Capitolul 9

Autoritatea şi aventurierul

În capitolul precedent am dorit să demonstrăm că ortodoxia nu este numai (cum se susţine adesea) singura pază sigură a moralei sau a ordinii, ci şi singura pază logică a libertăţii, a inovaţiei şi a progresului. Dacă dorim să-i luăm avântul asupritorului prosper, nu o putem face cu ajutorul noii doctrine a perfectibilităţii umane, ci cu ajutorul vechii doctrine a păcatului originar. Dacă dorim să smulgem din om cruzimi care-i sunt inerente sau să ridicăm populaţii pierdute, nu o putem face cu ajutorul teoriei ştiinţifice care spune că materia precedă intelectul, ci cu ajutorul teoriei supranaturale care spune că intelectul precedă materia. Dacă dorim mai ales să deşteptăm în minţile oamenilor vigilenţa socială şi aspiraţia neobosită către acţiune, nu vom izbuti cine ştie ce insistând asupra Dumnezeului Imanent şi asupra Luminii interioare; căci acestea sunt, în cel mai bun caz, motive de mulţumire; vom izbuti însă mai mult insistând asupra Dumnezeului transcendent şi asupra licăririi fugare care ne scapă; căci acesta este semnul nemulţumirii divine. Dacă dorim în mod deosebit să afirmăm ideea unui echilibru generos, iar nu pe aceea a unei groaznice autocraţii, vom fi instinctiv trinitarieni, nu unitarieni. Dacă vom dori să devină civilizaţia europeană un asalt pentru salvarea sufletelor, vom insista că sufletele se găsesc într-un pericol real, nu că pericolul care le paşte este în ultimă instanţă ireal. Iar dacă dorim să-i ridicăm în slăvi pe proscris şi pe crucificat, vom dori mai degrabă să credem că un Dumnezeu adevărat a fost răstignit, iar nu un simplu înţelept sau erou. Mai presus de toate, dacă dorim să-i protejăm pe cei săraci, vom înclina spre anumite reguli stabile şi dogme clare. Regulile unui club sunt câteodată în favoarea unui membru sărac. Atmosfera unui club este întotdeauna în favoarea celui bogat.

Iar acum ajungem la întrebarea esenţială care pune capăt cu adevărat întregii chestiuni. Un agnostic rezonabil, dacă din întâmplare a fost de acord cu mine până aici, ar putea, în acest punct, şi pe bună dreptate, să se întoarcă împotrivă-mi şi să spună: Ati descoperit o filosofie practică în doctrina căderii: foarte bine. Aţi descoperit că o latură a democraţiei, neglijată astăzi în mod periculos, este afirmată cu înţelepciune în păcatul originar: în regulă. Aţi descoperit un adevăr în doctrina iadului; vă felicit. Sunteţi convins că cei care se închină unui Dumnezeu personal privesc în exterior şi sunt progresişti: îi felicit pe ei. Însă, chiar presupunând că acele doctrine includ realmente acele adevăruri, de ce nu puteţi să păstraţi adevărurile şi să renunţaţi la doctrine? Admiţând că întreaga societate modernă are prea mare încredere în cei bogaţi pentru că nu ţine cont de slăbiciunea omenească; admiţând că epocile ortodoxe au avut un mare avantaj întrucât (crezând în doctrina căderii) au ţinut cont de slăbiciunea omenească, de ce nu puteţi pur şi simplu să ţineţi cont de slăbiciunea omenească fără să credeţi în cădere? Dacă aţi descoperit că ideea damnării reprezintă o idee sănătoasă cu privire la primejdia în care se găseşte omul, de ce nu puteţi pur şi simplu să păstraţi ideea de primejdie şi să părăsiţi ideea damnării? Dacă vedeţi foarte limpede miezul de bun-simţ din nuca ortodoxiei creştine, de ce nu puteţi să luaţi doar miezul şi să lăsaţi nuca? De ce nu puteţi (ca să folosim acea expresie din jargonul ziarelor pe care eu, savant agnostic rasat, mă ruşinez puţin s-o folosesc) să luaţi doar ceea ce este bun din creştinism, ceea ce poate fi definit ca valoros, ceea ce poate fi înţeles, şi să lăsaţi deoparte tot restul, toate acele dogme absolute care sunt prin natura lor incomprehensibile?” Aceasta este întrebarea reală; aceasta este ultima întrebare. Şi este o adevărată plăcere să răspund la ea.

Primul răspuns ar fi pur şi simplu că sunt un raţionalist, îmi place să am o oarecare justificare intelectuală pentru intuiţiile mele. Dacă îl privesc pe om drept o fiinţă căzută, pentru intelectul meu este convenabil să cred în evenimentul căderii; în plus, descopăr, din cine ştie ce motiv psihologic ciudat, că pot să abordez mai bine felul în care îşi exercită cineva liberul-arbitru atunci când cred că îl are. Însă în această chestiune sunt un raţionalist şi mai categoric. Nu vreau să transform această carte într-una de apologetică creştină comună; voi fi fericit să îmi dau întâlnire în orice alt moment cu duşmanii creştinismului în acea arenă mai explicită. Aici nu fac decât să relatez propriul parcurs înspre certitudinea spirituală, însă mă pot opri ca să remarc că, pe cât m-am familiarizat cu argumentele pur abstracte împotriva cosmologiei creştine, pe atât m-am gândit mai puţin la ele. Vreau să spun că, după ce am descoperit că atmosfera morală a întrupării era una a simţului comun, m-am aplecat asupra argumentelor intelectuale general acceptate împotriva întrupării şi am descoperit că sunt lipsite de bun-simţ. Pentru a nu se considera că argumentul meu suferă de lipsa aspectului apologetic obişnuit, îmi voi rezuma aici propriile argumente şi concluzii despre adevărul pur obiectiv sau ştiinţific al problemei.

Dacă aş fi întrebat, într-o manieră pur intelectuală, de ce cred în creştinism, nu pot decât să răspund: „Din acelaşi motiv pentru care un agnostic inteligent nu crede”. Cred în el într-un mod cât se poate de raţional, în urma dovezilor. Însă dovezile în cazul meu, ca şi în cel al agnosticului inteligent, nu rezidă în cutare sau cutare aşa-zisă demonstraţie, ci într-o acumulare enormă de fapte mărunte, însă unanime. Secularistul nu trebuie blamat din cauză că obiecţiile sale faţă de creştinism sunt amestecate şi chiar fragmentare; tocmai asemenea dovezi fragmentare conving intelectul. Cu alte cuvinte, un om poate rămâne mai puţin convins de o anumită filosofie citită în patru cărţi decât de una găsită într-o carte, într-o bătălie, într-un peisaj şi într-un prieten vechi. Însuşi faptul că lucrurile sunt de feluri diferite sporeşte importanţa faptului că toate se îndreaptă spre o singură concluzie. Mai departe, necreştinismul omului mediu educat de astăzi este aproape întotdeauna, dacă e să fim corecţi faţă de el, alcătuit din acest fel de experienţe dezordonate, dar vii. Nu pot să spun decât că dovezile mele în favoarea creştinismului sunt de aceeaşi natură, vie, însă variată, precum aceea a dovezilor împotriva lui. Căci, atunci când mă uit la toate aceste adevăruri anticreştine diferite, descopăr pur şi simplu că niciunul dintre ele nu este adevărat. Descopăr că fluxul şi forţa reală a tuturor faptelor curg în cealaltă direcţie. Să luăm câteva exemple. Mulţi moderni cu bun-simţ au abandonat, probabil, creştinismul sub presiunea a trei factori convergenţi, care sunt aproximativ aceştia: primul este că oamenii, după forma, structura şi sexualitatea lor, sunt, în definitiv, foarte asemănători animalelor, o simplă varietate a regnului animal; al doilea este că religia primordială a luat naştere din ignoranţă şi din teamă; iar al treilea este că preoţii au aruncat asupra societăţilor năpasta încrâncenării şi a melancoliei. Aceste trei argumente anticreştine sunt foarte diferite, însă sunt, toate, foarte logice şi legitime. Şi toate trei converg. Singura obiecţie de adus lor (descopăr eu) este că sunt, toate, neadevărate. Dacă încetaţi să vă mai uitaţi la cărţile despre animale şi oameni, dacă începeţi să vă uitaţi la animalele şi la oamenii reali, atunci (dacă aveţi cât de cât umor sau imaginaţie, un simţ al delirului sau al farsei) veţi observa că lucrul cel mai izbitor nu este că omul seamănă atât de mult cu animalele, ci că se aseamănă atât de puţin. Tocmai această deosebire copleşitoare necesită o explicaţie. Este, într-un sens, un truism că omul şi animalul se aseamănă. Însă ceea ce este şocant şi enigmatic este că, asemănându-se într-atât, ei sunt totuşi atât de aiuritor de diferiţi. Că o maimuţă are mâini este un fapt mult mai puţin interesant pentru filosof decât faptul că, având mâini, ea nu face mai nimic cu ele. Nu joacă arşice şi nu cântă la vioară; nu sculptează în marmură şi nu-şi taie friptura. Oamenii vorbesc despre o arhitectură barbară şi despre o artă degradată. Însă elefanţii nu ridică temple colosale din fildeş, nici chiar într-un stil rococo; cămilele nu pictează, nici măcar tablouri proaste, deşi sunt echipate cu materia primă pentru multe pensule. Unii visători moderni spun că furnicile şi albinele au o societate superioară nouă. Au, într-adevăr, o civilizaţie; însă tocmai acest adevăr nu face decât să ne amintească faptul că este o civilizaţie inferioară. Cine a găsit vreodată un muşuroi de furnici decorat cu statui ale furnicilor celebre? Cine a văzut vreun stup pe care să fie sculptate imagini ale splendidelor mătci de odinioară? Nu; prăpastia dintre om şi alte creaturi poate avea o explicaţie naturală, însă este o prăpastie. Vorbim despre animale sălbatice, dar omul este singurul animal sălbatic. Omul este cel care s-a rupt de restul. Toate celelalte animale sunt animale îmblânzite; ele nu încalcă respectabilitatea brută a tribului sau a speciei lor. Toate celelalte animale sunt domestice; omul singur este mereu nedomesticit, fie în ipostaza de dezmăţat, fie în cea de călugăr. Aşadar, primul motiv superficial pentru materialism nu este nimic altceva decât un motiv pentru opusul lui; tocmai în punctul unde se sfârşeşte biologia, începe religia.

La. Fel ar fi dacă m-aş opri asupra celui de-al doilea dintre cele trei argumente raţionaliste întâmplătoare: argumentul potrivit căruia tot ceea ce numim divin şi-a avut originile în întuneric şi teroare. Când am încercat să investighez fundamentele acestei idei moderne, am descoperit pur şi simplu că nu există niciunul. Ştiinţa nu ştie absolut nimic despre omul preistoric, şi aceasta pentru excelentul motiv că el este preistoric. Câţiva profesori şi-au dat cu presupusul că lucruri precum sacrificiile omeneşti au fost odinioară legitime şi generalizate, după care au intrat într-un declin treptat; dar nu există nici o dovadă directă în acest sens, iar puţinele dovezi indirecte arată mai degrabă în direcţia opusă. În cele mai vechi legende pe care le avem, ca, de pildă, poveştile despre Isaac şi despre Ifigenia, sacrificiul uman nu este prezentat ca element vechi, ci mai curând nou, ca o excepţie ciudată şi înspăimântătoare cerută în mod obscur de zei. Istoria nu spune nimic, iar legendele spun, toate, că pământul era un loc mai bun în timpurile lui de început. Nu există o tradiţie a progresului; însă întreaga specie umană are tradiţia căderii. Ba chiar, în chip destul de amuzant, însăşi aria largă de răspândire a acestei idei este folosită ca argument împotriva autenticităţii sale. Oamenii cultivaţi spun clar că această calamitate preistorică nu poate fi adevărată fiindcă fiecare rasă umană are amintiri despre ea. Eu unul nu pot ţine pasul cu astfel de paradoxuri. Dacă este să ne ocupăm mai apoi de cel de-al treilea argument întâmplător, potrivit căruia preoţii întunecă şi înrăiesc viaţa, vedem că lucrurile stau exact la fel. Eu mă uit la lume şi descopăr, pur şi simplu, că aceşti oameni nu o văd. Acele ţări din Europa care mai sunt încă influenţate de preoţi sunt exact acele ţări în care mai există cântec şi dans, straie colorate şi artă în aer liber. Doctrina şi disciplina catolice sunt, poate, nişte ziduri, însă ele sunt zidurile unui teren dejoacă. Creştinismul este singurul cadru care a păstrat plăcerea păgânismului. Ne putem închipui nişte copii jucându-se pe o insulă netedă şi acoperită de iarbă, având de jur împrejur faleze înalte ce dau spre mare. Cât timp a existat un zid de jur împrejurul falezei, ei au putut să se arunce în orice joc frenetic şi să transforme acel loc în cel mai zgomotos loc de joacă cu putinţă. Însă zidurile au fost dărâmate, rămânând în locul lor doar primejdia goală a prăpastiei. Nu au căzut; şi totuşi, atunci când prietenii lor s-au întors, i-au găsit îngrămădiţi toţi unul într-altul, de frică, în mijlocul insulei; iar cântecul lor încetase.

Astfel, aceste trei dovezi ale experienţei, fapte ce construiesc personalitatea unui agnostic, sunt, în această perspectivă, întoarse tocmai în direcţia opusă. Iar mie îmi rămâne să mai spun: „Daţi-mi în primul rând o explicaţie pentru excentricitatea colosală a omului între animale; în al doilea rând, pentru vasta tradiţie umană a unei fericiri străvechi; în al treilea, pentru perpetuarea parţială a unei asemenea bucurii păgâne în ţările Bisericii Catolice”. O singură explicaţie le acoperă, oricum, pe toate trei: teoria potrivit căreia ordinea naturală a fost întreruptă de două ori de câte o explozie sau revelaţie de genul celor pe care lumea le numeşte astăzi „psihice”. O dată, Cerul s-a pogorât pe pământ cu o putere sau o pecete numită „chipul lui Dumnezeu”, prin ea omul luând conducerea Naturii; şi încă o dată (atunci când într-un imperiu după altul s-a văzut că oamenilor le lipseşte ceva), Cerul s-a pogorât ca să mântuiască omenirea, luând pentru aceasta chip dezgustător de om. Iată cum se poate explica faptul că majoritatea oamenilor privesc întotdeauna înapoi şi că singurul colţişor de lume în care ei privesc, în toate sensurile, înainte este micul continent pe care Christos îşi are Biserica. Ştiu că se va spune că Japonia a devenit progresistă. Însă cum ar putea fi acesta un răspuns când prin însăşi afirmaţia „Japonia a devenit progresistă” noi nu înţelegem în mod real decât că „Japonia a devenit europeană”? Vreau să insist însă aici nu atât asupra acestei explicaţii personale, cât asupra remarcii mele iniţiale. Sunt de acord, împreună cu omul fără credinţă de pe stradă, că ne lăsăm ghidaţi de trei sau patru fapte separate care arată, toate, spre ceva; numai când m-am aplecat asupra acestor fapte am descoperit, de fiecare dată, că ele arată de fapt spre altceva.

Am etalat o triadă imaginară de asemenea argumente anticreştine răspândite; dacă aceasta reprezintă cumva o bază prea îngustă, voi da, sub impulsul momentului, o alta. Gândurile de tipul menţionat sunt menite să creeze, prin alăturarea lor, impresia că acest creştinism este ceva slab şi maladiv. Să luăm, drept prim exemplu, gândul că Iisus era o fiinţă blândă, sfioasă şi nepământeană, un simplu îndemn ineficace adresat lumii; în al doilea rând, să-l luăm pe cel potrivit căruia creştinismul s-a ridicat şi a înflorit în evul întunecat al ignoranţei şi că Biserica nu ar face decât să ne tragă înapoi tocmai spre acesta; în al treilea rând, pe cel că oamenii care mai cred şi astăzi cu tărie sau (dacă doriţi) oamenii superstiţioşi – oameni precum irlandezii – sunt slabi, fără simţ practic şi în urma timpurilor. Nu menţionez aceste idei decât pentru a afirma din nou acelaşi lucru, şi anume că, atunci când am cercetat aceste concluzii independent, am descoperit nu că ele erau nefilozofice, ci pur şi simplu că faptele nu erau fapte. În loc să mă uit la cărţi şi la imagini despre Noul Testament, m-am uitat în însuşi Noul Testament. Acolo am descoperit o descriere care nu era câtuşi de puţin cea a unui om având părul pieptănat cu cărare la mijloc şi mâinile împreunate a rugă, ci a unei fiinţe extraordinare, a cărei gură arunca fulgere şi ale cărei fapte trădau o hotărâre aspră, trântind mesele la pământ, scoţând diavoli din oameni şi trecând cu taina sălbatică a vântului de la izolarea din munţi la un fel de grozavă propovăduire; o fiinţă care adesea se purta ca un zeu mâniat – şi întotdeauna ca un zeu. Christos are chiar un stil literar propriu, care nu mai poate fi întâlnit, cred, nicăieri altundeva; el constă dintr-o folosire aproape furibundă a procedeului afortiorl Acel repetat „cu cât mai mult” al său se înalţă ca o piatră peste alta, ca un castel peste castel spre cer. Vocabularul folosit referitor la Christos a dat dovadă, şi poate că a fost înţelept astfel, de blândeţe şi de supunere. Însă vocabularul folosit de Christos este, fapt destul de straniu, gigantesc; el este plin de cămile care intră prin urechile acului şi de munţi aruncaţi în mare. Din punct de vedere moral, el este la fel de teribil; Christos s-a numit pe sine o sabie tăioasă şi le-a spus oamenilor să cumpere săbii, chiar dacă pentru a le cumpăra ar trebui să-şi vândă hainele. Faptul că a folosit şi alte cuvinte, chiar mai primejdioase, în favoarea non-rezistenţei îi sporeşte misterul; însă, în acelaşi timp, sporeşte şi violenţa. Nu este posibil nici măcar să ne explicăm acest lucru spunând că o astfel de fiinţă trebuie să fie nebună; căci nebunia are de regulă un singur canal, din care nu iese. Maniacul este, în general, un monoma-niac. Aici trebuie să ne amintim dificila definiţie a creştinismului pe care am dat-o anterior; creştinismul este un paradox supraomenesc prin care două patimi opuse pot arde cu putere una lângă cealaltă. Unica explicaţie a limbajului evanghelic care chiar îl lămureşte este că el reprezintă perspectiva cuiva care, de la o înălţime supranaturală, are în faţa ochilor o sinteză mult mai uimitoare.

Am să iau, în ordine, următorul exemplu oferit: ideea că ar trebui să considerăm creştinismul ca aparţinând evului întunecat. Aici nu m-am mulţumit cu lectura unor generalizări moderne; am citit puţină istorie. În istorie am descoperit că, departe de a aparţine evului întunecat, creştinismul a reprezentat singura potecă neîntunecată prin acel ev întunecat. A fost un pod strălucitor legând două civilizaţii strălucitoare. Dacă va spune cineva că această credinţă s-a născut în ignoranţă şi în sălbăticie, răspunsul este simplu: nu este adevărat. S-a născut în civilizaţia mediteraneeană, în plină înflorire a Imperiului Roman. La vremea când Constantin îşi pironea crucea pe catarg, lumea era năpădită de sceptici, iar panteismul era considerat un lucru la fel de neîndoielnic ca lumina soarelui. Este foarte adevărat că după aceea corabia s-a scufundat; însă mult mai ieşit din comun este că ea a revenit la suprafaţă, proaspăt vopsită şi strălucitoare, crucea fiindu-i tot în vârf. Acesta este lucrul uimitor pe care religia l-a făcut posibil; a transformat o corabie scufundată într-un submarin. Arca a rămas vie sub povara apelor; după ce am fost îngropaţi sub sfărâmăturile dinastiilor şi clanurilor, ne-am ridicat şi ne-am adus aminte de Roma. În cazul în care credinţa noastră ar fi fost o simplă modă a unui imperiu în destrămare, o modă ar fi fost înlocuită cu alta în acel crepuscul, iar în eventualitatea în care civilizaţia ar fi ieşit vreodată din nou la lumină (multe civilizaţii nu au făcut-o niciodată) s-ar fi găsit sub cine ştie ce nou steag barbar. Însă Biserica creştină a fost ultimul suflu de viaţă al vechii societăţi şi totodată primul suflu al celei noi. Ea a adunat oamenii care începuseră să uite cum să construiască o arcă şi i-a învăţat să inventeze arcada gotică. Într-un cuvânt, lucrul cel mai absurd care s-ar putea spune despre Biserică este acela pe care l-am auzit cu toţii cu referire la ea. Cum putem spune oare că Biserica doreşte să ne tragă înapoi în Evul întunecat? Biserica a fost singurul lucru care ne-a făcut să ieşim din el. Am introdus în această a doua triadă de obiecţii şi un exemplu frivol, luat de la cei care cred că superstiţia i-a slăbit pe anumiţi oameni, ca, de pildă, pe irlandezi, sau i-a făcut să stagneze. Nu am introdus aici acest exemplu decât pentru că reprezintă un caz particular al tipului de afirmaţie care pare a fi un adevăr şi care se dovedeşte a fi o falsitate. Se spune constant despre irlandezi că nu au spirit practic. Însă, dacă ne abţinem o clipă să privim spre ceea ce se spune despre ei şi să privim la ceea ce Jac ei, vom vedea că irlandezii nu numai că au spirit practic, ci sunt şi plini de succes, cu toate greutăţile lor. Sărăcia ţării lor, minoritatea în care se găsesc membrii ei sunt doar condiţiile în care au fost nevoiţi să muncească; însă nici un alt grup din Imperiul Britanic nu a făcut atât de mult în condiţii similare. Naţionaliştii au fost singura minoritate care a reuşit vreodată să determine întregul Parlament Britanic să se abată puternic din drumul său. Ţăranii irlandezi sunt singurii săraci din aceste insule care şi-au determinat stăpânii să le restituie ce este al lor. Aceşti oameni, despre care noi spunem că se află sub jugul preoţilor, sunt singurii britanici care nu vor să se afle sub jugul proprietarilor de pământ. Iar când m-am oprit asupra caracterului real al irlandezilor, concluzia a fost aceeaşi. Irlandezii se descurcă cel mai bine în meseriile deosebit de dure – exploatarea şi prelucrarea fierului, avocatura şi milităria. În toate aceste cazuri, prin urmare, am revenit la aceeaşi concluzie: scepticul avea mare dreptate să se bazeze pe fapte, numai că nu se uitase la ele. Scepticul este prea credul; crede în jurnale, chiar şi în enciclopedii. Din nou cele trei întrebări m-au lăsat cu trei răspunsuri foarte antagonice. Scepticul obişnuit a vrut să ştie cum explic acel aer de afectare din Evanghelii, legătura dintre credinţă şi întunericul medieval, precum şi lipsa de spirit politic practic a creştinilor celţi. Însă eu am vrut să întreb, să întreb cu o ardoare care se învecinează cu îndărătnicia: „Ce înseamnă această incomparabilă energie ivită pentru prima dată într-un om care umblă pe pământ precum o judecată vie, această energie care moare odată cu o civilizaţie muribundă, şi totuşi o împinge să reînvie din morţi; această energie care, în ultimă instanţă, poate să insufle unei ţărănimi falimentare o credinţă atât de statornică în dreptate, încât ea să primească ceea ce cere, în timp ce alte neamuri trebuie să plece cu mâna goală; atât de statornică, încât cea mai neajutorată insulă a Imperiului să poată să se ajute singură?”

Există un răspuns: constituie, într-adevăr, un răspuns să spui că energia provine cu adevărat din afara lumii; că ea este de natură psihică sau, cel puţin, că este unul dintre rezultatele unei zguduiri psihice reale. Suntem datori cu cea mai înaltă recunoştinţă şi respect faţă de marile civilizaţii umane, precum cea veche egipteană şi cea chineză existentă. Cu toate acestea, nu e o nedreptate faţă de ele să spunem că numai Europa modernă a dat fără încetare dovadă de o forţă de autoreânnoire manifestată adesea la intervalele cele mai scurte cu putinţă şi descinzând până în cele mai mărunte lucruri, ca, de pildă, clădirile sau veşmintele. Toate celelalte societăţi mor într-un târziu, cu demnitate. Noi murim în fiecare zi. Mereu ne naştem din nou, cu ajutorul unei obstetrici aproape indecente. Nu este prea exagerat să spunem că există un fel de viaţă nenaturală ce însufleţeşte creştinătatea istorică; ea poate fi explicată ca fiind o viaţă supranaturală. Ea ar putea primi la fel de bine explicaţia că este o viaţă galvanică înspăimântătoare ce acţionează în ceva care ar fi trebuit să fie acum un cadavru. Căci civilizaţia noastră ar fi trebuit să moară, conform oricăror analogii, conform oricărei probabilităţi sociologice, în acel Ragnarok ¹⁰ al sfârşitului Romei. Un astfel de suflu straniu are condiţia noastră de acum; dumneata şi cu mine nu avem nici o justificare pentru a ne găsi acum aici.

Suntem cu toţii nişte întorşi din morţi; toţi creştinii vii sunt păgâni morţi care merg pe picioarele lor. Tocmai când Europa ar fi urmat să fie alipită în tăcere Asiriei şi Babilonului, ceva a intrat în trupul ei. Şi a avut parte de o viaţă stranie – nu este prea mult spus că a avut convulsiide atunci până acum. M-am ocupat pe larg de astfel de triade tipice ale îndoielii, ca să transmit principala idee pe care vreau să o susţin, şi anume că poziţia mea în favoarea creştinismului este una raţională. Dar demersul nu este simplu. El constă într-o acumulare de fapte diverse, la fel ca atitudinea agnosticului obişnuit. Însă agnosticul obişnuit se bazează pe nişte fapte total greşite. El este necredincios dintr-o varietate de motive; dar sunt motive neadevărate. El se îndoieşte fiindcă Evul Mediu a fost barbar, însă nu a fost; fiindcă darwinismul este demonstrat, însă nu este; fiindcă miracolele nu se întâmplă, dar se întâmplă; fiindcă în mănăstiri călugării au fost leneşi, însă au fost foarte sâr-guincioşi; fiindcă maicile sunt nefericite, însă ele sunt deosebit de vesele; fiindcă arta creştină era tristă şi palidă, însă ea a fost lucrată în culori special alese pentru a fi cele mai vii şi a fost însufleţită cu lucirile aurului; fiindcă ştiinţa modernă se depărtează de supranatural, însă ea nu se depărtează, ci se mişcă spre el cu repeziciunea unui tren. Dar între aceste milioane de fapte care se îndreaptă în aceeaşi direcţie există, desigur, o problemă destul de solidă şi de distinctă pentru a fi tratată pe scurt, însă separat; mă refer la apariţia obiectivă a supranaturalului. Într-un alt capitol am evidenţiat eroarea presupunerii comune că lumea trebuie să fie impersonală fiindcă este ordonată. Sunt şanse la fel de mari ca o persoană să dorească ceva ordonat sau ceva dezordonat. Însă convingerea mea fermă că o creaţie personală este mai uşor de conceput decât un destin material rămâne, recunosc, într-un anumit sens, de nedemonstrat. Nu o voi numi credinţă sau intuiţie, căci aceste cuvinte conţin ceva de ordinul emoţiei; este o convingere intelectuală în sens strict, însă constituie o convingere intelectuală primară, precum certitudinea sinelui sau faptul că viaţa este ceva bun. Toţi cei care vor dori, prin urmare, vor putea să califice credinţa mea în Dumnezeu drept una pur mistică; expresia nu este demnă de o dispută. Dar credinţa mea că în istoria omenirii s-au întâmplat miracole nu este câtuşi de puţin o convingere mistică; cred în acestea ca urmare a unor dovezi omeneşti, la fel cum cred şi în descoperirea Americii. În acest subiect există un fapt logic simplu care nu are nevoie decât să fie enunţat şi clarificat. Nu se ştie prea bine cum a luat naştere o idee curioasă conform căreia cei care nu cred în miracole le tratează la rece şi corect, în timp ce oamenii care cred în ele le acceptă numai în legătură cu o anumită dogmă. Realitatea este exact pe dos. Cei care cred în miracole le acceptă (corect sau incorect) fiindcă au dovezi despre ele. Cei care nu cred le neagă (corect sau incorect) fiindcă au o doctrină împotriva lor. Atitudinea deschisă, clară, democratică este de a crede o bătrână vânzătoare de mere când depune mărturie despre un miracol, la fel cum crezi o bătrână vânzătoare de mere când depune mărturie despre un omor. Calea simplă, populară, este de a crede mărturia ţăranului cu privire la fantome exact în aceeaşi măsură în care crezi mărturia ţăranului cu privire la proprietarul de pământ. Ţăran fiind, el are probabil o mare doză de agnosticism sănătos îri ambele privinţe. Cu toate acestea, ai putea umple British Museum cu dovezi aduse de ţăran în favoarea existenţei fantomelor. Dacă este să vorbim despre mărturii personale, există o avalanşă copleşitoare de dovezi aduse de oameni în favoarea supranaturalului. Dacă le respingi, atitudinea ta nu poate însemna decât unul din două lucruri. Respingi povestea ţăranului despre fantome fie pentru că omul este ţăran, fie pentru că povestea lui este una cu fantome. Cu alte cuvinte, fie negi principiul de bază al democraţiei, fie afirmi principiul de bază al materialismului – imposibilitatea abstractă a miracolului. Eşti cu totul îndreptăţit să o faci; însă în acest caz tu eşti cel dogmatic. Noi, creştinii, acceptăm orice dovezi factuale – voi, raţionaliştii, refuzaţi dovezile factuale, fiind constrânşi de crezul vostru. Însă eu unul nu sunt constrâns de nici un crez în această problemă, astfel că, cercetând imparţial anumite miracole ale timpurilor medievale şi moderne, am ajuns la concluzia că ele au avut loc. Orice argument în jurul acestor fapte limpezi este întotdeauna un argument în cerc. Dacă spun: „Documente medievale atestă anumite miracole la fel de bine cum atestă anumite bătălii”, ceilalţi vor răspunde: „Da, dar medievalii au fost superstiţioşi”; dacă doresc să ştiu în ce anume a constat superstiţia lor, unicul răspuns este, în esenţă, că ei credeau în miracole. Dacă spun: „Un ţăran a văzut o fantomă”, mi se răspunde: „Da, dar ţăranii sunt atât de creduli”. Dacă întreb: „De ce creduli?”, unicul răspuns este că -ei bine, ţăranii văd fantome. Islanda este un tărâm imposibil fiindcă numai marinarii proşti l-au văzut; iar marinarii sunt proşti doar pentru că spun că au văzut Islanda. Este cinstit să adăugăm aici că mai există un argument pe care un necredincios îl poate folosi în mod raţional împotriva miracolelor, chiar dacă în general el însuşi uită să-l folosească.

Astfel, ar putea spune că în multe povestiri miraculoase a existat ideea de pregătire spirituală şi de acceptare; pe scurt, că miracolul nu ar fi putut să apară decât celui care a crezut în el. S-ar putea să fie aşa, iar dacă este, cum putem testa acest lucru? Dacă vrem să cercetăm de ce în urma credinţei apar anumite consecinţe, este inutil să repetăm până la plictis că (dacă survin) ele sunt urmarea credinţei. Atunci când una dintre condiţii este credinţa, cei fără de ea au un drept cât se poate de sănătos să râdă. Însă nu au dreptul să judece. A fi credincios poate să fie, dacă doriţi, la fel de rău precum a fi beat; totuşi, dacă am dori să culegem date psihologice de la beţivi, ar fi absurd să-i tachinăm mereu pentru că sunt beţi. Să presupunem că am cerceta dacă e adevărat sau nu că oamenii mânioşi văd ca o pânză roşie înaintea ochilor. Să presupunem că şaizeci de excelenţi capi de familie s-ar jura că, atunci când s-au mâniat, au văzut această pânză roşie. Ar fi, desigur, absurd să răspundem: „O, dar recunoşti că ai fost mânios în acel moment.” Ar putea să replice pe bună dreptate (într-un cor tunător): „Fir-ar să fie, dar cum vreţi să descoperim, fără să ne mâniem, dacă oamenii mânioşi văd roşu înaintea ochilor?” Tot astfel, sfinţii şi asceţii ar putea răspunde pe bună dreptate: „Să presupunem că problema care se pune este dacă cei credincioşi pot avea viziuni – tocmai atunci, dacă te interesează viziunile, nu are rost să le obiectezi credincioşilor credinţa.” Argumentul tău te plasează şi acum într-un cerc – acel vechi cerc al nebunilor cu care a început această carte.

Întrebarea dacă miracolele se întâmplă vreodată ţine de simţul comun şi de o imaginaţie istorică obişnuită -nu de vreun experiment fizic decisiv. Putem aici elimina, fără doar şi poate, acel tip prostesc de pedanterie care vorbeşte despre nevoia de a avea „condiţii ştiinţifice” în legătură cu presupuse fenomene spirituale. În cazul în care vrem să ştim dacă un suflet poate comunica după moarte cu un om viu, este ridicol să insistăm ca acest lucru să se petreacă în condiţii în care nici doi oameni vii în deplinătatea facultăţilor mintale nu ar comunica serios unul cu celălalt. Faptul că fantomele preferă întunericul nu infirmă existenţa fantomelor, la fel cum faptul că îndrăgostiţii preferă întunericul nu infirmă existenţa dragostei. Dacă vrei să spui: „Voi crede că domnişoara Brown i-a spus logodnicului său „ghiocel„ sau orice alt termen de alint, dacă ea va repeta cuvântul în faţa a şaptesprezece psihologi”, eu am să răspund: „Foarte bine, dacă acestea îţi sunt condiţiile, nu vei şti niciodată adevărul, căci ea sigur nu ţi-l va spune.” Este la fel de neştiinţific pe cât este de nefilozofic să fii surprins că într-o atmosferă neprietenoasă anumite gesturi de prietenie ieşite din comun nu se pot naşte. Este ca şi cum aş spune că nu îmi dau seama dacă este ceaţă sau nu fiindcă aerul nu este suficient de limpede; sau ca şi cum aş insista să am lumină solară perfectă ca să văd o eclipsă de soare.

Ca o concluzie de bun-simţ, la fel cu cele la care ajungem în privinţa sexului sau a miezului nopţii (ştiind prea bine că multe detalii trebuie, prin însăşi natura lor, să fie ascunse), susţin că miracolele se pot întâmpla. Sunt silit să trag această concluzie în urma unei conspiraţii de fapte: faptul că oamenii care se întâlnesc cu zâne sau cu îngeri nu sunt misticii şi visătorii morbizi, ci sunt pescari, agricultori şi orice alt tip de om deopotrivă aspru şi precaut; faptul că toţi cunoaştem persoane care mărturisesc că au trecut prin incidente spiritualiste fără a fi spiritualişti; faptul că ştiinţa însăşi recunoaşte astfel de lucruri din ce în ce mai mult, de la o zi la alta. Ştiinţa va recunoaşte chiar şi înălţarea dacă o veţi numi Levitaţie şi va recunoaşte, foarte probabil, şi învierea atunci când va găsi un alt cuvânt pentru ea. Eu l-aş sugera pe acela de Regal-vanizare. Însă cea mai puternică dintre toate este dilema menţionată mai sus, conform căreia aceste lucruri supranaturale nu sunt niciodată negate decât fie în temeiul unei antidemocraţii, fie în temeiul materialismului dogmatic – aş putea chiar să-l numesc mistică materialistă. Scepticul adoptă întotdeauna una dintre cele două poziţii: fie că un om obişnuit nu trebuie crezut, fie că un eveniment extraordinar nu trebuie crezut. Căci sper că putem elimina argumentul împotriva minunilor pe care unii încearcă să-l dea prin simpla enumerare a înşelătoriilor, a falşilor mediumi sau a miracolelor trucate. Acesta nici măcar nu este un argument, fie el bun sau rău. O falsă fantomă infirmă realitatea fantomelor exact la fel de mult pe cât infirmă o bancnotă falsă existenţa Băncii Angliei -mai curând dovedeşte, într-un fel anume, existenţa lor. Acceptând această convingere că fenomenele spirituale se petrec într-adevăr (dovezile mele în acest sens fiind complexe, însă raţionale), ne ciocnim de unul dintre cele mai mari rele mentale ale epocii noastre. Cel mai mare dezastru al secolului al XLX-lea a fost acesta: oamenii au început să utilizeze cuvântul „spiritual” ca sinonim al termenului „bun”. Au crezut că a-ţi spori rafinamentul şi diafanitatea însemna a-ţi spori virtutea. Atunci când s-a anunţat revoluţia ştiinţifică, unii s-au temut că ea va încuraja animalitatea pură. A făcut ceva şi mai rău: a încurajat spiritualitatea pură. I-a deprins pe oameni să creadă că, fiindcă se trăgeau din maimuţă, erau pe cale de a deveni îngeri. Dar poţi să te tragi din maimuţă şi să fii pe cale să devii diavol. Un om de geniu, foarte tipic pentru acele vremuri de incertitudine, a exprimat acest lucru în chip desăvârşit. Benjamin Disraeli a avut dreptate să spună că este de partea îngerilor. Era, într-adevăr; de partea celor căzuţi. Nu era de partea vreunui apetit pur sau a brutalităţii animalice; era însă de partea imperialismului absolut al prinţilor genunii; de partea aroganţei, a misterului şi a dispreţului pentru tot ce este bine evident, între mândria aceasta căzută şi preaînalta smerenie a celor din ceruri se află, trebuie să presupunem, spirite de toate formele şi mărimile. La întâlnirea cu ele, omul face, probabil, multe dintre greşelile pe care le face la întâlnirea cu oricare alte rase, foarte diferite de a sa, pe oricare continent îndepărtat. Este, probabil, dificil la început să ştii cine este conducătorul şi cine este subordonatul. Dacă o umbră s-ar ridica din Hades şi ar privi peste Piccadilly, nu ar înţelege prea bine care este ideea de trăsură obişnuită. Ar presupune că vizitiul de pe capră e un cuceritor triumfal, târând după el un prizonier înlănţuit, zbătându-se. Tot astfel, atunci când vedem anumite fapte spirituale pentru prima dată, putem să ne înşelăm cu privire la cel care se află deasupra. Nu este suficient să-i găseşti pe zei; ei sar în ochi; trebuie să-l găseşti pe Dumnezeu, pe adevăratul stăpân al zeilor. Trebuie să ai o lungă experienţă istorică în fenomene supranaturale pentru a putea descoperi care dintre ele sunt cu adevărat naturale. În această lumină găsesc că istoria creştinismului şi chiar a rădăcinilor sale ebraice este foarte concretă şi clară. Nu mă nelinişteşte să aflu că dumnezeul evreilor era un zeu printre mulţi alţii. Ştiu că aşa era, fără vreo cercetare care să-mi demonstreze acest lucru. Lehova şi Baal păreau la fel de importanţi, la fel cum soarele şi luna păreau a fi de aceeaşi mărime. Numai cu încetul aflăm că soarele este stăpânul nostru incomensurabil, pe când mica lună nu este decât satelitul nostru. Pornind cu credinţa că există o lume a spiritelor, voi umbla prin ea la fel cum fac în lumea oamenilor, căutând lucrul care îmi place şi care cred că este bun. La fel cum caut apă curată în deşert sau cum trudesc la Polul Nord ca să-mi fac focul, tot aşa voi scruta tărâmul vidului şi al viziunii până când voi găsi ceva proaspăt ca apa şi plăcut ca focul; până când voi găsi un loc anume în toată eternitatea în care să fiu, în felul cel mai propriu, acasă. Nu putem găsi decât un singur loc de acest fel.

Am spus acum destul pentru a arăta (oricui găseşte o astfel de explicaţie esenţială) că în arena comună a apologeticii eu am o temelie pentru credinţă. În foi simple de observaţie (dacă este ca acestea să fie luate democratic, fără dispreţ şi fără favoruri) există dovezi mai întâi că miracolele se pot petrece, iar apoi că miracolele mai nobile fac parte din tradiţia noastră. Însă nu mă voi preface că această discuţie concisă priveşte motivul meu real de a îmbrăţişa creştinismul, în loc să extrag binele moral din creştinism la fel cum l-aş extrage din confucianism. Am şi un alt temei, cu mult mai solid şi mai important, pentru a mă supune creştinismului ca întreg al credinţei, în loc să iau pur şi simplu nişte indicaţii din el, ca dintr-o schemă. Temeiul meu este următorul: Biserica creştină, în relaţia sa concretă cu sufletul meu, este un învăţător viu, nu unul mort. Nu numai că, fără doar şi poate, m-a învăţat ceva ieri, ci aproape sigur că mă va învăţa ceva şi mâine. Într-o zi am văzut brusc semnificaţia formei crucii; în altă zi poate că voi vedea brusc semnificaţia formei mitrei. Într-o dimineaţă frumoasă am înţeles de ce ferestrele erau ogivale; într-o altă dimineaţă frumoasă voi înţelege, poate, de ce preoţii purtau tonsură. Platon ne-a spus un adevăr; dar Platon este mort. Shakespeare ne-a făcut să tresărim cu o figură de stil; dar Shakespeare nu ne va mai face să tresărim a doua oară la auzul ei. Să ne imaginăm însă ce ar însemna să trăim cu astfel de oameni vii în jurul nostru, să ştim că Platon ar putea să vină mâine cu o prelegere originală sau că în orice clipă Shakespeare ar putea să zguduie totul din temelii cu un singur cântec. Omul care trăieşte în contact cu ceea ce el consideră a fi o Biserică vie este un om care speră mereu să-l întâlnească pe Platon şi pe Shakespeare a doua zi la micul dejun. El speră întotdeauna să vadă câte un adevăr pe care nu l-a mai văzut înainte. Există o singură comparaţie care se poate face cu această situaţie, şi anume cu acel fel de viaţă cu care am început toţi. Când tatăl nostru ne-a spus, plimbându-se prin grădină, că albinele înţeapă sau că trandafirii miros frumos, nu am discutat despre cum putem să extragem ce este mai bun din filosofia sa. Când albinele ne-au înţepat, nu am numit acest lucru o coincidenţă amuzantă. Când trandafirul a mirosit plăcut, nu am spus: „Tatăl meu este un simbol primitiv, barbar, adăpostind (poate inconştient) adevărurile profunde şi fragile că florile au miros.” Nu, ci l-am crezut pe tatăl nostru, fiindcă el era pentru noi un izvor viu de fapte, o fiinţă care ştia, nu încăpea îndoială, mai multe decât noi; mai mult, o fiinţă care avea să ne spună adevărul şi mâine, nu numai astăzi. Iar dacă acest lucru era adevărat despre tatăl nostru, era şi mai adevărat despre mama noastră; cel puţin aşa au stat lucrurile în cazul mamei mele, căreia această carte îi este dedicată. Acum, când societatea se află într-o agitaţie destul de sterilă cu privire la subordonarea femeilor, oare nu va recunoaşte nimeni cât de mult datorează fiecare bărbat tiraniei şi privilegiului unei femei, faptului că femeile singure sunt stăpâne peste educaţia lui până când educaţia devine inutilă? Căci un băiat nu este trimis la o şcoală decât atunci când este prea târziu ca să mai înveţe ceva. Procesul esenţial a fost deja încheiat şi mulţumesc lui Dumnezeu că el este aproape întotdeauna dus la bun sfârşit de femei. Fiecare bărbat este feminizat, chiar şi numai prin faptul că este născut. Se vorbeşte despre femeia masculină, însă orice bărbat este un bărbat feminizat. Dacă vreodată bărbaţii vor măr-şălui spre Westminster ca să protesteze împotriva privilegiilor femeilor, nu mă voi alătura procesiunii lor.

Căci îmi aduc aminte cu precizie acest fapt psihologic constant; în perioadele în care m-am aflat cel mai mult sub autoritatea unei femei, am fost mai plin decât oricând de înflăcărare şi de dor de aventură. Aceasta pentru că, atunci când mama mea spunea că furnicile pişcă, ele şi pişcau, şi pentru că zăpada venea iarna (exact aşa cum spunea ea). Prin urmare, întreaga lume era pentru mine o ţară a basmelor plină de minunate împliniri şi era ca şi cum aş fi trăit într-o epocă din Vechiul Testament, când una după alta profeţiile deveneau realitate. Copil fiind, ieşeam în grădină, ea fiind pentru mine un loc de înfiorare, tocmai pentru că aveam o idee despre ce era ea. Dacă nu aş fi avut niciuna, grădina nu ar fi fost înfiorătoare, ci inofensivă. O pustie fără semnificaţie nu este nici măcar impresionantă. Însă grădina copilăriei era fascinantă din cauză că totul avea o semnificaţie constantă care putea fi descoperită, pe rând. Centimetru cu centimetru puteam să descopăr ce era acel obiect cu o formă urâtă numit greblă sau să-mi formez o bănuială tulbure despre motivul pentru care părinţii mei ţineau o pisică.

Astfel, fiindcă am acceptat creştinismul ca pe o mamă, nu doar ca pe o pildă întâmplătoare, am descoperit Europa şi lumea ca şi cum aş fi descoperit încă o dată mica grădină în care rămâneam cu ochii ţintă la formele simbolice ale pisicii şi greblei; privesc totul cu vechea ignoranţă şi aşteptare care mi-au venit dinspre ţara minunilor. Poate că ritul sau doctrina cutare ori cutare sunt în ochii mei la fel de urâte şi de nemaivăzute ca o greblă; dar experienţa mi-a arătat că astfel de lucruri sfârşesc inevitabil sub formă de iarbă şi de flori. Poate că un cleric este, aparent, la fel de inutil ca o pisică, dar aceasta îl face să fie şi la fel de fascinant, pentru că trebuie să existe vreun motiv straniu pentru care se află pe lume. Am să iau un exemplu dintr-o sută; personal, nu am vreo afinitate instinctivă cu entuziasmul faţă de virginitatea fizică, aceasta fiind, fără doar şi poate, o trăsătură distinctivă a creştinismului istoric. Însă, când privesc nu înspre mine, ci înspre lume, remarc că acest entuziasm este o trăsătură nu doar a creştinismului, ci şi a păgânismului, o trăsătură a unei naturi umane înălţate pe multiple planuri. Grecii au avut intuiţia virginităţii atunci când au sculptat-o pe Artemiş, romanii atunci când le-au răpit pe vestale, iar cel mai rău şi mai pătimaş dintre marii dramaturgi elisabetani s-a agăţat de puritatea, înţeleasă literal, a femeii ca de un stâlp central al lumii. Peste toate, lumea modernă (chiar atunci când îşi râde de inocenţa sexuală] s-a aruncat într-o generoasă idolatrie tocmai a inocenţei sexuale -marele cult modern pentru copii. Căci orice om care iubeşte copiii va fi de acord că frumuseţii lor speciale îi dăunează orice aluzie la sexul fizic. Pornind de la toată această experienţă umană, căreia i se adaugă autoritatea creştină, trag, pur şi simplu, concluzia că eu mă înşel şi că Biserica are dreptate; sau, mai degrabă, că eu sunt incomplet, iar Biserica este universală. Este nevoie de tot felul de oameni într-o Biserică; ea nu cere din partea mea să rămân celibatar. Însă accept faptul că nu am înţelegere pentru celibatari, cum accept şi că nu am ureche muzicală. Experienţa umană cea mai înaltă este împotriva mea, cum este şi în ceea ce priveşte muzica lui Bach. Celibatul este una dintre florile din grădina tatălui meu al cărei nume, dulce sau teribil, nu mi-a fost spus. Dar poate să-mi fie spus oricând de-acum încolo.

Acesta este, în concluzie, motivul pentru care îmbrăţişez religia cu totul, nu doar adevărurile împrăştiate şi laicizate, desprinse din ea. O fac întrucât ea nu doar că a spus cutare sau cutare adevăr, ci s-a şi dezvăluit pe sine ca fiind o entitate purtătoare de adevăr. Toate celelalte filosofii afirmă acele lucruri care par să fie neîndoielnic adevărate; numai această filosofie a spus o dată şi încă o dată lucrul care nu pare să fie adevărat, şi care totuşi este. Singur între toate credinţele, creştinismul este convingător acolo unde nu este atrăgător; mai mult, se dovedeşte că are dreptate, la fel ca tatăl meu la plimbarea prin grădină. Teozofii, de pildă, propovăduiesc o idee evident atrăgătoare precum reîncarnarea; dar, dacă aşteptăm urmările sale logice, acestea sunt trufia spirituală şi cruzimea de castă. Căci, dacă un om este cerşetor din cauza păcatelor sale dinainte de viaţa aceasta, oamenii vor avea tendinţa să-l dispreţuiască pe cerşetor. Însă creştinismul propovă-duieşte o idee evident neatrăgătoare, păcatul originar; dar, când aşteptăm urmările sale, acestea sunt patosul şi frăţia dintre oameni, precum şi un hohot de râs şi un plânset de milă; căci numai dacă recunoaştem păcatul originar putem în acelaşi timp să avem şi milă pentru cerşetor, şi neîncredere în rege. Oamenii de ştiinţă ne oferă sănătate, un beneficiu evident; doar mai târziu descoperim că prin sănătate ei înţeleg o sclavie trupească şi o plictiseală spirituală. Ortodoxia ne face să sărim din faţa gurii iadului care ni se deschide brusc dinainte; doar mai târziu descoperim că săritura a fost un exerciţiu atletic extrem de benefic pentru sănătatea noastră. Doar mai târziu descoperim că această primejdie este originea tuturor dramelor şi aventurilor. Cel mai puternic argument în favoarea graţiei divine este nici mai mult, nici mai puţin decât lipsa sa de graţie. Acele părţi nepopulare ale creştinismului se dovedesc, când sunt cercetate, a fi înşişi stâlpii pe care se sprijină poporul. Cercul exterior al creştinismului este o pază severă alcătuită din renunţări etice şi preoţi de meserie; dar, dacă pătrunzi înăuntru, trecând de acei paznici inumani, vei descoperi viaţa omenească la fel ca la începuturi, dansând precum copiii şi bând vin ca bărbaţii; căci creştinismul este singurul cadru pentru libertatea păgână. În filosofia modernă lucrurile stau însă cu totul invers; cercul ei exterior este vizibil foarte artistic şi emancipat; disperarea ei se întâlneşte înăuntru.

Disperarea ei constă în următorul lucru: ea nu mai poate crede cu adevărat că există vreun sens în univers; prin urmare, nu poate spera să găsească nici o aventură; romanele sale de aventuri nu vor avea intrigă. Nimeni nu se poate aştepta la aventuri pe tărâmul anarhiei. Însă, dacă un om va porni într-o călătorie pe tărâmul autorităţii, se poate aştepta la oricât de multe aventuri. Nimeni nu poate găsi vreun sens într-o junglă a scepticismului; însă omul care merge printr-o pădure a doctrinei şi a planului divin va descoperi din ce în ce mai multe sensuri. Aici totul are câte o poveste legată de coadă, la fel ca uneltele sau pozele din casa tatălui meu; căci aceasta chiar este casa tatălui meu. Am să termin acolo unde am început – la capătul cel adevărat. Am intrat în sfârşit pe poarta oricărei bune filosofii. Am intrat în cea de-a doua copilărie a mea.

Însă acest univers creştin mai larg şi mai aventuros are o singură trăsătură dificil de exprimat; totuşi, ca o concluzie a întregii discuţii, voi încerca să o exprim. Orice dispută reală asupra religiei depinde de răspunsul la întrebarea dacă un om care s-a născut cu capul în jos îşi poate da seama când ajunge să stea în poziţia corectă. Paradoxul fundamental al creştinismului este acesta: condiţia obişnuită a omului nu este condiţia sa sănătoasă sau dictată de raţiune; normalul însuşi este o anormalitate. Aceasta este filosofia cea mai adâncă a căderii. În interesantul Catehism nou al lui Sir Oliver Lodge, primele două întrebări au fost: „Ce eşti tu?” şi „Care este, prin urmare, înţelesul căderii omului?” îmi amintesc că m-am amuzat scriindu-mi propriile răspunsuri la aceste întrebări; însă am descoperit curând că erau nişte răspunsuri foarte fragmentare şi agnostice. La întrebarea: „Ce eşti tu?” nu am putut să răspund decât: „Dumnezeu ştie”. Iar la întrebarea: „Ce se înţelege prin cădere?” am putut să răspund cu sinceritate desăvârşită: „Că, indiferent de ce sunt eu, nu sunt eu însumi”. Acesta este paradoxul suprem al religiei noastre; ceva ce nu am cunoscut niciodată, în nici un sens deplin al cuvântului, nu numai că este mai bun decât noi înşine, ci chiar ne este nouă înşine mai natural. Şi nu există nici un test pentru acest lucru, cu excepţia celui pur experimental cu care au început aceste pagini, testul celulei capitonate şi al uşii deschise. Doar de când am cunoscut ortodoxia pot să spun că am cunoscut emanciparea mentală. Însă, ca să conchidem, aceasta are o aplicaţie anume, referitoare la ideea supremă de bucurie.

Se spune că păgânismul este o religie a bucuriei, iar creştinismul una a tristeţii; ar fi la fel de uşor să dovedim că păgânismul este tristeţe pură, iar creştinismul bucurie pură. Astfel de opoziţii nu înseamnă nimic şi nu duc nicăieri. Orice e omenesc trebuie să aibă parte şi de bucurie, şi de necaz; singura chestiune interesantă stă în felul în care cele două lucruri sunt puse în echilibru sau separate. Iar lucrul cu adevărat interesant este următorul: păgânul a fost (în general vorbind) din ce în ce mai fericit pe măsură ce se apropia de pământ, însă din ce în ce mai trist pe măsură ce se apropia de ceruri. Veselia păgânismului în forma sa cea mai deplină, precum cea care transpare din ludicul lui Catul sau al lui Teocrit, este, într-adevăr, o veselie eternă care nu va fi nicicând uitată de omenirea recunoscătoare. E însă o veselie în întregime legată de existenţa concretă, nu de originile ei. Păgânului lucrurile mici îi sunt dulci ca susurul pâraielor care ţâşnesc din munte; însă lucrurile mai cuprinzătoare îi sunt amare ca marea. Când păgânul priveşte spre însăşi inima cosmosului, este cuprins de friguri. Dincolo de zei, care sunt doar despotici, stau Parcele, care sunt ucigătoare. Ba chiar mai mult decât ucigătoare; sunt ele însele moarte. Iar când raţionaliştii spun că lumea antică era mai luminată decât cea creştină, din punctul, lor de vedere au dreptate. Căci, atunci când spun „luminat”, ei vor să spună întunecat de o disperare incurabilă. Este un lucru profund adevărat că lumea antică era mai modernă decât cea creştină. Legătura comună constă în faptul că şi anticii, şi modernii au avut un sentiment de nefericire cu privire la existenţă, cu privire la tot, în timp ce medievalii erau fericiţi, în această privinţă cel puţin. Recunosc fără ezitare că păgânii, la fel ca modernii, erau nefericiţi doar cu privire la tot – fiind destul de veseli cu privire la orice altceva. Recunosc că în Evul Mediu creştinii nu erau împăcaţi decât cu privire la tot – fiind în război cu privire la orice altceva. Însă, dacă discuţia se învârtea asupra osiei principale a cosmosului, exista mai multă mulţumire cosmică pe străzile înguste şi însângerate ale Florenţei decât în amfiteatrul Atenei sau în grădina deschisă a lui Epicur. Giotto a trăit într-un oraş mai mohorât decât Euripide, dar într-un univers mai vesel.

Mulţimea oamenilor a fost silită să se bucure de lucrurile mici, dar să se întristeze din cauza celor mari. Totuşi (îmi afirm ultima dogmă provocator), nu stă în firea omului să fie astfel. Omul este mai mult el însuşi, este mai uman, atunci când bucuria este sentimentul fundamental în el, iar durerea este superficială. Melancolia trebuie să fie un interludiu inocent, o stare de spirit plăpândă şi trecătoare; lauda trebuie să fie pulsaţia permanentă a sufletului. Pesimismul este, în cel mai bun caz, o după-amiază în care îţi iei liber la emoţii; bucuria este truda gălăgioasă prin care trăiesc toate lucrurile. Totuşi, dacă ne luăm după statutul aparent al omului, aşa cum este văzut de păgân sau de agnostic, această nevoie primordială a naturii umane nu poate fi niciodată împlinită. Bucuria se cuvine să fie expansivă; însă pentru agnostic ea trebuie să se contracte, trebuie să stea lipită de un colţ al lumii. Durerea s-ar cuveni să fie o concentrare; însă pentru agnostic ravagiile ei se întind peste o eternitate de necuprins. Iată ceea ce numesc eu a fi născut cu capul în jos. Despre sceptic se poate spune cu adevărat că stă răsturnat; căci picioarele sale dansează pe sus în extaze indolente, în timp ce creierul i se găseşte într-o genune. Pentru omul modern, cerurile sunt plasate de fapt mai jos decât pământul. Explicaţia este foarte simplă: el stă în cap, iar acesta este un piedestal foarte fragil. Însă, dacă ajunge din nou să stea în picioare, o ştie. Creştinismul satisface brusc şi deplin instinctul ancestral al omului de a sta cu capul în sus. Îl satisface în mod suprem prin următorul fapt: prin intermediul crezului creştin, bucuria devine ceva uriaş, iar tristeţea ceva localizat şi mărunt. Bolta de deasupra noastră nu este surdă pentru că universul ar fi un idiot; tăcerea nu este tăcerea neîndurătoare a unei lumi fără sfârşit şi fără ţel. Tăcerea din jurul nostru este, mai degrabă, o linişte izolată şi compătimitoare, ca aceea care se lasă prompt în camera unui bolnav. Ni se lasă, poate, tragedia, ca un fel de comedie milostivă; fiindcă energia frenetică a celor divine ne-ar dărâma ca pe beţivii dintr-o farsă teatrală. Putem să ne suportăm lacrimile mai uşor decât am putea suporta cutremurătoarele uşurătăţi ale îngerilor. Astfel că stăm, poate, într-o cameră înstelată a tăcerii, în timp ce râsul cerurilor este prea puternic ca să-l auzim noi.

Bucuria, care este mica publicitate a păgânului, este uriaşul secret al creştinului. Iar acum, când închid acest volum haotic, deschid din nou cartea mică şi stranie din care a purces întreg creştinismul; şi sunt din nou urmărit de un fel de confirmare. Cutremurătorul personaj care umple paginile Evangheliilor se înalţă nemăsurat şi în această privinţă, ca în toate celelalte, deasupra tuturor gânditorilor care s-au crezut vreodată înalţi. Patosul său a fost natural, aproape detaşat. Stoicii, antici şi moderni, au fost mândri că şi-au putut ascunde lacrimile. El nu şi-a ascuns niciodată lacrimile; le-a arătat deschis pe faţa sa la vederea multor imagini pe care îi cădeau ochii în fiecare zi, ca atunci când şi-a zărit în depărtare oraşul natal. A ascuns totuşi ceva. Supraoamenii solemni şi diplomaţii imperiali sunt mândri că îşi pot reţine mânia. El nu şi-a reţinut-o niciodată. A aruncat mesele afară, pe treptele Templului, şi i-a întrebat pe oameni cum cred ei că vor scăpa de osânda iadului. Cu toate acestea, ceva şi-a reţinut. O spun cu veneraţie: exista în acea personalitate zdrobitoare un fir care ar trebui numit timiditate. Era ceva ce El a ascuns de toţi oamenii atunci când s-a dus pe munte să se roage. Era ceva ce El acoperea mereu printr-o tăcere bruscă sau printr-o abruptă izolare. Era ceva unic, prea măreţ pentru ca Dumnezeu să ni-l arate în trecerea Lui pe pământul nostru; mi-am imaginat uneori că acest lucru era veselia lui.

SFÂRŞIT