Capitolul 30Povestea crimei

Poirot ne privi un moment.

— Prieteni, relua el cu o voce caldă, vă voi povesti acum ce s-a întâmplat cu adevărat în acea noapte.

La ora 7, Carlotta Adams a părăsit apartamentul ei şi a luat un taxi spre Piccadilly Palace.

— Ce? Am scos o exclamaţie de surpriză.

— Exact, Hastings, la Piccadilly Palace. Mai devreme în acea zi reţinuse o cameră acolo sub numele de doamna Van Dusen. Purta ochelari cu lentile groase, ceea ce ştiţi deja, modifică foarte mult fizionomia. Rezervându-şi camera, pretinsese că pleacă în aceeaşi seară la Liverpool cu trenul de noapte şi că bagajele sunt deja în tren. La 8 şi jumătate, Lady Edgware se prezintă la hotel, cere s-o vadă şi este condusă în camera doamnei Van Dusen. Aici, cele două femei îşi schimbă hainele. Purtând o perucă blondă, o rochie de tafta albă şi o blană de hermină, Carlotta Adams, şi nu Jane Wilkinson, părăseşte hotelul şi se îndreaptă spre Chiswick. Da! Da! E posibil. Am fost seara la Sir Montagu Corner. Masa nu este luminată decât de lumânări, abaju-rurile sunt voalate şi niciunul dintre invitaţi nu o cunoştea bine pe Jane Wilkinson. Are părul blond, bine-cunoscuta voce răguşită şi manierele sunt aceleaşi. Ce simplu e totul!

Şi dacă treaba n-ar fi reuşit, dacă cineva ar fi descoperit deghizarea, ei bine, se pregătiseră şi pentru aceasta. Lady Edgware, purtând o perucă neagră, cu hainele Carlottei şi ochelari, plăteşte nota, urcă, având valiza cu ea, într-un taxi şi merge la Euston. Îşi scoate peruca neagră în toaletă şi îşi lasă valijoara la bagaje. Înainte de a se îndrepta spre Regent Gate, sună la Chiswick şi cere să vorbească per-sonal cu Lady Edgware, aşa cum au stabilit dinainte. Dacă totul mergea perfect şi Carlotta nu fusese descoperită, ea trebuia să răspundă: „Chiar ea”. Nu cred că mai este nevoie să spun că domnişoara Adams era complet neştiutoare de necesitatea acestui apel telefonic. Auzind cuvintele Carlottei, Lady Edgware îşi continuă realizarea planului. Merge la Regent Gate, cere să-l vadă pe lordul Edgware, îşi anunţă identitatea şi intră în bibliotecă. Şi comite prima crima. Bineînţeles, nu a ştiut că domnişoara Carroll o văzuse de la etajul întâi. Ea ştie doar că va fi cuvântul majordomului (care nici n-o văzuse până atunci şi pe dea-supra mai purta şi o pălărie care-i ascundea faţa), împotriva cuvântului a douăsprezece persoane onorabile şi distinse care au asistat la cina de la lordul Montagu Corner.

Ea părăseşte casa, se întoarce la Euston, se schimbă iar din blondă în brună şi ia valiza cu ea. Trebuie acum să aştepte întoarcerea Carlottei Adams de la Chiswick. S-au înţeles asupra unei anumite ore, şi pentru a trece timpul, Jane Wilkinson merge la Corner House unde, din când în când, aruncă alene câte o privire la ceas. Atunci începe să-şi pregătească al doilea asasinat. Pune cutia aurită, comandată de ea însăşi la Paris, în poşeta Carlottei, pe care o are cu ea. Poate în acel moment zăreşte scrisoarea. Poate mai devreme. Oricum, imediat ce vede adresa, presimte un pericol. Deschide plicul şi bănuielile sale îi sunt justificate.

Probabil că prima intenţie a fost de a distruge scrisoa-rea. Dar, îşi dă seama că are o soluţie mult mai bună la îndemână. Îndepărtând doar o pagină din scrisoare aceasta, va suna ca o acuzaţie împotriva lui Ronald Marsh, un bărbat care avea un motiv temeinic pentru crimă. Şi chiar dacă Marsh are un alibi, va suna în continuare ca o acuzaţie împotriva unui alt bărbat, atât timp cât face să dispară cuvântul „ea”. Aşa că procedează întocmai, apoi reintro-duce scrisoarea în plic şi înapoi în poşetă.

Ora întâlnirii se apropie. Se îndreaptă spre hotelul Savoy. Imediat ce vede trecând pe lângă ea maşina, în care se presupunea că este ea, grăbeşte pasul, intră la timp şi urcă scările. Este îmbrăcată discret în negru şi e prea puţin probabil să o fi văzut cineva.

Intră în cameră imediat după Carlotta Adams. Înainte de a pleca, Jane Wilkinson îi recomandase ca de obicei cameristei să se culce fără s-o aştepte, aşadar cele două actriţe erau singure. Îşi schimbă din nou hainele şi cred că în acel moment, Lady Edgware a propus să bea ceva pentru reuşita micii lor farse. În paharul pe care-l întinsese Carlottei se găsea veronal. Jane Wilkinson îşi felicită victima şi îi promite că a doua zi îi va trimite cecul cu banii. Carlotta se întoarce la ea acasă, este foarte adormită, încercă să telefoneze unui prieten… Probabil domnului Bryan Martin sau căpitanului Marsh, căci amândoi au număr de Victoria… Dar renunţă. Este prea obosită. Veronalul începe să-şi facă efectul. Se culcă şi nu se mai trezeşte niciodată. A doua crimă a fost dusă la capăt cu succes.

Ajungem acum la a treia. Suntem la prânzul dat de soţii Widburn. Sir Montagu Corner făcea o referire la o conversaţie pe care o avusese cu Lady Edgware chiar în seara asasinatului soţului ei. Până aici, nimic complicat.

Însă Nemesis nu doarme şi o loveşte mai târziu. Se face o menţiune la „judecata lui Paris”, şi ea înţelege că e vorba despre oraş, căci pentru ea nu există decât un singur Paris… Oraşul modei şi al bârfelor!

Însă în faţa ei stă un tânăr care fusese şi la dineul de la Chiswick, un tânăr care a auzit-o pe Lady Edgware din acea seară vorbind despre arta şi civilizaţia greacă. Carlotta Adams era o femeie cultivată. Tânărul nu poate înţelege, o priveşte fix şi, brusc, îşi dă seama: nu era vorba despre aceeaşi femeie! Foarte tulburat, nu mai ştie ce să creadă şi caută să se sfătuiască cu cineva. Vrea să mi se adreseze mie, dar în absenţa mea, îi vorbeşte lui Hastings.

Însă doamna surprinde conversaţia lor. E destul de isteaţă şi subtilă încât să ghicească totuşi că, într-un fel sau altul, s-a dat de gol. Îl aude pe Hastings spunând că nu mă întorc înainte de ora cinci şi la cinci fără douăzeci merge acasă la Ross. El deschide, e foarte surprins s-o vadă, dar nu se gândeşte că i s-ar putea întâmpla ceva rău. Cum să se teamă un om tânăr viguros de o femeie? O conduce în sufragerie unde ea îi povesteşte o istorioară oarecare. Poate că a picat în genunchi şi şi-a aruncat braţele în jurul gâtului lui. Şi, apoi, sigur şi precis, loveşte ca şi înainte. Probabil că el n-a apucat decât să scoată un sunet sugrumat, nu mai mult. Aşadar, e redus şi el la tăcere.

Urmă o mică pauză. Apoi, Japp întrebă:

— Vreţi să spuneţi că a fost ea în tot timpul acesta?

Poirot afirmă printr-o înclinare a capului.

— Dar de ce, dacă soţul ei a consimţit să divorţeze?

— Pentru că ducele de Merton este un stâlp al societăţii anglo-catolice şi n-ar fi acceptat niciodată să se căsăto-rească totuşi cu o femeie al cărei soţ e viu. E un tânăr bărbat cu principii fanatice. Ca văduvă, era aproape sigură că se va putea mărita cu el. Cu siguranţă că a făcut aluzie la divorţul de lordul Edgware şi ducele nu a muşcat momeala.

— Şi atunci, de ce te-a trimis la lordul Edgware?

— Ah! Pentru a-mi arunca praf în ochi! Pentru a face din mine un martor care ar fi susţinut că nu avea nici un motiv plauzibil să-şi ucidă soţul! Da, a îndrăznit să facă din mine, Hercule Poirot, marioneta ei! Şi a şi reuşit, pe legea mea. Ce minte ciudată poate avea această femeie, vicleană şi infantilă totodată! Dar e talentată! Cât de bine a ştiut să-şi ascundă surpriza când i-am spus de scrisoarea soţului său pe care se jura că n-a primit-o! A simţit oare vreo remuşcare cât de mică pentru vreuna dintre cele trei crime? Aş putea jura că nu.

— Nu v-am prevenit? Strigă Bryan Martin. V-am spus! Ştiam că-l va omorî! O simţeam. Şi mi-a fost teamă că va reuşi cumva să iasă inocentă din toată povestea asta. E isteaţă, de-o isteţime diavolească, deşi fără prea multă minte. Şi îmi doream să sufere. Voiam să sufere şi voiam s-o văd spânzurată pentru asta!

Chipul îi deveni roşu de furie, vocea i se îngroşă.

— Haide, haide, îi spuse Jenny Driver, şi îi vorbi exact ca o dădacă unui copilaş în parc.

— Şi cutia aurită cu iniţiala D, purtând inscripţia,Paris, noiembrie”? Întrebă Japp.

— A comandat-o printr-o scrisoare şi a trimis-o pe Ellis, camerista sa, să o aducă. Normal că Ellis n-a făcut altceva decât să ia un colet şi să plătească pentru el, fără a şti ce transportă. Lady Edgware a împrumutat de asemenea delà Ellis una din perechile de ochelari pentru a o putea ajuta la deghizarea în doamna Van Dusen. Însă a uitat complet de asta şi i-a lăsat în poşeta Carlottei Adams – singura ei greşeală.

Toate astea mi-au venit în minte exact în momentul în care traversam strada. Nu a fost politicos ce mi-a spus şoferul de autobuz, dar a meritat fără îndoială. Ellis! Ochelarii lui Ellis! Ellis mergând la Paris pentru a ridica cutia. Ellis şi, prin urmare, Jane Wilkinson. Şi, foarte posibil, Lady Edgware a mai împrumutat un obiect de la Ellis în afară de ochelari.

— Care?

— Un cuţit pentru bătături…

Mă apucă tremuratul.

Urmă o tăcere.

Apoi, Japp întrebă:

— Domnule Poirot, totul e adevărat?

— Da, mon ami, adevărul gol-goluţ.

Atunci, Bryan Martin interveni şi cuvintele lui, după părerea mea, fură tipice lui:

— Şi eu? Spuse el iritat. Eu ce legătură am? De ce m-aţi făcut să vin aici astăzi? De ce aproape că m-aţi speriat de moarte?

Poirot îi răspunse cu un ton rece.

— Pentru a vă pedepsi, domnule, pentru impertinenţa dumneavoastră. Cum de v-aţi permis să-i înşiraţi verzi şi uscate lui Hercule Poirot?

Jenny Driver izbucni în râs.

— Bine ţi-a făcut, Martin! Spuse ea într-un târziu. Apoi, întorcându-se spre Poirot: Sunt fericită că nu a fost Ronnie Marsh. Întotdeauna mi-a plăcut de acest băiat. Şi sunt foarte, foarte fericită că moartea Carlottei nu va rămâne nepedepsită. Cât despre Bryan, prezent aici, vă voi împărtăşi un secret, domnule Poirot. Vreau să-l iau de bărbat. Şi dacă crede că poate să divorţeze şi să se căsătorească iar la fiecare doi-trei ani, cum se practică la Hollywood, ei bine, se înşală amarnic. Dacă mă ia de soţie, va fi pentru toată viaţa!

Poirot o privi pe tânăra femeie, cu bărbia ei hotărâtă şi părul de un roşu aprins.

— Este foarte posibil, mademoiselle, că poate fi aşa. V-am spus deja că aveţi suficient curaj pentru a face orice. Chiar şi să vă măritaţi cu o vedetă de cinema.