Capitolul III

— Mai puţin serioasă? Ce prostie! exclamă doamna McGillicuddy. S-a comis o crimă!

O privi pe Miss Marple hotărâtă şi aceasta îşi dădu seama.

— Dă-i drumul, Jane, spuse doamna McGillicuddy. Zii liniştită că totul a fost o iluzie! Spune că mi-am închipuit toată povestea! Asta crezi tu acum?

— Oricine se poate înşela, o alină Miss Marple. Oricine, Elspeth… chiar şi tu. Cred că nu trebuie să uităm acest lucru. Dar te încredinţez că am avut întotdeauna convingerea că este foarte puţin probabil ca tu să te fi înşelat… Ai nevoie de ochelari pentru citit, dar vezi foarte bine la depărtare şi ceea ce ai observat ţi-a lăsat o impresie deosebit de puternică. Când ai venit, arătai, fără îndoială, ca după un şoc sever.

— N-am să uit niciodată, mărturisi doamna McGillicuddy îngrozită. Partea proastă e că nu ştiu ce pot face.

— Cred, rosti Miss Marple gânditoare, că tu poţi face şi mai mult decât te-ai străduit până acum. (Când doamna McGillicuddy auzi tonul pe care prietena ei vorbea, îi atrase, se pare, atenţia faptul că fusese uşor accentuat cuvântul „tu”). Ai informat ceea ce ai observat, ai adus cazul la cunoştinţă căilor ferate şi poliţiei. E adevărat, deocamdată, nu mai poţi face nimic mai departe.

— Din acest punct de vedere asta e o consolare, răspunse doamna McGillicuddy. Mai ales că, după Crăciun, am să plec, după cum ştii, la Roderick în Ceylon şi nu doresc absolut deloc să-mi contramandez vizita. Mă gândesc de atâta timp cu bucurie la ea! Dar sigur că aş amâna călătoria, dacă ar fi să-mi fac datoria, sublinie ea, în mod conştiincios.

— De asta nu mă îndoiesc, Elspeth. Dar, precum ţi-am spus, după părerea mea, ai făcut tot ceea ce a depins de tine.

— E sarcina poliţiei, adăugă doamna McGillicuddy. Şi cum poliţia este cam proastă…

Miss Marple clătină hotărâtă din cap.

— O, nu, poliţia nu e proastă. Şi tocmai din cauza asta cazul e interesant, nu-i aşa?

Doamna McGillicuddy o privi părând că nu înţelegea. Miss Marple se convinse încă o dată, că prietena ei era o femeie cu principii admirabile, dar lipsită de imaginaţie.

— Tare aş dori să ştiu, continuă aceasta, ce s-a petrecut în realitate.

— Asta ar trebui să ne spună poliţia.

— Da, dar aş vrea să aflu cine a omorât-o şi de ce, şi ce s-a întâmplat cu cadavrul. Faptul că poliţia nu a putut încă să elucideze acest punct dovedeşte că ucigaşul este abil… foarte viclean. Trebuie să recunosc că nu mi-e uşor să deduc ce a făcut cu moarta. Ucizi o femeie într-un acces de furie… căci trebuie să fie vorba despre o crimă fără premeditare, altfel nimeni cu mintea întreagă nu omoară o femeie doar cu câteva minute înainte de intrarea trenului într-o gară mare.

— Nu, mai înainte trebuie să se fi certat, poate din gelozie sau cam aşa ceva. Astfel trebuie să se fi petrecut – să fi strangulat femeia şi apoi, în clipa în care trenul se apropia de gară, să se trezească, cum se spune, cu un mort atârnat de gât. Ce se poate face într-o asemenea împrejurare? Duce moarta, după cum am mai spus, într-un colţ, îi acoperă figura ca să lase impresia că ar dormi şi, apoi, părăseşte trenul cât poate de repede. Nu văd nici o altă posibilitate… şi totuşi trebuie să mai existe una…

Miss Marple se adânci în gânduri.

— Cum stau lucrurile cu trenurile spre Londra? se interesă doamna McGillicuddy. Ţi-ar conveni dacă aş pleca după-amiază? Mă duc la Margaret şi nu mă aştepta până la ora ceaiului.

— Ai putea lua trenul de 12:50 şi atunci servim prânzul mai devreme.

— Desigur şi…

Doamna McGillicuddy îşi privi întrebătoare prietena.

— Ce vrei să zici că nu vii la ceai, ci în jurul orei şapte? Ce ai de gând, Jane?

— Elspeth, îţi propun să te însoţesc la Londra şi să ne întoarcem împreună cu trenul cu care ai venit tu spre Brackhampton. Apoi vei lua trenul de la Brackhampton spre Londra, iar eu voi suporta costul biletelor, sublinie apăsat Miss Marple.

— Dar ce Dumnezeu urmăreşti tu, Jane? întrebă uimită doamna McGillicuddy. Să aibă loc o altă crimă?

— Sigur că nu! răspunse îngrozită Miss Marple. Dar recunosc că aş vrea – sub îndrumarea ta – să văd cu ochii mei locul crimei, cum s-ar putea numi.

Drept urmare, în ziua următoare, cele două prietene şedeau una în faţa celeilalte în colţurile unui compartiment de clasa întâi al trenului care părăsea gara londoneză, Paddington, la 4:50. Gara era şi mai aglomerată decât fusese în vinerea trecută – deoarece rămăseseră doar două zile până la Crăciun – dar trenul de 4:50 era, în general, mai gol, în orice caz, în ceea ce privea ultimele vagoane.

De data aceasta, nici un tren nu a circulat paralel cu al lor, nici al lor cu un altul. Din când în când, treceau ca fulgerul, trenuri spre Londra. De două ori, trenuri cu viteză mai mare le-au depăşit pe-al lor, îndreptându-se în aceeaşi direcţie.

Doamna McGillicuddy se uita tot mai des la ceasul ei.

— E greu de spus precis când trecem printr-o gară… că aş cunoaşte… Treceau des prin gări.

— Peste cinci minute vom fi la Brackhampton, o anunţă Miss Marple.

Un conductor apăru pe culoar. Miss Marple se uită întrebătoare la prietena sa. Doamna McGillicuddy clătină din cap. Nu era acelaşi conductor. El controlă biletele şi plecă mai departe, balansându-se uşor, întrucât trenul intrase într-o curbă lungă. Imediat îşi încetini viteza.

— Cred că ajungem acum la Brackhampton, spuse doamna McGillicuddy.

— Mi se pare că ne aflăm în suburbii, confirmă Miss Marple.

Afară licăreau lumini peste tot, apărură clădiri şi, ocazional, se putea arunca o privire fugară pe străzile cu tramvaie. Viteza se reduse şi mai mult. Acum treceau peste macaz.

— Într-un minut ajungem, explică doamna McGillicuddy. Nu-mi dau seama, zău, dacă această călătorie a avut vreun rost. Ai spus ceva, Jane?

— A, nu, răspunse Miss Marple.

— O cheltuială inutilă, aprecie doamna McGillicuddy şi nu atât de ieftină încât s-o plăteşti tu pe toată. Dar Miss Marple hotărâse să suporte costul fără nici o discuţie.

— Totuşi, observă Miss Marple, îţi doreşti să vezi cu proprii ochi cum arăta locul unde s-a petrecut aşa ceva. Trenul nostru are câteva minute întârziere. Cum s-a întâmplat cu al tău, cel de vineri?

— E posibil să fi avut întârziere. N-am fost atentă la asta.

Trenul intră încet în gara Brackhampton. La megafon se auzea o voce răguşită, uşi se deschideau şi se închideau, lumea urca şi cobora, pe peron mulţimea se mişca încoace şi încolo. Domneau o animaţie şi o agitaţie de nedescris de-a lungul peronului.

„E uşor pentru un ucigaş, se gândi Miss Marple, să se amestece în mulţime şi să părăsească gara, sau să se urce într-un alt vagon. E uşor să fii un singur călător printre atâţia. Însă e mai greu să faci să dispară un cadavru. Acesta trebuie să fie undeva, dar unde?”

Doamna McGillicuddy coborâse. Vorbea acum de pe peron, prin fereastra deschisă, cu Miss Marple.

— Nu mai vreau să ne mai gândim la povestea asta, Jane. Am făcut ce-am putut.

Miss Marple aprobă dând din cap. Apoi, cele două prietene se despărţiră. Doamna McGillicuddy se întoarse să plece, se auzi un fluierat şi trenul se puse în mişcare. Miss Marple se uită după silueta tot mai mică a prietenei sale. Elspeth putea pleca cu conştiinţa împăcată spre Ceylon.

În timp ce trenul îşi continua cursa, Miss Marple nu se rezemă la loc pe pernă. Şedea dreaptă şi medita profund. Avea o problemă de rezolvat – problema pe care trebuia s-o preia ea acum – şi, la fel ca doamna McGillicuddy, considera că e de datoria sa să se ocupe de afacere.

Prietena ei îi spusese că amândouă făcuseră ceea ce au putut. Fără îndoială, asta era valabil pentru doamna McGillicuddy; dar pentru ea însăşi?, de asta nu era chiar aşa de sigură. Ce putea face în fond?

Fără nici un entuziasm, Miss Marple cântărea motivele pro şi contra care ar fi determinat-o să se ocupe în continuare de acest caz. În favoarea sa pledau următoarele puncte:

Lunga ei experienţă de viaţă şi cunoaşterea naturii umane.

Sir Henry Clithering şi finul său (acum la Scotland Yard), care o ajutaseră atât de prieteneşte într-o împrejurare recentă, din Little Paddock.

Al doilea băiat, David, nepotul surorii sale, care deţinea un post important la căile ferate britanice.

Fiul Griseldei, Leonard, care se pricepea aşa de bine la hărţi.

Miss Marple se gândi din nou la aceste posturi active şi le reţinu ca importante. Toate erau necesare ca să depăşească slăbiciunea punctelor pasive… mai ales propria ei incapacitate fizică.

Nu se poate, socotea Miss Marple, ca eu să mă mişc cu uşurinţă, să mă deplasez încoace şi încolo, să conduc cercetări şi descoperirea unor lucruri.

Da, acesta era principalul inconvenient: propria ei vârstă, ca şi fragilitatea sa. Căci, deşi, având în vedere etatea, ar fi trebuit să se declare mulţumită de sănătatea de care se bucura, era totuşi bătrână. Şi dacă doctorul Haydock îi interzisese strict să se mai îndeletnicească cu ceva serios în grădina ei, acum nu prea ar accepta ca ea să se apuce să depisteze un ucigaş. Era exact cum se aşteptase. Aceste slăbiciuni îi dezvoltaseră un alt mod de acţiune. Căci până acum o crimă îi fusese impusă, ca să spunem aşa; însă, în acest caz, trebuia ea însăşi să decidă dacă avea să se ocupe în mod activ de ea. Clar că nu avea prea multă înclinaţie pentru asta… Era bătrână şi obosită.

„Sunt prea în vârstă pentru noi aventuri” îşi spuse Miss Marple. Privi pe fereastră şi observă că, într-o curbă, calea ferată parcurgea o pantă; un povârniş…

O curbă…

Ceva neclar îi reveni în memorie… Când conductorul îi înapoiase biletul…

Asta o puse pe gânduri, doar vag pe gânduri.

Se înroşi uşor. Deodată nu mai simţi nici o urmă de oboseală!

„Mâine dimineaţă am să-i scriu lui David”, îşi spuse în sinea sa.

Şi, în acelaşi timp, îşi aminti de o altă persoană activă preţioasă: „Da, sigur! Credincioasa mea Florence!”

Miss Marple îşi făcu un plan de luptă. Luă în considerare şi situaţia că era Crăciunul şi din pricina asta ar fi putut întâmpina tergiversări.

Îi scrise nepotului surorii sale, David West şi pe lângă urările de Crăciun, îi adresă rugămintea urgentă de a-i furniza o informaţie.

Din fericire, a fost invitată, ca şi în anii anteriori, la masa de Crăciun de la parohie. Aceasta îi oferi prilejul să discute despre hărţi cu tânărul Leonard, care venise acasă, în zilele de sărbătoare.

Hărţile de orice tip constituiau cu deosebire pasiunea lui Leonard. Deşi bătrâna doamnă se interesa de un anumit loc de pe o hartă de mari dimensiuni, aceasta nu-i trezi curiozitatea. El se referi mai departe la hărţi în general, dar îi sugeră ce i s-ar potrivi mai bine scopului ei. Da, în cele din urmă, declară că s-ar găsi o asemenea hartă în colecţia lui şi i-o împrumută, după ce Miss Marple îi promise că o va folosi cu multă grijă şi i-o va returna în cel mai scurt timp.

Miss Marple primi o scrisoare de la nepotul surorii ei, David West. Era foarte tandră şi suna astfel: „Dragă mătuşă Jane! Cu ce te mai ocupi acum? Am putut obţine informaţia pe care mi-ai cerut-o. Pot fi luate în consideraţie numai două trenuri: cel de 4:33 şi cel de ora 5. Primul e un tren local care circulă cu viteză mică; se opreşte la Haling Broadway Barwell Heath, Brackhampton şi în toate gările următoare până la Market Basing. Trenul de ora 5 este un rapid spre Ţara Galilor. Trece prin Cardiff, Newport şi Swansea. Primul ar fi putut fi ajuns din urmă, pe parcurs, de trenul de 4:50, deşi ar trebui să ajungă la Brackhampton cu cinci minute mai devreme; rapidul întrece trenul de 4:50, cu puţin timp înainte de Brackhampton.

De ce m-ai întrebat? Adulmec un scandal în sat. La întoarcerea de la cumpărături ai luat trenul de 4:50 şi într-altul, care l-a depăşit pe-al tău, ai văzut-o pe soţia primarului în braţele inspectorului sanitar? Dar ce importanţă are ce tren era? Te gândeşti la o escapadă până la Porthcawl? Multe mulţumiri mai ales pentru pulover! Este exact pe gustul meu.

Şi ce-ţi mai face grădina? În anotimpul ăsta presupun că nu sunt prea multe de îngrijit.

Din toată inima, al tău, David”

Miss Marple râse când citi scrisoarea. Apoi reflectă ce concluzie se putea desprinde din această informaţie. Doamna McGillicuddy insistase energic că vagonul întâlnit n-ar fi avut nici un coridor. De unde, rapidul spre Swansea nu intra în discuţie. Trebuie să fi fost vorba de trenul de 4:33.

Din păcate nu putea să evite să se ducă din nou la gară. Oftă şi-şi făcu nişte planuri.

Se urcă în trenul de 12:15 spre Londra. De data aceasta, nu se mai întoarse cu cel de 4:50, ci îl luă pe cel de 4:33 până la Brackhampton. Călătoria se desfăşură fără evenimente, dar Miss Marple îşi fixase nişte scopuri precise. Trenul nu era aglomerat. Un singur călător mergea cu clasa întâi: un domn foarte în vârstă care citea ziarul „New Statesman”. Miss Marple intră într-un compartiment gol şi, de ambele dăţi, când trenul se opri în Haling Broadway şi Barwell Heath – se aplecă pe fereastră şi se uită la călători, la cei care se urcau sau coborau. Câţiva pasageri de clasa treia se urcară în Haling Broadway. La Barwell Heath coborâră mai mulţi din clasa a treia. Aici coborî şi domnul de la clasa întâi cu „New Statesman”.

Când trenul se apropie de Brackhampton şi intră pe curbă, Miss Marple se ridică, se îndreptă spre fereastră şi se întoarse cu spatele la ea, după ce coborî ruloul.

Se ţinu bine pe picioare căci efectul – rezultatul reducerii bruşte a vitezei şi plasarea pe curbă – era suficient să-ţi pierzi echilibrul şi să te rezemi de fereastră. Ca urmare, se putea cu uşurinţă ca ruloul să zvâcnească în sus. Se uită în întunericul de afară. Era mai puţin întunecat decât în ziua în care călătorise doamna McGillicuddy, dar totuşi, destul de întuneric. Pentru a putea face nişte observaţii mai exacte, trebuia să repete traseul la lumina zilei.

În ziua următoare, se urcă în trenul de dimineaţă, cumpără ceva, ceea ce acum găsea numai la Londra şi se înapoie cu trenul care părăsea gara Paddington la 12:15. Din nou, se trezi singură într-un vagon de clasa întâi. „Da, impozitele astea! se gândi Miss Marple. În asta consta explicaţia. Nimeni nu-şi permitea să călătorească cu clasa întâi, în afară de oamenii de afaceri în orele de maximă aglomeraţie. Eu îmi permit, îşi închipuie ei, deoarece trebuie s-o pună pe cheltuiala altcuiva!”

Cu un sfert de oră înainte de sosirea, potrivit mersului trenurilor, în Brackhampton, Miss Marple scoase harta pe care i-o împrumutase Leonard şi începu să privească peisajul. Studiase deja harta, cu multă grijă. După ce îşi fixase numele gărilor prin care tocmai trecuseră, îi rămase să găsească pe hartă locul unde se afla trenul, când îşi încetinea viteza ca să se înscrie în curbă. Era o curbă considerabil de lungă. Miss. Marple îşi apropie faţa de fereastră şi studie terenul de dedesubt cu cea mai mare atenţie. Trenul trecu peste un terasament de cale ferată destul de înalt. Îşi diviză atenţia între peisajul de afară şi harta ei, până când trenul intră, în sfârşit, în Brackhampton.

În aceeaşi seară, îi trimise o scrisoare domnişoarei Florence Hill din Madison Road nr. 4, Brackhampton… În dimineaţa următoare, se duse la biblioteca locală şi studie acolo o carte cu adrese din oraş, un atlas geografic şi o monografie locală.

Până acum nu putuse descoperi nimic care să-i confirme ideea vagă pe care şi-o schiţase. Îşi zicea că ceea ce îşi închipuia s-ar fi adeverit, fără îndoială, până la sfârşit.

Următorul pas presupunea, cu necesitate, acţiune, foarte multă activitate de un anumit soi, de care ea, fiziceşte, nu se simţea în stare. Ca teoria ei să se dovedească greşită sau corectă avea nevoie de ajutorul unei a treia persoane. Întrebarea era pe cine putea să atragă în această întreprindere. Lăsă să-i defileze prin minte diferite nume şi posibilităţi, dar le înlătură unele după altele.

Era tot mai necăjită şi dezamăgită, continuând să se frământe.

Deodată se lumină la faţă: Dar normal! exclamă ea, Lucy Eyelesbarrow!