune, chiar şi a unui nebun, poate fi fără cauză, determinismul este anihilat. Dacă lanţul cauzalităţii poate fi rupt în cazul unui om nebun, poate fi rupt şi în cazul unui om pur şi simplu. Însă scopul meu este să subliniez un aspect mai practic. Era ceva normal, poate, ca un socialist marxist contemporan să nu ştie nimic despre liberul-arbitru. Era însă, fără doar şi poate, remarcabil ca un marxist socialist modern să nu ştie nimic despre nebuni. Suthers nu ştia, evident, nimic despre nebuni. Ultimul lucru care se poate spune despre un nebun este că acţiunile sale sunt fără cauză. Anumite acte umane pot fi numite, într-un sens larg, fără cauză, şi acestea sunt actele minore ale unui om sănătos: fluieră în timp ce merge, şfichiuieşte iarba cu bastonul, pocneşte din călcâie sau îşi freacă mâinile. Omul fericit este cel care face lucrurile gratuite; omul bolnav nu are suficientă vlagă pentru a face gesturi în doi peri. Tocmai acest gen de acţiuni neglijente şi fără cauză nu ar putea fi înţelese niciodată de un nebun; căci nebunul (ca şi deterministul) vede, de regulă, o sumedenie de cauze în orice. Nebunul va interpreta aceste gesturi gratuite ca având o semnificaţie conspirativă. Va crede că gestul de a culca iarba la pământ constituie un atac împotriva proprietăţii private. Va crede că pocnitul din călcâie este un semnal dat unui complice. Dacă nebunul ar putea să fie doar pentru o clipă nepăsător, ar deveni sănătos. Toţi cei care au avut neplăcerea de a sta de vorbă cu persoane pe deplin sau parţial tulburate mintal ştiu că una dintre cele mai sinistre calităţi ale lor o constituie cumplita claritate a detaliului, legarea unui lucru de altul, pe o hartă mai complicată decât un labirint. Dacă discuţi în contradictoriu cu un nebun, este foarte posibil să ai parte de ce este mai rău, căci în multe privinţe mintea lui se mişcă cu atât mai repede cu cât nu este încetinită de lucrurile care ţin de dreapta judecată. El nu este stânjenit de simţul umorului sau de milă, nici de certitudinile mute ale experienţei. Este cu atât mai logic cu cât şi-a pierdut unele afecte de om sănătos. Într-adevăr, din acest punct de vedere, expresia comună care desemnează nebunia induce în eroare. Nebunul nu este omul care şi-a pierdut raţiunea. Nebunul este cel care a pierdut tot în afară de raţiune.

Explicaţia pe care nebunul o dă unui lucru este întotdeauna completă, iar adesea, într-un sens pur raţional, satisfăcătoare. Sau, ca să vorbim mai strict, explicaţia unui nebun este, dacă nu concludentă, cel puţin de necombătut, lucru observat cu precădere în cele mai obişnuite două sau trei tipuri de nebunie. Dacă cineva spune (de pildă) că nişte oameni au conspirat împotriva sa, nu ai cum să contraargumentezi decât spunând că toţi oamenii respectivi neagă faptul că ar fi conspiratori; or, tocmai acest lucru l-ar face şi conspiratorii. Explicaţia sa acoperă faptele în aceeaşi măsură ca şi a ta. Sau, dacă un om spune că el este Regele de drept al Angliei, nu-i poţi replica în mod satisfăcător spunându-i că autorităţile existente îl consideră nebun; căci, dacă el ar fi într-adevăr Regele Angliei, cel mai înţelept lucru pe care autorităţile existente l-ar putea face ar fi, poate, tocmai acesta. Sau, dacă un om pretinde că este Iisus Christos, nu i se poate răspunde că lumea îi neagă divinitatea; căci lumea a negat-o pe a lui Christos însuşi.

Cu toate acestea, greşeşte. Dacă însă am încerca să stabilim în termeni exacţi în ce constă eroarea sa, ni s-ar părea mai greu decât crezuserăm. Poate că expresia cea mai apropiată de realitate cu care putem spera să-i descriem greşeala ar fi următoarea: mintea lui se mişcă într-un cerc perfect, dar strâmt. Un cerc mic este infinit, ca şi un cerc mare; dar, deşi este deopotrivă de infinit, nu este deopotrivă de larg. Tot astfel, explicaţia unui nebun este la fel de completă precum aceea a omului sănătos, dar nu la fel de largă. Un glonţ este aproape la fel de rotund ca lumea, dar nu este lumea. Se poate vorbi despre o universalitate îngustă; se poate vorbi şi despre o eternitate restrânsă şi îngustă, după cum putem vedea în multe religii moderne. Acum, dacă vorbim mai mult din exterior şi empiric, putem spune că semnul cel mai puternic şi mai inconfundabil al nebuniei este această combinaţie dintre completitudinea logică şi mărginirea spirituală. Teoria unui nebun explică o mulţime de lucruri, dar nu le explică pe larg. Cu alte cuvinte, dacă dumneavoastră sau eu am avea de-a face cu o minte pe cale să se îmbolnăvească, ar trebui să ne preocupăm în primul rând nu atât să-i dăm argumente, cât să-i dăm spaţiu, să-l convingem pe respectivul că există lucruri mai curate şi mai tihnite dincolo de apăsarea unui singur argument. Să presupunem, de pildă, că avem de-a face cu primul exemplu pe care l-am dat ca fiind tipic; să presupunem că avem de-a face cu un om care-i acuză pe toţi că ar conspira împotriva lui. Dacă ne-am putea exprima cele mai sincere proteste şi am încerca să-l convingem să renunţe la obsesia sa, cred că am spune cam aşa: „Da, recunosc că ţi-ai demonstrat punctul de vedere şi că-l ştii pe dinafară, ba chiar că multe lucruri se potrivesc cu altele aşa cum spui. Recunosc că explicaţia ta lămureşte multe lucruri; dar cât de mult lasă neexplicat! Oare nu mai există şi alte poveşti pe lume decât a ta, oare toţi oamenii se preocupă doar de treburile tale? Să spunem că admitem detaliile; poate că, dacă omul de pe stradă nu a părut să te vadă, la mijloc nu a fost decât viclenia lui; poate că, atunci când poliţistul te-a întrebat cum te cheamă, a făcut-o numai pentru că ştia deja. Dar cu cât mai fericit ai fi dacă ai şti că pe aceşti oameni nu-i interesează persoana ta! Cu cât ar fi viaţa ta mai vastă dacă tu însuţi ai putea deveni mai mic în ea; dacă te-ai putea uita cu adevărat la ceilalţi oameni plin de o curiozitate şi o plăcere firească; dacă i-ai putea vedea mergând aşa cum merg ei de fapt, în egoismul lor senin şi în viguroasa lor indiferenţă! Ai începe să fii interesat de ei, fiindcă ei nu sunt interesaţi de tine. Ai reuşi să evadezi din acest teatru mic şi găunos în care se joacă la nesfârşit micul tău scenariu şi te-ai vedea sub un cer mai liber, pe o stradă plină de străini minunaţi.” Sau să presupunem că am avea de-a face cu cel de-al doilea caz de nebunie, cel al bărbatului cu pretenţii la coroană. Impulsul tău ar fi să-i răspunzi: „în regulă! Poate că tu ştii că eşti Regele Angliei. Dar de ce ţi-ar păsa? Fă un efort măreţ şi vei fi o fiinţă umană, privindu-i de sus pe toţi regii pământului.” Sau al treilea caz, nebunul care se crede Christos. Dacă i-am spune ce credem, ar suna astfel: „Deci tu eşti Creatorul şi Mântuitorul lumii; dar ce lume mică trebuie că este aceasta! În ce rai mic locuieşti, un rai în care îngerii nu sunt mai mari decât fluturii! Cât de trist trebuie să fie să fii Dumnezeu; pe deasupra şi un Dumnezeu atât de imperfect! Oare chiar nu există o viaţă mai deplină şi o iubire mai minunată decât a ta? Şi să fie oare adevărat că în mila ta puţină şi căznită trebuie să-şi pună nădejdea tot ce este viu? Ai fi mult mai fericit dacă un Dumnezeu mai înalt ar putea sparge în fărâme micul tău univers, împrăştiindu-ţi stelele ca pe nişte paiete şi lăsându-te la loc deschis, liber ca toţi ceilalţi să priveşti şi în sus, nu doar în jos!”

Trebuie să ne amintim şi că ştiinţa pur practică abordează tocmai în acest fel boala mintală; nu caută să o combată ca pe o erezie, ci pur şi simplu să o destrame ca pe o vrajă. Nici ştiinţa modernă, nici religia veche nu cred într-o gândire complet liberă. Teologia condamnă unele idei numindu-le blasfemii. Ştiinţa condamnă unele idei numindu-le morbide. De exemplu, unele societăţi religioase descurajau mai mult sau mai puţin gândul la sex. Noua societate ştiinţifică descurajează fără doar şi poate gândul la moarte; ea este un fapt, dar este considerat un fapt morbid. Iar în ceea ce-i priveşte pe cei a căror morbiditate are o componentă maniacală, ştiinţa modernă ţine la logica pură mai puţin decât un derviş rotitor. În astfel de cazuri, nu este suficient ca omul nefericit să dorească adevărul; trebuie să-şi dorească sănătatea. Nimic nu-l poate salva în afară de foamea oarbă după normalitate, precum cea a unui animal. Un om nu poate ieşi prin gândire din propria-i boală mintală; căci tocmai organul gândirii i-a devenit bolnav, neguvernabil şi, ca să spunem aşa, independent. Nu poate fi salvat decât prin voinţă sau credinţă. În momentul în care numai raţiunea i se pune în mişcare, ea se mişcă pe acelaşi vechi făgaş circular; omul se va învârti la nesfârşit în cercul său logic, tot astfel cum un om într-un vagon de clasa a treia care merge pe Inner Circle ³ se va învârti fără oprire în Inner Circle, dacă nu reuşeşte să execute actul voluntar, viguros şi mistic de a se da jos pe Gower Street, întreaga chestiune în acest caz ţine de decizie; o uşă trebuie închisă pentru totdeauna. Orice remediu este un remediu disperat. Orice vindecare este o vindecare miraculoasă. Să vindeci un nebun nu înseamnă să ai o dispută cu un filosof; înseamnă să alungi un diavol. Şi, oricât de discret şi-ar face lucrarea medicii şi psihologii, atitudinea lor în această privinţă este profund intolerantă – intolerantă ca o Bloody Mary ⁴ . Atitudinea lor s-ar rezuma în fapt astfel: omul trebuie să nu mai gândească, dacă vrea să continue să trăiască. Omul are nevoie, zic ei, de o amputare intelectuală. De te face să cazi în păcat capul tău, taie-l; mai bine să intri în împărăţia lui Dumnezeu ca un imbecil, nu doar ca un copil, decât să fii aruncat cu intelectul întreg în infern – sau la balamuc.

Acesta este deci nebunul precum îl arată experienţa; este de regulă un raţionalist, adesea de succes. Ar putea, fără îndoială, să fie înfrânt exclusiv pe tărâmul raţiunii, combătut prin argumente logice. E mai sigur însă dacă-l combaţi în termeni generali şi chiar estetici. El se află în închisoarea curată şi bine luminată a unei idei: conştiinţa i s-a ascuţit, concentrându-i-se într-un singur punct dureros. Este lipsit de ezitări sănătoase şi de o complexitate sănătoasă. Prin urmare, după cum explicam în introducere, m-am hotărât ca în aceste capitole preliminare să ofer nu atât o schiţă doctrinară, cât mai multe imagini ale unui punct de vedere. Am descris pe larg concepţia mea despre maniac pentru următorul motiv: exact aşa cum mă afectează un maniac mă afectează şi majoritatea gânditorilor moderni.

Aceeaşi stare sau notă inconfun-dabilă pe care o aud dinspre „HanwelT vine şi dinspre jumătate dintre autorităţile ştiinţei şi dintre lăcaşurile de învăţătură de astăzi; cei mai mulţi dintre savanţii nebuni sunt nebuni în mai multe sensuri ale cuvântului. Posedă cu toţii exact acea combinaţie pe care am remarcat-o: combinaţia dintre o raţiune expansivă şi exhaustivă şi un simţ comun contractat. Sunt universali doar în sensul că iau o explicaţie subţire şi o duc până foarte departe. Dar un tipar se poate întinde la nesfârşit, rămânând totuşi un tipar mic. Ei văd o tablă de şah ca fiind alcătuită din pătrate albe pe fond negru; chiar dacă universul întreg ar fi astfel pavat, tiparul rămâne, pentru ei, alcătuit din pătrate albe pe fond negru. La fel ca nebunul, nu-şi pot schimba punctul de vedere; nu pot face un efort mental pentru ca dintr-odată să-l vadă ca fiind negru pe fond alb.

Să luăm, întâi, cazul mai evident al materialismului. Ca explicaţie a lumii, materialismul are un fel de simplitate nebunească. El are întocmai acea însuşire a argumentului unui nebun; avem simultan sentimentul că acoperă totul şi că exclude totul. Să examinăm un materialist oarecare, capabil şi sincer, ca, de pildă, McCabe, şi vom avea exact aceeaşi senzaţie unică. El înţelege totul, iar acest tot nu pare a merita să fie înţeles. Deşi cosmosul său este complet până la ultimul şurub şi rotiţă dinţată, acesta este mai mic decât lumea noastră. Schema sa, la fel ca schema lucidă a unui nebun, pare să nu ţină seama de energiile străine şi de marea indiferenţă a lumii; ea nu cuprinde lucrurile reale din lumea aceasta, popoarele învrăjbite sau mamele mândre de odraslele lor, prima iubire sau teama de necuprinsul mării. Lumea este atât de mare, iar cosmosul atât de mic. Cosmosul este probabil cea mai mică gaură în care omul îşi poate ascunde capul.

Trebuie să înţelegeţi că nu pun în discuţie acum raportul acestor crezuri cu adevărul, ci, deocamdată, numai raportul lor cu sănătatea mintală. Într-o etapă ulterioară a discuţiei îmi propun să abordez problema adevărului obiectiv; pentru moment însă, mă refer doar la un fenomen psihologic. Nu doresc acum să-i demonstrez lui Haeckel că materialismul său este neadevărat, la fel cum nu am urmărit să-i demonstrez omului care se crede Christos că acţionează sub imperiul unei erori. Aici remarc doar faptul că ambele cazuri posedă acelaşi fel de completitudine şi acelaşi fel de incompletitudine. Poţi să explici încarcerarea unui om la „HanwelT de către un public indiferent spunând că este vorba despre crucificarea unui dumnezeu de care lumea e nedemnă. Explicaţia lămureşte ceva. În acelaşi fel, poţi explica ordinea existentă în univers spunând că toate lucrurile, chiar şi sufletele oamenilor, sunt frunze ce se desprind inevitabil dintr-un copac lipsit cu totul de conştiinţă – destinul orb al materiei. Explicaţia lămureşte într-adevăr ceva, chiar dacă nu este, desigur, la fel de completă ca aceea a nebunului. Dar esenţialul, aici, este nu doar că mintea umană normală obiectează atât la prima, cât şi la a doua explicaţie, ci şi că încearcă aceeaşi obiecţie faţă de ambele. O aproximare a poziţiei sale ar fi că, dacă omul de la „Hanwell” este Dumnezeul cel adevărat, el nu poate fi un dumnezeu prea de soi. La fel, dacă acel cosmos al materialistului este cosmosul cel real, el nu poate fi un cosmos prea de soi. Obiectul şi-a micşorat proporţiile. Divinitatea este mai puţin divină decât mulţi oameni; viaţa ca întreg este (după Haeckel) ceva mult mai cenuşiu, mai îngust şi mai insignifiant decât multe aspecte separate ale sale. Părţile par a fi mai mari decât întregul.

Căci trebuie să ne amintim că filosofia materialistă (fie ea adevărată sau nu) este cu siguranţă mult mai limitativă decât orice religie. Într-un anumit sens, desigur, toate ideile inteligente sunt înguste. Nu pot fi mai largi decât ele însele. Un creştin nu este limitat decât în sensul în care şi un ateu este limitat. El nu poate considera creştinismul fals rămânând în acelaşi timp creştin; iar ateul nu poate considera ateismul fals rămânând în acelaşi timp ateu. Numai că există un sens foarte special în care materialismul are mai multe limitări decât spiritualismul. McCabe mă consideră un sclav fiindcă nu am voie să cred în materialism. Eu cred că McCabe este un sclav fiindcă nu are voie să creadă în zâne. Dar, dacă examinăm ambele interdicţii, vom vedea că interdicţia sa este, de fapt, mult mai radicală decât a mea. Creştinul este total liber să creadă că există o cantitate considerabilă de ordine stabilă şi evoluţie inevitabilă în univers. Însă materialistul nu are voie să lase să intre în maşinăria sa impecabilă nici cel mai mic fir de spiritualitate sau de miracol. Bietul McCabe nu are voie să păstreze nici cel mai mic spiriduş, nici chiar dacă s-ar ascunde într-o părăluţă. Creştinul recunoaşte că universul este divers şi chiar amestecat, la fel cum omul sănătos ştie că este o fiinţă complexă. Omul sănătos ştie că este parte bestie, parte diavol, parte sfânt, parte cetăţean. Ba chiar mai mult, omul cu adevărat sănătos ştie că este în parte nebun, însă lumea materialistului este foarte simplă şi solidă, exact aşa cum şi nebunul este foarte sigur că e sănătos. Materialistul este sigur că istoria nu a fost nimic altceva sau mai mult decât un lanţ al cauzalităţii, întocmai cum interesanta persoană pomenită mai sus este foarte sigură că ea nu este nimic altceva sau mai mult decât o găină. Materialiştii şi nebunii nu au niciodată îndoieli.

Doctrinele spirituale nu limitează, în realitate, mintea aşa cum o fac negările materialiste. Chiar dacă eu cred în nemurire, nu sunt nevoit să mă gândesc la ea. Dar, dacă nu cred, îmi interzic să mă gândesc la ea. În primul caz, drumul este deschis şi pot merge cât de departe poftesc; în cel de-al doilea, drumul este închis. Se poate aduce totuşi încă un argument, şi mai puternic, iar comparaţia cu nebunia devine şi mai stranie. Căci am susţinut, împotriva teoriei exhaustive şi logice a nebunului, că, indiferent dacă este adevărată sau nu, ea distruge treptat dimensiunea umană din el. Acum aducem împotriva principalelor deducţii ale materialistului acuzaţia că, indiferent dacă sunt adevărate sau nu, ele distrug treptat dimensiunea umană din el; nu mă refer aici numai la bunătate, ci şi la speranţă, curaj, poezie, iniţiativă, la tot ceea ce e omenesc. De exemplu, atunci când materialismul îi duce pe oameni înspre un fatalism desăvârşit (ceea ce se întâmplă în cele mai multe cazuri), este absolut gratuit să pretinzi că el mai repezintă, în vreun sens, o forţă eliberatoare. Este absurd să spui că duci libertatea pe noi culmi când nu poţi folosi gândirea liberă la nimic altceva decât la distrugerea liberului-arbitru. Determiniştii sfârşesc încătuşaţi, nu descătuşaţi. Au mare dreptate când numesc legea lor „lanţul” cauzalităţii. Este cel mai rău lanţ care a încătuşat vreodată vreo fiinţă umană. Puteţi folosi, dacă doriţi, limbajul libertăţii ca să vorbiţi despre învăţătura materialistă, dar este evident că acesta i se aplică la fel de puţin materialismului ca întreg pe cât i se aplică unui om închis într-o casă de nebuni. Puteţi spune, dacă doriţi, că omul respectiv este liber să se creadă un ou fiert. Dar, desigur, mult mai greu şi mai însemnat este faptul că, dacă ar fi într-adevăr un ou fiert, el nu ar fi liber să mănânce, să bea, să doarmă, să meargă sau să fumeze o ţigară. Exact aşa, puteţi spune, dacă doriţi, că îndrăzneţul materialist speculativ este liber să nu creadă în realitatea liberului-arbitru. Este însă mult mai greu şi mai însemnat faptul că nu e liber să laude, să blesteme, să mulţumească, să justifice, să îndemne, să pedepsească, să reziste ispitelor, să incite mulţimi, să ia hotărâri de Anul Nou, să-i ierte pe păcătoşi, să-i certe pe tirani, ba chiar să spună „mulţumesc” când i se dă muştarul la masă.

Aş observa în treacăt, pornind de la acest subiect, că există o bizară eroare conform căreia fatalismul materialist ar fi, nu se ştie cum, favorabil iertării, abolirii pedepselor brutale sau a pedepselor de orice tip. În mod vădit, acest lucru este chiar opusul adevărului. Se poate foarte bine susţine că doctrina necesităţii nu schimbă absolut nimic; că-l lasă pe călău cu tortura lui şi pe prietenul cel binevoitor cu poveţele lui, la fel ca înainte. Este evident însă că, dacă ar fi să-l oprească pe vreunul dintre aceştia, îl va opri pe cel cu poveţele. Faptul că păcatele sunt inevitabile nu împiedică pedepsirea păcătosului; dacă împiedică ceva, este tocmai încercarea de a convinge. Determinismul are la fel de multe şanse să ducă la acte de cruzime pe cât este de sigur că induce laşitate. El nu este incompatibil cu tratamentul brutal aplicat răufăcătorilor. Lucrurile cu care este (poate) incompatibil sunt, în schimb, tratamentul generos aplicat aceloraşi răufăcători, eventualul apel la sentimentele lor mai bune sau îndemnul de a-şi continua lupta morală. Deterministul nu crede în apelul la voinţa individului, dar crede în schimbarea mediului. El nu are voie să-i spună păcătosului: „Du-te şi nu mai păcătui”, fiindcă păcătosul nu se poate abţine. Îl poate pune însă pe acesta în ulei încins; fiindcă uleiul încins este un mediu. Prin urmare, dacă îl privim ca pe un personaj, materialistul are aceleaşi trăsături fantastice pe care le are personajul nebunului. Ambii adoptă o poziţie incontestabilă şi, totodată, inadmisibilă.

Desigur, toate aceste lucruri nu se aplică numai materialistului. La fel se poate spune şi despre cealaltă extremă a logicii speculative. Există un sceptic mult mai teribil decât cel care crede că totul a început cu materia. Este posibil să mtâlnim un sceptic care crede că totul a început cu el însuşi. El nu se îndoieşte de existenţa îngerilor sau a demonilor, ci de existenţa oamenilor şi a vitelor. În mintea lui, propriii prieteni sunt o mitologie creată de el însuşi. El şi-a creat propriul tată şi propria mamă. Această oribilă fantezie exercită o atracţie neîndoielnică asupra egoismului întru câtva mistic din zilele noastre. Acel editor care credea că oamenii ajung departe atunci când cred în ei înşişi, acei căutători ai Supraomului care-l caută întotdeauna în oglindă, acei scriitori care vorbesc despre cum să-şi lase amprenta personalităţii lor, în loc să creeze mai multă viaţă pentru această lume, toţi aceşti oameni nu mai au de fapt decât un mic pas de făcut până să ajungă la golul îngrozitor al egocentrismului. Când această lume felurită din jurul persoanei se va şterge ca o minciună, când prietenii vor deveni ireali ca nişte năluci, iar temeliile lumii se vor surpa, când cel care nu crede în nimic şi în nimeni se va găsi singur în propriu-i coşmar, atunci marea deviză a individualismului va pluti asupra sa cu o ironie răzbunătoare. Stelele nu vor fi decât nişte puncte în noaptea propriului creier; chipul mamei sale nu va fi decât o schiţă ieşită de sub propriul penel smintit şi mâzgălită pe pereţii celulei sale. Însă deasupra celulei va sta scris, cu un groaznic adevăr: „El crede în sine.” în rândurile de faţă însă, nu ne preocupă decât să observăm că această extremă a gândirii, cea a egoismului absolut, trădează un paradox identic cu acela al extremei opuse, materialismul. Ea este la fel de completă în teorie şi la fel de mutilantă în practică. De dragul simplităţii, ne vine mai uşor să enunţăm ideea astfel: un om poate crede că se află tot timpul într-un vis. Or, este evident că nu i se poate aduce nici o dovadă contrazicând neîndoielnic faptul de a se afla în vis, pentru simplul motiv că orice dovadă de care ne-am folosi poate fi adusă şi în vis. Insă, dacă omul ar începe să dea foc Londrei spunând că menajera are să-l cheme curând la micul dejun, l-am lua şi l-am pune, dimpreună cu alţi logicieni, într-un loc la care s-a făcut adesea aluzie în acest capitol. Omul care nu poate crede în simţurile sale şi omul care nu poate crede în nimic altceva sunt deopotrivă nebuni, însă nebunia lor nu este dovedită de vreo eroare în argumentaţia lor, ci de greşeala vădită a întregii lor vieţi. Amândoi s-au închis singuri în cutii pictate pe dinăuntru cu un soare şi nişte stele; amândoi sunt incapabili să iasă de acolo, primul către sănătatea şi fericirea cerurilor, al doilea chiar înspre sănătatea şi fericirea pământului. Poziţia lor este foarte rezonabilă; ba chiar, într-un anume sens, este infinit de rezonabilă, la fel cum o monedă de trei penny este rotundă la nesfârşit. Căci există şi aşa ceva: o infinitate meschină, o eternitate demnă de dispreţ şi înrobită. Este amuzant să observăm că mulţi dintre moderni, fie ei sceptici sau mistici, şi-au luat drept emblemă un anume simbol oriental, însuşi simbolul acestei nulităţi absolute.

Când vor să reprezinte eternitatea, o fac prin intermediul unui şarpe care-şi înghite coada. Această imagine de prânz neîndestulător are un surprinzător sarcasm. Eternitatea fataliştilor materialişti, eternitatea pesimiştilor orientali, eternitatea teozofilor înfumuraţi şi a unor oameni de ştiinţă superiori din ziua de astăzi este, într-adevăr, foarte bine redată de şarpele care-şi înghite coada, un animal degradat care se distruge pe sine.

Acest capitol este unul pur practic şi încearcă să descopere în ce constă de fapt semnul şi elementul principal al nebuniei; putem spune, pe scurt, că este vorba despre raţiunea fără fundament, raţiunea în vid. Omul care începe să gândească fără a se sprijini pe primele principii, cele potrivite, cel care începe să gândească răsturnat, înnebuneşte. Iar în restul paginilor ce urmează vom încerca să descoperim de unde trebuie să înceapă gândirea ca să nu fie răsturnată. Însă ne putem întreba, în concluzie: dacă acest lucru îi face pe oameni să înnebunească, oare ce-i face să rămână sănătoşi? Până la sfârşitul cărţii intenţionez să dau un răspuns desluşit, după unii poate chiar prea desluşit. Dar pentru moment pot, în aceeaşi manieră pur practică, să ofer un răspuns general cu privire la ceea ce, în istoria reală a omenirii, îi face pe oameni să-şi păstreze sănătatea minţii. Este vorba despre mistică. Atâta vreme cât ai parte de mister, ai parte de sănătate; când distrugi misterul, creezi maladia. Omul obişnuit a fost dintotdeauna sănătos la minte, fiindcă a fost întotdeauna un mistic. A acceptat penumbra. A avut întotdeauna un picior pe pământ şi celălalt pe tărâmul basmelor, întotdeauna şi-a luat libertatea de a se îndoi de zeii săi; însă el (spre deosebire de agnosticul zilelor noastre) şi-a luat şi libertatea de a crede în ei. A ţinut întotdeauna la adevăr mai mult decât la consecvenţă. Dacă a văzut două adevăruri care păreau să se contrazică, a acceptat ambele adevăruri şi contradicţia odată cu ele. Vederea sa spirituală este stereoscopică, precum cea fizică: el vede două imagini diferite în acelaşi timp, şi tocmai de aceea vede bine. Iată de ce a crezut întotdeauna că există soartă, dar şi liber-arbitru. Iată de ce a fost convins că, într-adevăr, copiii sunt împărăţia cerului, dar că, în acelaşi timp, ei trebuie să se supună împărăţiei pământului. I-a admirat pe tineri pentru tinereţea lor şi pe vârstnici pentru că nu o mai aveau. Tocmai în acest echilibru dintre contradicţiile aparente stă vigoarea omului sănătos. Tot secretul misticii este următorul: omul poate înţelege totul cu ajutorul a ceea ce nu înţelege. Logicianul maladiv se străduieşte să facă totul limpede şi reuşeşte să facă totul misterios. Misticul permite unui singur lucru să fie misterios, iar tot restul devine atunci limpede. Deterministul lămureşte teoria cauzalităţii, apoi descoperă că nu-i mai poate spune „te rog” menajerei sale. Creştinul îi perniţe liberului-arbitru să rămână o taină sfântă, dar din această pricină raporturile cu menajera sa devin de o limpezime desăvârşită, de cristal. El aşază sâmburele dogmei într-un întuneric central, dar de acolo se ramifică în toate direcţiile, producând din abundenţă sănătate naturală. După cum am luat cercul drept simbol al raţiunii şi al nebuniei, putem lua crucea drept simbol deopotrivă al misterului şi al sănătăţii. Buddhismul este centripet, creştinismul este centrifug: rupe cercul. Căci acesta este perfect şi infinit prin natura sa, însă fixat pentru totdeauna ca dimensiune; nu ar putea fi niciodată mai mare sau mai mic. Pe când crucea, deşi are în miezul ei o tensiune şi o contradicţie, îşi poate întinde cele patru braţe la nesfârşit, fără să-şi schimbe astfel forma. Dat fiind că are un paradox în centru, ea poate creşte fără a se modifica. Cercul se întoarce asupra lui însuşi şi se închide. Crucea îşi deschide braţele în cele patru vânturi; este un semn de orientare pentru călătorii liberi.

Simbolurile singure exprimă totuşi destul de neclar această chestiune profundă; un alt simbol, preluat din lumea fizică, va putea reda suficient de bine locul real al misticii în viaţa omenirii. Unicul lucru creat pe care nu-l putem privi este totodată unicul lucru în lumina căruia le privim pe toate celelalte. La fel ca soarele la amiază, mistica explică orice altceva în lumina orbitoare a unei invizibilităţi victorioase. Intelectualismul detaşat este (în sensul exact al unei expresii populare) numai lumină de lună, întrucât este o lumină lipsită de căldură, o lumină secundă, reflectată de o lume moartă. Grecii au avut însă dreptate atunci când au făcut din Apollo zeul imaginaţiei şi al sănătăţii deopotrivă; pentru că a fost atât patronul poeziei, cât şi patronul tămăduirii. Despre necesitatea unor dogme şi a unui crez anume voi vorbi mai târziu. Însă acel transcendent prin care toţi oamenii trăiesc are în esenţă o poziţie foarte asemănătoare cu cea a soarelui pe cer. Îl purtăm în conştiinţă ca pe un fel de splendidă confuzie; este ceva deopotrivă strălucitor şi inform, deopotrivă orbitor şi ascuns. Însă discul lunii este la fel de clar şi de neîndoios, la fel de recurent şi de inevitabil precum cercul lui Euclid pe o tablă şcolară. Căci luna este pe deplin raţională; luna este mama lunaticilor şi le-a dat tuturor numele său.