Capitolul II

Dar nu se afla nimic despre crimă în ziarele de dimineaţă.

După ce Miss Marple şi doamna McGillicuddy s-au convins de asta, şi-au terminat, în tăcere, micul dejun. Amândouă se gândeau, fiecare în sinea ei.

— Cred, începu Miss Marple, că trebuie să ne ducem la poliţie şi să vorbim cu sergentul Cornish. E inteligent şi răbdător, îl cunosc foarte bine şi el mă cunoaşte. În mod sigur, va asculta şi va transmite ceea ce o să-i povestim acolo unde se cuvine.

Frank Cornish, un bărbat serios între treizeci şi patruzeci de ani, o primi pe Miss Marple cu amabilitate şi respect.

— Ce pot face pentru dumneavoastră, Miss Marple?

— V-aş ruga să ascultaţi povestea pe care o va relata prietena mea, doamna McGillicuddy.

Şi sergentul Cornish o ascultă cu atenţie. Când termină, rămase puţin pe gânduri. Apoi observă:

— Este o poveste cu totul ieşită din comun. Ochii săi o scrutaseră, în secret, pe doamna McGillicuddy, cât timp aceasta povesti.

Îşi făcuse, în general, o impresie favorabilă. O femeie rezonabilă care îi povestise clar întâmplarea. O femeie, care, după câte îşi putea da seama, nu era nici isterică, nici o închipuită. În afară de aceasta, Miss Marple părea să creadă în veridicitatea poveştii prietenei sale şi el o cunoştea foarte bine pe Miss Marple. Toată lumea din St. Mary Mead o cunoştea pe Miss Marple. Lăsa impresia unei persoane modeste şi insignifiante, în realitate, avea mintea ascuţită şi o experienţă de viaţă de invidiat.

El se adună şi zise:

— Desigur, s-ar fi putut să vă fi înşelat… se înţelege: nu spun că v-aţi înşelat… dar s-ar fi putut să vă fi înşelat. S-ar fi făcut mare zarvă. Probabil nu s-a produs ceva chiar atât de serios, nici atât de periculos, după cum vi s-a părut.

— Ştiu ceea ce am văzut, răspunse liniştită doamna McGillicuddy.

— Aţi transmis ceea ce aţi observat personalului de la căile ferate şi acum aţi venit să mă informaţi pe mine. Aţi procedat cât se poate de corect şi puteţi fi încredinţată că voi dispune începerea unor cercetări.

Cornish făcu o pauză. Miss Marple dădu din cap mulţumită. Doamna McGillicuddy nu era câtuşi de puţin satisfăcută, dar nu se exprimă cu glas tare. Sergentul Cornish se adresă domnişoarei Marple, nu atât că ar fi vrut să ştie ce gândea ea despre afacere, ci deoarece îl interesa să audă răspunsul la întrebarea pe care dorea să i-o pună.

— Să presupunem că aşa stau lucrurile după cum mi le-aţi împărtăşit. După părerea dumneavoastră, ce s-a întâmplat cu cadavrul?

— Se pare că există doar două posibilităţi, răspunse Miss Marple fără să se supere. Cel mai probabil este, fireşte, ca el să fi rămas în tren, dar aceasta ar fi însemnat ca, la un moment dat, noaptea, să fi fost găsit de un alt călător sau de cineva din personalul căilor ferate.

Frank Cornish dădu din cap afirmativ.

— Cealaltă posibilitate este ca ucigaşul să fi aruncat moarta undeva, afară din tren, pe fereastră. După câte mi se pare, ea trebuie să mai zacă încă pe-undeva pe lângă linia ferată şi să nu fi fost descoperită. Din câte îmi dau seama, nu există nici o altă posibilitate: ucigaşul ori a lăsat-o în tren, ori a aruncat-o afară.

— Dar am citit despre cadavre ascunse în cufere, interveni doamna McGillicuddy. Dar cine mai călătoreşte astăzi cu geamantane mari? Fiecare are unul de mână şi în aşa ceva nu poţi băga un mort.

— Da, spuse sergentul. Sunt de acord cu dumneavoastră amândouă. Cadavrul (dacă există vreunul) ar fi trebuit să fie descoperit până acum, sau va fi în curând. O să vă ţin la curent cu orice descoperire în legătură cu acest caz, de îndată ce aflu. Dar cred că veţi citi şi în ziare. Desigur, mai există posibilitatea ca femeia să fi fost violată, dar nu ucisă. De asemenea, ar fi putut coborî pe propriile-i picioare din tren.

— Greu, fără vreun ajutor, ripostă Miss Marple. Şi dacă cineva ar fi ajutat-o, s-ar fi observat. Un bărbat, ce sprijină o femeie, care este bolnavă cum pretinde el, bate la ochi.

— Da, ar fi atras atenţia, spuse Cornish. Însă, dacă a fost găsită în tren o femeie leşinată sau bolnavă, trebuie să fi fost dusă într-un spital şi chiar acest lucru ar fi apărut în ziare. Poate nu e încă prea târziu. În orice caz, fiţi sigure că, în scurt timp, se va auzi ceva.

Dar ziua aceea trecu ca şi următoarea. Abia seara, Miss Marple primi o notă de la sergentul Cornish.

„În legătură cu întâmplarea pe care mi-aţi adus-o la cunoştinţă, aş dori să vă înştiinţez că au fost întreprinse cercetări, dar ele nu au condus la nici un rezultat. N-a fost găsit cadavrul nici unei femei. În nici un spital nu s-a internat vreo femeie aşa cum aţi descris-o dumneavoastră. Totodată n-a fost observată nici o femeie, care să fi suferit vreun şoc, sau care să fie bolnavă, sau sprijinită de un bărbat să fi părăsit gara. Trebuie să fiţi convinse că cercetările au fost făcute cu toată seriozitatea. Sunt de părere că prietena dumneavoastră a observat scena descrisă, care a fost, sigur, mai puţin serioasă decât i s-a părut.”