Capitolul 31O ultimă mărturie

La o zi sau două după această întrevedere, am fost chemat de urgenţă în Argentina. Şi-aşa se întâmplă că n-am mai revăzut-o pe Jane Wilkinson şi am citit doar din ziare despre procesul şi condamnarea ei. Spre surprinderea mea, îşi pierdu complet capul în momentul acuzării. Atât timp cât se mândrise cu isteţimea ei şi îşi făcuse jocul, nu comisese nici o greşeală, dar odată pierdută toată această stăpânire de sine, din cauză că fusese descoperită, devenise incapabilă de a menţine înşelătoria. În timpul interogatoriului, se pierdu cu firea.

Cum am mai spus înainte, prânzul soţilor Widburn fu ultima dată când am văzut-o pe Jane Wilkinson. Însă, când mă mai gândesc la ea, mi-o amintesc întotdeauna într-un singur mod… În apartamentul de la hotelul Savoy, probând hainele negre elegante în faţa toaletei, cu o expresie serioasă pe chip. Sunt convins că în acele momente nu juca un rol şi era complet naturală. Planul îi reuşise şi, astfel, nu mai avea nici nelinişti şi nici îndoieli. Sunt de asemenea convins că n-a simţit nici măcar o clipă vreo remuşcare pentru cele trei crime săvârşite.

Vă reproduc în continuare un document care, conform ultimei sale dorinţe, trebuia să-i fie încredinţat lui Poirot, după moartea ei. Această ultimă comunicare, cred eu, este tipică acestei doamne atât de drăguţe şi complet lipsite de conştiinţă.

Dragă domnule Poirot, M-am tot gândit la tot ce s-a întâmplat şi am simţit că ar fi bine să vă scriu această scrisoare. Ştiu că publicaţi, din timp în timp, articole legate de cazurile soluţionate de dumneavoastră, dar mă îndoiesc că până acum aţi reprodus vreun document întocmit chiar de mâna vinovatului. Pe deasupra, vreau ca toată lumea să cunoască în detaliu tot ce am făcut, pentru că eu încă mai cred că totul a fost plănuit admirabil. Dacă nu aţi fi existat dumneavoastră, totul s-ar fi desfăşurat cu succes. Am fost cam supărată pe dumneavoastră pentru asta, dar presupun că nu v-aţi putut abţine să nu interveniţi. Şi sunt sigură că, dacă vă va parveni această scrisoare, îi veţi da importanţa cuvenită, nu-i aşa? Aş vrea ca lumea să-şi amintească de mine. Şi sunt convinsă că sunt unică în felul meu, cel puţin aici toată lumea pare să fie de acord cu mine.

Totul a început în America, când l-am cunoscut pe Merton. Am înţeles imediat că numai dacă sunt văduvă mă va lua de nevastă. Din nefericire, avea o stranie idee preconcepută împotriva divorţului. Am încercat să-i explic, dar degeaba, şi trebuia să fiu atentă, pentru că, în felul lui, era genul de persoană puţin cam ciudată.

Am realizat curând că soţul meu trebuia pur şi simplu să moară, dar nu ştiam cum să pun totul la cale. Vă imaginaţi că lucrurile de genul acesta sunt mult mai uşor de făcut în America. M-am gândit şi m-am frământat dar tot n-am reuşit să găsesc o modalitate. Şi apoi, deodată, am văzut-o pe Carlotta Adams imitându-mă pe scenă şi mi-a venit inspiraţia. Cu ajutorul ei, puteam să-mi construiesc un alibi. În aceeaşi seară v-am întâlnit şi pe dumneavoastră şi mi-a venit ideea genială de a vă trimite la soţul meu sâ-i cereţi consimţământul la divorţ. În acelaşi timp, am început sâ pălăvrăgesc vrute şi nevrute despre cum mi-aş omorî soţul, pentru că am observat câ atunci când spui adevărul pe un ton puţin prostuţ, nimeni nu te crede că vorbeşti serios. O mai făcusem şi altădată, ca sâ obţin unele avantaje în contractele mele. Şi e mai bine sâ faci pe prostul când nu eşti. La a doua întâlnire cu Carlotta Adams, am abordat subiectul, i-am spus că este vorba de un pariu şi ea a înghiţit momeala imediat. Trebuia sâ meargă în locul meu la un dineu, pretinzând câ sunt eu, şi dacă reuşea, primea zece mii de dolari. A fost foarte entuziasmată şi multe dintre idei au venit chiar de la ea… Deghizarea noastră şi restul. Vedeţi dumneavoastră, nu puteam s-o facem aici din cauza lui Ellis şi nici la ea acasă, din cauza cameristei ei. Ea, bineînţeles, nu înţelegea de ce. A fost un moment un pic mai stânjenitor, dar am spus pur şi simplu „nu” şi am convins-o. Probabil câ m-a considerat cam prostuţâ, dar a cedat şi ne-am gândit atunci la un hotel. Atunci am luat ochelarii lui Ellis.

Normal câ n-am întârziat să-mi dau seama că ea va trebui să dispară. Era pâcat, dar până la urmă, imitaţiile ei erau cam impertinente. Dacă s-ar fi întâmplat ca imitaţia mea sâ nu fie atât de reuşită, m-aş fi supărat amarnic. Eram în posesia unei mici cantităţi de veronal, cu toate că mâ folosesc rar de el, aşa că mi s-a părut uşor. Am avut apoi o sclipire genială. Ar fi fost mult mai bine dacă aş fi făcut în aşa fel încât sâ se creadă că era o consumatoare obişnuită de veronal. Aşadar, am comandat o cutie, un duplicat al unei bijuterii ce-mi fusese oferită, şi am cerut sa fie gravate iniţialele ei şi, înăuntru, o inscripţie. M-am gândit că o iniţială oarecare şi „Paris, noiembrie” pe capacul interior ar complica puţin lucrurile. Am comandat cutia printr-o scrisoare pe care am trimis-o de la Ritz, într-una din zile când am prânzit acolo. Şi am trimis-o pe Ellis s-o ridice. Bineînţeles că Ellis n-a ştiut nimic despre toate acestea.

Totul a mers ca pe roate în acea noapte. I-am sustras lui Ellis unul din cuţitaşele pentru bătături pe când se afla la Paris, pentru că era mic şi foarte ascuţit. Nu a observat, pentru că l-am pus imediat la loc, după ce m-am folosit de el. Un medic din San Francisco m-a învăţat, fără să vrea, unde să lovesc. Îmi vorbea într-o zi despre puncţiile lombare şi cefalice şi mi-a spus că cel care efectuează aceste puncţii trebuie să fie foarte atent, pentru că altfel ar fi perforat centrii nervoşi vitali şi ar fi provocat moartea fulgerător. L-am rugat atunci să-mi arate de mai multe ori locul exact, cu gândul că nu se ştie când îmi va fi de folos, şi i-am spus că voiam să folosesc ideea într-un film.

Mi s-a părut foarte urât din partea Carlottei să-i scrie surorii ei despre planul nostru. Îmi promisese că nu va spune nimănui. Mă consider totuşi foarte isteaţă pentru faptul că am rupt acea pagină şi am scos cuvântul „ea”. Această idee îmi aparţine în întregime. Şi cred că sunt mai mândră de asta decât de orice altceva. Toată lumea pretinde că sunt lipsită de inteligenţă… Dar, după părerea mea, îţi trebuie o mare doză pentru a inventa aşa ceva.

Am gândit cu mare grijă totul şi m-am comportat exact aşa cum plănuisem când a venit la mine inspectorul acela de la Scotland Yard. Chiar mi-a plăcut reprezentaţia mea. M-am gândit la un moment dat că poate mă vor şi aresta. Dar m-am simţit complet în siguranţă, pentru că trebuiau să-i creadă pe toţi acei invitaţi la cină şi nu vedeam cum ar putea descoperi ceva despre mine şi Carlotta şi despre deghizarea noastrâ.

Dupâ aceea, m-am simţit atât de fericită şi de mulţumită. Norocul fusese de partea mea şi totul mergea strună. Ducesa de Merton s-a purtat oribil cu mine, dar ducele a fost foarte amabil. Voia sâ se căsătorească cu mine cât de repede posibil şi nu bănuia absolut nimic.

Nu cred că am mai fost aşa de fericită vreodată ca în timpul acelor câteva săptămâni. Arestarea nepotului soţului meu a contribuit încă o dată la liniştea mea. Din ce în ce mai mult, mă felicitam că am rupt acea pagină din scrisoarea Carlottei Adams.

În ceea ce-l priveşte pe Donald Ross, a fost pur nenoroc. Încă nici acum nu sunt sigură cum de şi-a dat seama. Ceva legat de Paris, ca fiind o persoană şi nu un oraş. Nici acum nu ştiu cine a fost Paris şi, în orice caz, găsesc ridicol să dai un astfel de nume unui bărbat.

Curios totuşi, că atunci când ghinionul începe să te lovească, nu se mai opreşte. Trebuia neapărat să fac ceva în privinţa lui Donald Ross, şi repede, şi cred câ m-am descurcat foarte bine şi de data aceea. Era posibil sâ dau greş, pentru că nu avusesem timp să mă gândesc sau sâ-mi fac rost de un alibi. M-am considerat totuşi în afara pericolului dupâ aceea.

Bineînţeles câ Ellis mi-a spus că aţi chemat-o pentru a o interoga, dar m-am gândit că era vorba despre relaţiile mele cu Bryan Martin, şi n-aveam cum sâ ghicesc unde voiaţi să ajungeţi. Nu aţi întrebat-o direct dacă a fost după cutia aurită, la Paris. Am bănuit că v-aţi gândit câ, dacâ mi-ar fi spus aşa ceva, mi-aş fi dat seama că ceva nu e în regulă. Oricum ar fi, m-a luat total prin surprindere. Nu-mi venea să cred. Părea incredibil cât de bine ştiaţi tot ce am fâcut.

Mi-am dat seama imediat câ nu e bine. Nu poţi lupta contra norocului. Nu-i aşa câ a fost pur ghinion? Mâ întreb dacă vă pare rău pentru ceea ce mi-aţi făcut. Până la urmă, nu mi-am dorit decât să fiu fericită şi, dacă n-aş fi fost eu, n-aţi fi fost niciodată implicat în povestea asta. Nu v-am crezut nici o clipă atât de perspicace. Cine vă vede nu ar zice asta.

E amuzant cum, în ciuda procesului aceluia îngrozitor şi a tuturor lucrurilor oribile pe care avocatul acuzării le-a spus despre mine şi a întrebărilor care parcă nu se mai sfârşeau, nu mi-am pierdut din frumuseţe.

Arăt acum puţin mai palidă şi mai slabă, dar mi se potriveşte oarecum. Toată lumea îmi admiră curajul. Ştiaţi că spânzurările nu mai au loc în public? Păcat!

Sunt sigură că nu au mai avut un caz ca al meu până acum.

Cred câ ar trebui sâ vâ spun la revedere acum. Mi se pare foarte ciudat şi încâ nu realizez gravitatea situaţiei mele. Mâine, îl voi vedea pe preot.

A dumneavoastră, iertătoare, (Pentru că trebuie sâ ne iertăm duşmanii, nu-i aşa?)

Jane Wilkinson.

P. S. Credeţi că voi face parte din Colecţia de ceară a Muzeului Tussaud?