Capitolul 1 O serată artistică.

Memoria publicului este scurtă. Puternicul interes şi agitaţia produse de moartea lui George Alfred St Vincent Marsh, al patrulea baron Edgware, au fost uitate şi noi evenimente de senzaţie le-au luat locul.

Numele prietenului meu, Hercule Poirot, nu a fost niciodată menţionat deschis în legătură cu acest caz. Şi acest lucru, aş putea spune, a fost în întregime conform dorinţei sale de a rămâne în umbră. Soluţionarea cazului a fost asumată de altcineva – şi chiar aşa şi-a dorit să se întâmple. Mai mult, din punctul lui de vedere, Poirot considera că acest caz a fost unul dintre eşecurile sale. Susţine întruna că doar remarca întâmplătoare a unui trecător de pe stradă 1-a făcut să revadă situaţia dintr-un nou unghi.

Oricum ar fi, numai datorită geniului său întreaga afacere a ieşit la iveală. Dacă nu era Hercule Poirot, mă îndoiesc că ar fi fost dezvăluit vreodată adevăratul vinovat de această crimă.

Şi cred că a venit timpul să pun pe hârtie tot ceea ce ştiu despre această poveste, până la cel mai mic amănunt, şi sunt sigur că astfel voi satisface din plin dorinţele unei doamne încântătoare care a fost implicată.

Îmi amintesc deseori ziua în care, prezenţi în micul, cochetul şi atât de ordonatul salon al lui Poirot, dragul meu prieten, plimbându-se cu paşi mari de-a lungul unei linii invizibile a covorului, ne-a dezvăluit pe scurt, cu o măiestrie surprinzătoare, întregul caz. Şi pentru că mi se pare cel mai potrivit, îmi voi începe şi eu istorisirea în acelaşi loc unde s-a întâmplat – Într-un teatru londonez, anul trecut, în iunie.

Carlotta Adams era senzaţia Londrei la acel moment. Cu un an în urmă, susţinuse două matinee ce obţinuseră un succes răsunător. În anul în care are loc povestea noastră, ea îşi ducea la bun sfârşit un angajament pe trei săptămâni ce avea să se încheie a doua zi.

Această tânără americană dotată cu un talent sur-prinzător excela în scheciuri de una singură fără a apela la schimbări de decoruri sau de machiaj. De asemenea, părea capabilă să se exprime în orice limbă cu foarte mare uşurinţă. Sceneta sa ilustrând o seară într-un hotel cosmopolit încântase pe toată lumea. Pe rând, ea incarnase cu uşurinţă turişti americani şi germani, membri ai unei familii engleze de pătură mijlocie, doamne cu reputaţie îndoielnică, aristocraţi ruşi ruinaţi şi ospătari discreţi şi plictisiţi.

Scheciurile sale variau de la tristeţe la veselie şi vice-versa. Interpretarea unei femei cehoslovace muribunde într-un spital ne pusese un nod în gât ca, un minut mai târziu, să fie înlocuit de hohote de râs de povestea unui dentist care, în timp ce-şi exercita meseria, sporovăia amical cu pacienţii săi.

Programul său se termina cu un număr intitulat „Cateta imitaţii”.

Şi de această dată, fu incomparabilă. Fără ajutorul vreunui machiaj, trăsăturile sale dispărură brusc pentru a se transforma imediat în imaginea unui politician, a unei actriţe renumite sau a unei mondene faimoase. În ipostaza fiecărui personaj, ea susţinu un scurt discurs, zugrăvind cu măiestrie prin doar câteva fraze defectele modelului ales.

Printre ultimele personaje întruchipate, fu cu adevărat remarcabil cel al lui Jane Wilkinson, o tânără şi talentată actriţă americană, foarte cunoscută la Londra. Am privit fascinaţi cum vocea caldă şi puţin răguşită transforma fără voia noastră banalităţile rostite pe un ton plin de semni-ficaţii emoţionale în cuvinte cu înţeles puternic şi funda-mental. Reproducerea gesturilor sale reţinute, a uşoarei legănări a corpului şi chiar impresia puternică de frumuseţe fizică necontenstabilă au fost fenomenale.

Admirator înfocat al frumoasei Jane Wilkinson, am fost mereu mişcat de interpretările ei emoţionante şi i-am înfruntat întotdeauna pe cei care îi recunoşteau frumuseţea, dar afirmau că îi lipseşte talentul actoricesc şi că nu era o actriţă în adevăratul sens al cuvântului.

Şi m-am simţit puţin cam straniu auzind această voce un pic răguşită şi atât de cunoscută, care mă impresionase de atâtea ori, şi privind acel gest lent al mâinii care se deschidea şi se închidea şi acea mişcare bruscă a capului aruncând părul pe spate, caracteristică actriţei la finalul scenelor sale dramatice.

Jane Wilkinson era una dintre acele actriţe care pără-siseră scena după căsătorie numai pentru a se reîntoarce câţiva ani mai târziu.

Cu trei ani în urmă, ea se căsătorise cu lordul Edgware, un bărbat bogat şi excentric. Se zvonise că l-ar fi părăsit la puţin timp după aceea şi, la un an şi jumătate după căsă-torie, turnase un film în America şi, în timpul ultimului sezon teatral, cunoscuse un viu succes la Londra.

Urmărind imitaţiile reuşite, dar poate puţin caustice ale Carlottei Adams, mă întrebam ce puteau gândi persona-lităţile interpretate. Oare se bucurau de această publicitate gratuită? Sau îi deranja această etalare deliberată a secre-telor meseriei lor? Nu întruchipa oare Carlotta Adams prestidigitatorul rival care replică: „Ah, acesta este un truc vechi şi foarte simplu! Îţi arăt eu cum se face!”

Dacă eu aş fi fost în locul persoanelor vizate m-aş fi simţit foarte neplăcut dar, bineînţeles, mi-aş fi ascuns iritarea. Trebuie să posezi un spirit foarte tolerant şi un simţ al umorului deosebit pentru a aprecia o astfel de inter-pretare nemiloasă.

Tocmai ajunsesem la aceste concluzii când, din spatele meu, se auzi un râset fermecător şi puţin răguşit, asemă-nător cu cel de pe scenă.

M-am întors brusc şi am văzut pe scaunul din spate, aplecată un pic înainte, cu buzele întredeschise, tocmai persoana imitată în acel moment – Lady Edgware, cunoscută mai bine sub numele de Jane Wilkinson.

Am realizat imediat că mă înşelasem în deducţiile mele. Întreaga ei atitudine şi expresia ei de încântare şi amuzament susţineau contrariul.

La finalul imitaţiei, ea aplaudă zgomotos, râzând alături de partenerul ei din acea seară, un bărbat înalt şi extrem de arătos, asemănător zeilor greci din Antichitate, pe care l-am recunoscut imediat ca fiind Bryan Martin, un star de cinema foarte popular la acel moment. Ei interpretaseră împreună mai multe roluri în producţii ale marelui ecran.

— Este minunată, nu-i aşa? Îi spuse Lady Edgware însoţitorului ei.

— Jane, se pare că te-a emoţionat profund, îi răspunse acesta râzând.

— Ei bine, este într-adevăr fermecătoare! Chiar mai talentată decât aş fi crezut.

Carlotta Adams începu o nouă imitaţie şi n-am apucat să aud comentariul lui Bryan Martin.

Însă, ceea se întâmplă mai târziu în acea seară fu o coincidenţă mai mult decât stranie.

După reprezentaţie, eu şi Poirot am mers să cinăm la Savoy.

La masa de alături, se aflau Lady Edgware, Bryan Martin şi alte două persoane pe care nu le cunoşteam. În timp ce-i atrăgeam atenţia lui Poirot asupra acestui lucru, un alt cuplu se aşeză în apropierea noastră. Chipul femeii îmi păru familiar, însă, pentru moment, nu am reuşit să-i atribui vreun nume.

Mi-am dat brusc seama că femeia pe care o priveam cu stăruinţă era Carlotta Adams. Nu-l cunoşteam pe cel care o însoţea, un bărbat îngrijit, cu trăsături plăcute şi cumva distrate, dar cu siguranţă nu genul care să-mi provoace admiraţia.

Carlotta Adams purta o rochie neagră foarte discretă. Fizionomia sa nu oferea nimic care să-ţi atragă atenţia în mod deosebit, mobilitatea şi sensibilitatea trăsăturilor pretându-se foarte bine artei de a mima: fiind lipsite de un caracter personal, luau uşor expresia unui alt chip.

I-am împărtăşit reflecţiile mele lui Poirot şi el mă ascultă cu capul plecat, înclinat uşor înspre mine, în acelaşi timp aruncând o privire atentă către persoanele de la cele două mese în discuţie.

— A! Deci ea este Lady Edgware! Am văzut-o adesea jucând. Este o belle femme!

— Şi, în plus, o actriţă excelentă.

— Posibil.

— Nu pari prea convins.

— Totul depinde de rolul care îi este rezervat, dragul meu prieten. Dacă este în centrul piesei, dacă totul se raportează la ea, atunci devine o actriţă perfectă. Dar mă îndoiesc că ar face faţă onorabil unui rol secundar sau unui rol de compoziţie. Piesa trebuie scrisă despre ea şi pentru ea. Mi se pare că face parte dintre acele femei pentru care nu există nimic în afară de ele însele. Aceste femei se expun la grave pericole, adăugă el după o scurtă pauză.

— Ce pericole? L-am întrebat, surprins.

— Acest cuvânt te miră, mon ami. Îl menţin pentru că, vezi tu, o astfel de femeie nu vede decât un singur lucru – pe ea însăşi. Femeile de acest gen nu observă nimic din pericolele şi riscurile ce le înconjoară, multitudinea de interese conflictuale şi relaţiile dintre oameni. Nimic din toate acestea, ci doar propriul drum în viaţă. Şi astfel, mai devreme sau mai târziu, le iese în cale inevitabilul.

Am devenit brusc interesat de idee pentru că, trebuie să recunosc, nu m-aş fi gândit niciodată la aşa ceva.

— Şi despre cealaltă ce ai putea spune?

— Despre domnişoara Adams? Replică el aruncând o privire rapidă spre masa ei şi zâmbind. Ce ai dori să-ţi spun despre ea?

— Doar primul lucru care-ţi vine în minte.

— Mon cher, cred că mă confunzi cu acei ghicitori în palmă care-ţi spun cine eşti cu adevărat.

— Ei bine, cred că te-ai descurca mai bine decât mulţi dintre ei, am continuat eu jocul început de Poirot.

— Văd că ai foarte multă încredere în judecata mea, Hastings. Sunt impresionat. Nu ştiai că fiecare dintre noi este un mister greu de pătruns, un labirint de pasiuni, dorinţe şi atitudini, în permanent conflict unele cu altele? Mais oui, c'est vrai. Oricare dintre noi poate exprima o părere, dar, de cele mai multe ori, din zece încercări doar una este adevărată.

— Nu şi în cazul lui Hercule Poirot, am replicat zâmbind.

— În special în cazul lui Hercule Poirot! O, sunt perfect conştient de faptul că m-ai considerat întotdeauna puţin vanitos, însă te asigur că în realitate sunt o persoană foarte modestă.

Răspunsul lui Poirot îmi provocă râsul.

— Tu? Modest?

— Chiar aşa. Mărturisesc însă că sunt mândru de mustaţa mea mai mult decât ar trebui, pentru că n-am văzut nicăieri în Londra una care să fie demnă de comparaţie.

— Eşti în perfectă siguranţă, pentru că nici nu există vreuna, i-am răspuns scurt. Să înţeleg că nu doreşti să rişti o părere despre Carlotta Adams?

— Elle est artiste! Nu cred că aş putea adăuga ceva în plus.

— Şi după tine, viaţa ei nu este presărată cu pericole ca acea a lui Lady Edgware?

— Cu toţii ne strecurăm printre obstacole, rosti Poirot cu o voce gravă. Primejdiile ne vor aştepta întotdeauna la orice cotitură. Însă, ca să-ţi răspund la întrebare, cred că domnişoara Adams va reuşi în viaţă. Nu-i lipseşte prezenţa de spirit şi, fără îndoială ai remarcat deja, e evreică.

Mărturisesc că îmi scăpase acest detaliu şi, acum, uitându-mă cu atenţie, sesizam pe faţa sa urme de origine semită. Poirot încuviinţă din cap şi continuă:

— Iată motivele pentru care va triumfa, cu toate că există totuşi un obstacol la care va trebui să fie atentă.

— Care?

— Dragostea pentru bani. O astfel de pasiune ar putea-o îndepărta de calea precaută pe care a ales-o.

— E o primejdie pentru oricare dintre noi.

— Sunt de acord, însă în acelaşi timp, tu sau eu am sesiza pericolul, am cântări argumentele pro şi contra. Când dragostea pentru bani este atât de profundă, nu mai vezi decât banii şi orice altceva trece pe un plan secundar.

Tonul lui serios mă făcu să zâmbesc.

— Se pare că Esmeralda, regina ţiganilor, este în mare formă în această seară, l-am tachinat pe Poirot.

Fără a se emoţiona, micul detectiv belgian reluă:

— Psihologia este un domeniu interesant. Şi, un criminolog devotat nu poate exclude studiul psihologiei, pentru că nu actul în sine este important, ci motivul care a dus la acest act. Mă asculţi, Hastings?

L-am asigurat de atenţia mea completă.

— Dragul meu Hastings, am observat că de fiecare dată când lucrăm împreună la un caz mă îndemni să măsor urme de paşi, să analizez scrumiere sau să mă întind pe podea pentru a examina cine ştie ce detaliu. Te-ai gândit oare vreodată că aşezat comod într-un fotoliu, cu ochii închişi, poţi găsi mai uşor soluţia unei probleme, pentru că atunci vezi lucrurile cu ochii minţii?

— Nu este şi cazul meu. Mie mi se întâmplă doar un singur lucru când stau aşezat într-un fotoliu cu ochii închişi.

— Am observat, continuă Poirot. Şi mi se pare surprinzător. În astfel de momente, creierul ar trebui să lucreze cu mai multă înverşunare şi nu să se scufunde într-un somn liniştit. Activitatea mentală este atât de interesantă, atât de stimulantă! Folosirea celulelor cenuşii este o plăcere mentală. Doar ele sunt singurele în care putem să ne încredem pentru a ajunge la adevăr…

Recunosc că l-am auzit pe Poirot de atâtea ori men-ţionând celulele lui cenuşii, încât mi-am creat un obicei de a-mi îndrepta atenţia spre altceva când vine vorba despre ele. Şi de această dată, mi-am ocupat timpul observând cele patru persoane de la masa alăturată. Când monologul lui se apropie de sfârşit, i-am atras atenţia chicotind:

— Poirot, ai dat lovitura. Frumoasa Lady Edgware nu-şi mai poate lua ochii de la tine.

— Fără îndoială, a fost informată asupra identităţii mele, replică Poirot, făcând un vădit efort pentru a părea indiferent.

— Cred mai degrabă că e vrăjită de eleganţa mustăţii tale.

— Tocmai pentru că este unică, recunoscu Poirot, mângâindu-şi podoaba discret.,Peria de dinţi” pe care voi aţi adoptat-o mi se pare o oroare, o atrocitate, o crimă împotriva generozităţii Naturii. Aşa că te implor, bunul meu prieten, să-ţi laşi mustaţa să crească.

— Măi să fie! L-am întrerupt, ignorându-i rugămintea. Doamna se ridică şi se îndreaptă înspre masa noastră. Bryan Martin încearcă să o oprească, dar ea este de neînduplecat.

Jane Wilkinson se apropie hotărâtă de masa noastră. Poirot se ridică şi salută. Eu, la fel.

— Domnul Hercule Poirot, nu-i aşa? Zise vocea melo-dioasă şi gravă a lui Jane Wilkinson.

— El însuşi, la dispoziţia dumneavoastră, doamnă.

— Aş vrea să vă vorbesc, domnule Poirot. Trebuie să vă vorbesc neapărat.

— Vă ascult, madame. Luaţi loc, vă rog.

— Nu, nu aici. Ci în particular. Vom urca de îndată în apartamentul meu.

Bryan Martin o ajunse din urmă şi i se adresă dezaprobator:

— Jane, aşteaptă cel puţin până la sfârşitul mesei. Nu am terminat de mâncat şi nici domnul Poirot.

Însă Jane Wilkinson nu se lăsă prea uşor convinsă:

— Ce importanţă are, Bryan? Vom cina cu toţii în apar-tament. Fii bun şi dă ordinele necesare. Şi, Bryan…!

Se grăbi în urma lui Bryan, în timp ce acesta se înde-părta, şi păru să-i şoptească la ureche ceva cu un ton hotărât. Scuturând din cap şi ridicând din sprâncene, el se împotrivi la început, însă tonul decisiv cu care ea îi vorbi din nou îl făcu să cedeze, ridicând din umeri.

O dată sau de două ori în timpul acestei scurte discuţii, Jane îşi întoarse privirea înspre Carlotta Adams şi m-am întrebat dacă ceea ce îi sugera avea vreo legătură cu tânăra americană.

Mulţumită de rezultatul discuţiei, Jane reveni la noi.

— Să urcăm repede, zise, aruncându-mi un zâmbet strălucitor.

Şi, fără să se sinchisească dacă invitaţia ne convenea sau nu, ne îndrumă spre lift.

— Domnule Poirot, reluă ea, doar norocul v-a scos în calea mea în această seară şi nu-mi vine să cred cum totul pare să fie în favoarea mea. De ceva vreme, mă frământ şi mă întreb ce să fac, şi când v-am văzut la masa alăturată, mi-am zis: „Domnul Poirot îmi va spune ce să fac”. Se opri pentru un moment pentru a-i spune liftierului: La etajul doi!

— Dacă vă pot fi de folos cu ceva…, începu Poirot.

— Sunt sigură. Mi s-a spus că sunteţi un om extraor-dinar. Şi dacă există cineva care mă poate ajuta să ies din necazul în care mă aflu, dumneavoastră sunteţi cel mai potrivit.

La etajul doi, Jane Wilkinson ne însoţi de-a lungul culoarului şi, oprindu-se în dreptul unei uşi, ne conduse într-unui dintre apartamentele cele mai luxoase ale hote-lului Savoy.

Aruncându-şi capa de blană albă pe un scaun şi poşeta ornată cu pietre preţioase pe masă, actriţa se afundă într-un fotoliu şi declară:

— Domnule Poirot, într-un fel sau altul, trebuie să scap de soţul meu!