Capitolul 2O întâlnire la cină

— Madame, răspunse Poirot, încercând să-şi revină după un prim moment de surpriză, a despărţi o femeie de bărbatul ei nu face parte din atribuţiile mele.

— Bineînţeles că ştiu acest lucru.

— Aveţi nevoie mai degrabă de un avocat.

— Tocmai aici vă înşelaţi. Sunt sătulă de avocaţi, fie ei cinstiţi sau oneroşi, şi niciunul dintre cei pe care i-am consultat până acum nu a fost capabil să mă ajute. Sunt experţi în ale legii, însă, în afară de asta, nu au pic de simţ al vieţii.

— Şi credeţi că eu am?

Ea zâmbi.

— Am auzit că nu vă scapă nimic, domnule Poirot.

— Comment? Mă tem că nu înţeleg ce vreţi să spuneţi.

— Ei bine, mi s-a spus că sunteţi cel mai inteligent om.

— Doamnă, fie că sunt inteligent sau nu… Realitatea face că sunt inteligent… De ce-aş nega-o? Însă în ceea ce priveşte afacerea dumneavoastră, nu cred că este genul meu.

— Şi de ce nu? E vorba despre o problemă!

— O problemă?

— O problemă complicată care trebuie rezolvată, continuă Jane Wilkinson. Şi n-am auzit să fiţi omul care să dea înapoi în faţa unei dificultăţi.

— Permiteţi-mi să vă felicit pentru perspicacitate, madame. Însă, vă repet, nu mă ocup de anchete pentru obţinerea unui divorţ. Nu consider prea plăcută… Ce métier-là.

— Dar dragul meu domn, nu vă cer să-mi spionaţi soţul. Nu m-ar ajuta cu nimic. Doresc numai să scap de el şi sunt sigură că mă puteţi sfătui cum să fac asta.

Poirot se gândi pentru un moment şi, când vorbi, tonalitatea vocii sale se schimbă.

— Mai întâi, madame, spuneţi-mi vă rog de ce sunteţi atât de nerăbdătoare să scăpaţi de lordul Edgware?

— Vreau să mă recăsătoresc. Ce alt motiv aş putea avea? Răspunse ea, fără nici un fel de ezitare, privindu-l cu un aer inocent, cu ochii săi mari şi albaştri.

— Păi atunci cu siguranţă aţi putea obţine divorţul fără prea mare dificultate.

— Nu-mi cunoaşteţi soţul, domnule Poirot. Este… Este… Nu ştiu cum să mă exprim. Este un bărbat bizar… Nu se aseamănă cu nici un alt bărbat.

Tremurând uşor, făcu o pauză şi continuă:

— Cred că un astfel de om n-ar trebui să se însoare cu nimeni. Spun adevărul doar că nu ştiu cum să vă explic. Este un bărbat… Ciudat. Prima sa nevastă 1-a părăsit fugind din domiciliul conjugal şi abandonându-şi copilul de trei luni. El n-a consimţit niciodată să divorţeze şi ea a murit după o vreme în mizerie, undeva în străinătate. Apoi el s-a căsătorit cu mine. Şi eu, ei bine, n-am putut rezista. Îmi inspira teamă. L-am părăsit şi am plecat în Statele Unite. Nu am nici un motiv întemeiat pentru a-i cere divorţul şi, în schimb, i-am dat lui o grămadă de motive, însă nu vrea să-l intenteze. E într-un fel… Fanatic, cred.

— În anumite state ale Americii, vi s-ar acorda cu uşurinţă divorţul, madame.

— Da, dar n-ar avea nici o valoare, pentru că intenţionez să locuiesc în Anglia.

— În Anglia?

— Da.

— Şi, dacă-mi permiteţi, cine e viitorul soţ?

— Tocmai în asta constă dificultatea. Ducele de Merton.

Am rămas stupefiat. Ducele de Merton era disperarea mamelor cu fete de măritat. Tânăr cu tendinţe monahale, catolic anglican convins, se spunea că era în întregime sub papucul mamei sale, o redutabilă ducesă bogată. Ducea o viaţă ascetică, colecţiona porţelanuri chinezeşti şi trecea drept un om cu gusturi artistice. Se mai spunea şi că este un misogin convins.

— Sunt nebună după el! Declară Jane pe un ton sentimental. N-am mai întâlnit nici un om ca el, iar castelul Merton este o minunăţie. Întreaga poveste este cel mai romantic lucru care s-a întâmplat vreodată. În plus, el este atât de fermecător! Odată căsătorită voi renunţa la scenă. Oricum nu mă mai atrage deloc, reluă ea după o scurtă pauză.

— Între timp, remarcă Poirot cu o voce seacă, lordul Edgware stă în calea tuturor acestor proiecte romantice.

— Exact! Şi numai gândul la asta mă înnebuneşte. Dacă ne-am fi aflat în Chicago, continuă ea gânditoare, l-aş fi putut face să dispară fără probleme, dar din câte ştiu, în ţara asta nu se recurge la asasini plătiţi, nu-i aşa?

— În această ţară, madame, replică Poirot zâmbind, credem că orice fiinţă umană are dreptul să trăiască.

— Ei bine, nu ştiu cum e mai bine. Dar dacă ar fi după mine, cred că v-ar fi mai bine fără unii dintre politicieni şi, dacă l-aţi cunoaşte pe lordul Edgware la fel de bine ca mine, moartea sa nu ar constitui o pierdere, ci mai degrabă contrariul.

Se auzi o bătaie în uşă şi un ospătar intră cu câteva platouri. Jane Wilkinson continuă nestingherită, fără a se sinchisi de prezenţa acestuia:

— Însă, domnule Poirot, nu vă cer să-l ucideţi de dragul meu.

— Mulţumesc, madame.

— M-am gândit doar că l-aţi putea determina să divorţeze, prezentându-i câteva argumente isteţe. Convingeţi-l să accepte ideea unui divorţ. Sunt sigură că aţi putea face acest lucru.

— Madame, cred că îmi supraestimaţi puterea de convingere.

— Nici pe departe! Domnule Poirot, sunt sigură că veţi găsi un motiv oarecare. Îşi fixă ochii ei mari, albaştri, asupra prietenului meu şi încheie cu o voce dulce, seducătoare: Vreţi să mă vedeţi fericită, nu-i aşa?

— Vreau ca toată lumea să fie fericită! O asigură Poirot cu prudenţă.

— Bineînţeles, dar nu mă gândeam la toată lumea aici, ci doar la mine.

— Aş putea spune, madame, că asta faceţi întotdeauna.

— Credeţi că sunt egoistă?

— Nu am afirmat acest lucru, madame!

— Eu, în schimb, recunosc asta. Însă e doar pentru că nu suport ideea că într-o zi aş putea fi nefericită. Gândul acesta îmi afectează până şi abilitatea de a juca pe scenă. Şi, cu siguranţă, voi fi condamnată la o viaţă mizerabilă dacă nu consimte să divorţeze sau… Dacă nu moare. Şi, dacă mă gândesc mai bine, aş prefera să-l ştiu mort. Astfel, m-aş simţi eliberată de el pentru totdeauna.

Îl privi pe Poirot, aşteptând ca acesta să o înţeleagă. Se ridică, îşi luă capa de blană albă şi se uită insistent la acesta. Prin uşa întredeschisă, am auzit voci pe culoar.

— Mă veţi ajuta, domnule Poirot, nu-i aşa? Dacă nu…

— Dacă nu, madame?

— Iau un taxi şi îi fac felul chiar eu! Declară zâmbind.

Dispăru în camera vecină tocmai în momentul când îşi făceau apariţia Bryan Martin, perechea care mai devreme lua cina cu el şi Jane Wilkinson, precum şi Carlotta Adams şi însoţitorul ei. Perechea îmi fu prezentată ca domnul şi doamna Widburn.

— Bună seara. Unde e Jane? Voiam să o anunţ că am reuşit să-i îndeplinesc dorinţele, zise Bryan.

Jane apăru în cadrul uşii cu un ruj în mână.

— Iată-vă! Exclamă ea. Minunat! Domnişoară Adams, am fost atât de impresionată de reprezentaţia dumnea-voastră, încât am simţit că trebuie să vă cunosc neapărat. Haideţi cu mine să discutăm în timp ce îmi împrospătez puţin machiajul. Sunt de părere că arăt îngrozitor.

Carlotta Adams îi acceptă invitaţia, iar Bryan Martin se instală comod într-un fotoliu.

— Deci, domnule Poirot, iată-vă prins! A reuşit oare draga noastră Jane să vă convingă să-i ţineţi partea? Credeţi-mă pe cuvânt că ar fi mai bine să-i cedaţi. Nu ştie ce înseamnă cuvântul „nu”.

— Probabil pentru că nu i s-a spus niciodată.

Bryan Martin îşi aprinse o ţigară şi, lăsat pe spate, trimitea spre tavan rotocoale de fum.

— Jane e o femeie cu un caracter uimitor. Nu respectă pe nimeni şi nimic. Nu are pic de simţ moral. N-aş spune că este imorală, pentru că n-ar fi adevărat. Aş numi-o mai degrabă amorală, pentru că este interesată de un singur lucru: propria plăcere. Cred că ar ucide fără remuşcări pe oricine i-ar sta în cale, continuă zâmbind, şi s-ar simţi jignită dacă, prinsă în flagrant delict, ar fi condamnată pentru asta. Problema este că ar fi prinsă cu siguranţă. Nu are pic de minte. Părerea ei în ceea ce priveşte crima este de a se urca într-un taxi, de a nu-şi ascunde identitatea şi de a trage.

— Şi ce anume vă face să afirmaţi acest lucru? Murmură Poirot.

— Poftim?

— O cunoaşteţi bine, mosieur?

— Aş spune mai degrabă că o cunoşteam, răspunse Bryan, râzând mai degrabă ironic. Nu sunteţi de aceeaşi părere cu mine? Ceru el părerea celorlalţi.

— Jane este o egoistă, fu de acord doamna Widburn. Dar aşa trebuie să fie o actriţă dacă doreşte să-şi exprime întreaga personalitate.

Poirot rămase tăcut, privindu-l insistent pe Bryan Martin cu o curiozitate care-mi păru atunci de neînţeles.

În acel moment, Jane sosi din cealaltă cameră, urmată de Carlotta Adams. Fără îndoială că Jane îşi refăcuse machiajul, spre întreaga ei satisfacţie. Pentru mine era exact ca şi înainte, neputând deveni mai frumoasă decât era în realitate.

Cina ce urmă fu foarte veselă, cu toate că, uneori, am avut impresia că pluteau în atmosferă câţiva curenţi subtili, ai căror sens exact îmi scăpa.

Departe de mine gândul că Jane Wilkinson putea fi responsabilă de asta. Era evident că această tânără era capabilă să se concentreze numai asupra unei singure idei deodată, iar pentru moment, satisfăcută că-şi îndeplinise dorinţa de a-l întâlni pe Poirot, se arăta în cea mai bună dispoziţie. M-am convins că o invitase pe Carlotta Adams din pur capriciu şi din simplul motiv că imitaţia atât de veridică a propriei persoane realizată de aceasta o amuzase nespus.

Nu, cu siguranţă, Jane Wilkinson nu avea nici o legătură cu senzaţia ciudată pe care o resimţeam. Şi-atunci cui i-aş fi putut-o imputa?

Pe rând, mi-am studiat atent convivii.

Bryan Martin? Purtarea sa nu părea deloc naturală, dar am pus-o pe seama calităţilor sale de vedetă a ecranului. Acest bărbat vanitos şi plin de preţiozitate continua să-şi joace rolul şi în viaţa de toate zilele, căci te lepezi mai greu de obiceiul devenit o a doua piele.

Comportamentul Carlottei Adams era, fără îndoială, destul de natural. Acum, când puteam să o studiez îndea-proape, descopeream în ea o tânără liniştită, cu o voce armonioasă şi gravă. Poseda un farmec discret, mai degrabă comun, care consta parcă din absenţa oricărei note discordante sau stridente. Întreaga ei fiinţă îmi sugera o supunere blândă. Părul negru, ochii de un albastru pal, tenul mat şi gura mobilă şi sensibilă îmi întregeau senzaţia negativă de comun. Un chip plăcut, dar greu de recunoscut, întâlnind-o îmbrăcată cu alte veşminte.

Acceptase cu o plăcere evidentă complimentele şi cuvintele lui Jane. Orice tânără în poziţia ei ar fi făcut la fel, însă tocmai atunci se întâmplă ceva ce-mi schimbă complet percepţia legată de ea. O privi pe Jane care îşi întorsese capul pentru a-i vorbi lui Poirot şi am desluşit cu surprindere în ochii tinerei femei o curiozitate atentă la orice detaliu şi, în acelaşi timp, o ostilitate evidentă. Să fi fost vanitate feminină sau, probabil, invidie profesională? Jane era o actriţă aflată în culmea succesului, pe când Carlotta de-abia acum se făcea remarcată.

Mi-am îndreptat atenţia asupra celorlalţi trei invitaţi. In ceea ce-i priveşte pe domnul şi doamna Widburn, el era înalt şi cadaveric, iar ea durdulie, blondă şi plină de efuziune. Întruchipau imaginea oamenilor înstăriţi, pasio-naţi de orice e legat de universul scenei şi, de fapt, era singurul subiect pe care erau dispuşi să-l discute. Având în vedere recenta mea absenţă din Londra, nu eram la curent cu noutăţile din lumea teatrală şi, în cele din urmă, doamna Widburn îşi întoarse ostentativ spatele şi mă ignoră pentru tot restul serii.

În sfârşit, ultimul dintre comeseni era însoţitorul Carlottei Adams, un tânăr brunet, cu faţa rotundă şi veselă. Am bănuit de la bun început că era puţin mai ameţit decât s-ar fi cuvenit şi, pe măsură ce cantitatea de şampanie îngurgitată crescu, acest lucru deveni şi mai evident.

În prima parte a mesei, stătu tăcut şi bosumflat, părând că suferă de o ofensă primită recent. Apoi, spre sfârşit, începu să mi se destăinuie ca unui vechi prieten:

— Ceea ce vreau să spun… Nu este…, îşi începu discursul presărat de bâlbâieli, mă înţelegi, nu-i aşa, bătrâne? Adică, spune-mi tu… Dacă o femeie îţi face neîncetat reproşuri şi îţi dă toate planurile peste cap, fără ca vreodată să-i fi spus vreun cuvânt nepotrivit… Nu te-ai aştepta la asta. Ştii tu: familie puritană, americani sută la sută… În fine, o fată bună! Ce vreau să spun este… Aşa, unde rămăsesem?

— Spuneai că nu eşti de-al lor, i-am răspuns pe un ton liniştitor.

— Ei bine, nu are importanţă. Uite, a trebuit să mă-mprumut de la croitorul meu pentru această seară, un tip foarte săritor. Îi datorez bani de ani de zile… Este o legătură între noi şi nimic nu se compară cu o legătură între doi oameni… Tu şi cu mine… Tu şi cu mine… Dar cine dracu' eşti tu, bătrâne?

— Mă numesc Hastings.

— Nu mai spune! Puteam să jur că vorbesc cu vechiul meu prieten Spencer Jones! Bătrânul Spencer Jones! Ultima dată când l-am întâlnit la Eton şi Harrow l-am tapat de cinci lire. Părerea mea e că oamenii se aseamănă al dracului între ei. Bine că nu suntem chinezi, că nu ne-am mai fi deosebit unul de altul.

Scutură din cap trist, apoi se înveseli brusc şi mai înghiţi o gură de şampanie.

— Orice s-ar întâmpla, măcar nu sunt un negru nenorocit!

Se pare că această remarcă îi dădu o vie satisfacţie, căci continuă cu câteva observaţii pline de speranţă.

— Ia întotdeauna din viaţă ce are ea mai bun, băiete. Adică, uită-te la partea bună a lucrurilor. Într-una din aceste zile, când voi fi ajuns, să zicem, pe la şaptezeci şi cinci sau optzeci de ani, voi fi un om bogat. Atunci, un-chiul meu va fi mort şi eu îmi voi putea plăti croitorul.

Zâmbi fericit la acest gând.

Părea beat, dar simpatic. Avea un chip rotund şi o mustaţă neagră, incredibil de mică, care îţi dădea impresia că este izolată undeva în mijlocul unui deşert.

Am observat că atenţia Carlottei Adams era îndreptată asupra lui şi, după o privire scurtă, aceasta se ridică de la masă.

— A fost frumos din partea dumneavoastră că aţi acceptat să urcaţi în apartamentul meu, îi spuse Jane. Ador aceste reuniuni improvizate. Dumneavoastră?

— Eu nu, răspunse sec domnişoara Adams. Eu mă gândesc întotdeauna înainte să întreprind ceva. Acest lucru mă scuteşte de eventuale neplăceri.

— Oricum ar fi, rezultatele vă îndreptăţesc, îi spuse Jane zâmbind. Niciodată nu m-am simţit atât de bine ca la reprezentaţia din seara aceasta.

Trăsăturile Carlottei se destinseră şi îi răspunse lui Jane pe un ton cald:

— Cât de amabilă sunteţi! Vă mulţumesc pentru apre-cieri. Ca toate debutantele, am nevoie de încurajări.

— Carlotta, o întrerupse însoţitorul său, dă bună seara la toată lumea, mulţumeşte-i mătuşii Jane pentru această cină şi să plecăm.

Reuşi printr-un miracol să nimerească uşa din prima şi Carlotta îl urmă cu paşi repezi.

— Mi s-a parut mie sau tocmai m-a numit „mătuşa Jane”? Nici nu l-am observat până acum, spuse Jane.

— Draga mea, nu-i da atenţie, zise doamna Widburn. De mic copil a reprezentat o speranţă în lumea dramatică. Nu s-ar zice astăzi, nu-i aşa? E trist când vezi că debuturi atât de promiţătoare eşuează într-un mod lamentabil. Şi acum, eu şi Charles trebuie să ne retragem.

Soţii Widburn plecară, iar Bryan Martin îi însoţi.

— Ei bine, domnule Poirot?

Poirot îi zâmbi actriţei.

— Eh bien, Lady Edgware?

— Vă implor, nu-mi spuneţi aşa. Lăsaţi-mă să uit acest nume, sau o să vă cred omul cel mai insensibil din întreaga Europă!

— Şi totuşi, n-am o inimă de piatră.

După părerea mea, Poirot băuse un pic prea multă şampanie, poate o cupă în plus.

— Deci ne-am înţeles, dragă domnule Poirot! Veţi merge la soţul meu şi-l veţi convinge să-mi elibereze calea?

— Da, voi merge să-l văd, promise Poirot precaut.

— Şi dacă refuză să vă asculte, cum prevăd, vă veţi gândi la un alt mijloc. Se zice că sunteţi omul cel mai inteligent din Anglia.

— Madame, cum se face că atunci când e vorba de sufletul meu vă raportaţi la întreaga Europă, şi în ceea ce priveşte inteligenţa mea vă limitaţi comparaţia la Anglia?

— Dacă veţi reuşi, vă voi proclama cel mai remarcabil om din tot universul!

Poirot ridică o mână.

— Madame, nu vă promit nimic. Din curiozitate pentru natura psihologică, mă voi strădui să obţin o întâlnire cu soţul dumneavoastră.

— Puteţi să-l analizaţi din punct de vedere psihologic cât doriţi. Poate chiar îi va face bine. Pe mine mă interesează numai să rezolvaţi această situaţie, de dragul meu. Vreau să-mi trăiesc povestea de dragoste, domnule Poirot! Cu un aer visător, ea adăugă: Gândiţi-vă ce surpriză senzaţională va produce această istorie!