Capitolul I. „Tinerii Aventurieri Ltd.”

— Tommy, bătrâne!

— Tuppence, băbuţo!

Cei doi tineri se salutară cu căldură, blocând pe moment ieşirea staţiei de metrou Dover Street. Adjectivul „bătrân” era lipsit de semnificaţie. Vârstele lor, adunate, cu siguranţă n-ar fi depăşit patruzeci şi cinci de ani.

— Nu te-am văzut de secole, continuă băiatul. Unde ai dispărut? Hai să-nfulecăm un corn. Aici cam incomodăm… Blocând calea, aşa cum am făcut-o. Să ieşim.

Fata acceptă şi o porniră pe Dover Street, în jos, către Piccadilly.

— Şi-acum, unde mergem? Întrebă Tommy.

Abia simţita nelinişte din glasul lui nu scăpă auzului fin al domnişoarei Prudence Cowley, numită în cercul intim al prietenilor, din motive necunoscute, „Tuppence”. Fata ţinti în plin.

— Eşti lefter, Tommy!

— Da, de unde! Răspunse Tommy, neconvingător. Mă joc cu banii.

— De când te ştiu ai fost un mincinos dezgustător, spuse Tuppence cu severitate. Aşa ai convins-o pe sora Greenbank că medicul ţi-a prescris să bei bere ca tonic, însă a uitat să o scrie în fişă. Îţi aminteşti?

Tommy chicoti.

— Ba bine că nu! Ce s-a mai înfuriat mâţa bătrână când a aflat! De fapt, nu era chiar rea, mama Greenbank! Dragul spital… Presupun că-i la pământ, ca de altfel totul, nu? Te-au demobilizat?

Tuppence oftă.

— Da. Şi pe tine?

Tommy confirmă.

— Acum două luni.

— Economii? Tatonă Tuppence.

— S-au topit.

— Oh, Tommy!

— Nu, băbuţo, nu i-am risipit pe plăceri. N-am avut eu norocul ăsta! Costul vieţii… În ziua de azi o duci târâş-grăpiş, ţi-o spun eu dacă nu ştii…

— Dragul meu copil, îl întrerupse Tuppence, nu există nimic legat de costul vieţii, pe care să nu-l ştiu. Uite, am ajuns la „Lyons”, vom plăti nemţeşte, fiecare partea lui. Asta e! Şi Tuppence începu să urce scările.

Localul era plin, iar ei căutau din ochi o masă liberă, în timp ce prindeau din zbor frânturi de conversaţii.

— Şi, să ştii, ea a început să plângă, când i-am spus că nu-i rămânea nici apartamentul…” „A fost pur şi simplu un chilipir, dragul meu. Exact ca aceea adusă de Mabel Lewis de la Paris…”

— Ciudate chestii poţi auzi, şopti Tommy. Azi am trecut pe lângă doi tipi care vorbeau despre o oarecare Jane Finn. Îţi spune ceva numele ăsta?

Dar chiar în acel moment, două doamne în vârstă se ridicară şi îşi luară pachetele, iar Tuppence se strecură cu abilitate într-unul din scaunele rămase libere.

Tommy comandă ceai şi cornuri, Tuppence ceai şi pâine cu unt.

— Şi ai grijă ca ceaiul să fie adus în ceşti separate, adăugă ea, severă.

Tommy stătea în faţa ei. Capul lui aproape pleşuv înfăţişa privirii un smoc de păr roşu şi lucios, pieptănat cu măiestrie spre spate. Chipul său era încântător de urât… Nu se putea descrie, totuşi, era fără nici o îndoială chipul unui gentleman şi al unui sportiv. Costumul său maro era bine croit, dar uzat în ultimul grad.

Aşa cum stăteau, formau un cuplu extrem de modern. Tuppence nu era nicidecum o frumuseţe, dar existau o anume distincţie şi un anumit farmec pe faţa sa spiritualizată, cu bărbia hotărâtă şi lată, cu ochii cenuşii, mult depărtaţi, care priveau vag de sub sprâncenele negre şi drepte. Purta o mică tocă de un verde deschis peste părul negru, tuns scurt, iar fusta ei extrem de scurtă pentru acele timpuri, şi destul de ponosită, lăsa să se vadă nişte glezne de-o fineţe ieşită din comun. Încerca din răsputeri să pară elegantă.

Într-un târziu sosi şi ceaiul şi Tuppence, revenindu-şi dintr-o scurtă meditaţie, îl turnă în ceşti.

— Şi-acum să ne întoarcem la ale noastre, zise Tommy rupând o bucată mare de corn. Dacă-ţi aduci aminte, nu ne-am mai văzut de atunci, din spital, în 1916.

— Foarte corect. Tuppence se servi generos cu pâine şi unt. Biografia prescurtată a domnişoarei Prudence Cowley, a cincea fiică a arhidiaconului Cowley din Little Missendell, Suffolk. Domnişoara Cowley a renunţat la deliciile (şi sclavia) din casa părintească şi, pe la începutul războiului, a venit la Londra, unde s-a angajat la un spital militar. Prima lună: Spălat zilnic şase sute patruzeci şi opt de farfurii. Luna a doua: Promovată la ştersul farfuriilor sus amintite. Luna a treia: Promovată la curăţatul cartofilor. Luna a patra: Promovată la tăierea pâinii şi a untului. Luna a cincea: Promovată un etaj mai sus, ca femeie de serviciu cu şomoiog şi găleată. Luna a şasea: Promovată să servească la masă. Luna a şaptea: Aspectul plăcut şi bunele maniere erau atât de izbitoare încât a fost promovată să servească la masa sorelor medicale. Luna a opta: Un mic hop în carieră. Sora Bond a mâncat oul sorei Westhaven! Scandal mare! Principala vinovată: femeia care servea. Neatenţia într-o problemă atât de importantă nu putea trece nepedepsită. Înapoi la şomoiog şi găleată! Ce retrogradare! Lunar a noua: Promovată la mătură, în secţie, unde îl descoperă în persoana locotenentului Thomas Beresford (salut, Tommy!) pe un prieten din copilărie pe care nu-l mai văzuse de cinci ani bătuţi pe muchie. Întâlnirea a fost mişcătoare! Luna a zecea: Admonestată de sora şefă de a fi la cinema în compania unuia dintre pacienţi, mai sus menţionatul locotenent Thomas Beresford! Lunile a unsprezecea şi a douăsprezecea: îndatoririle de servitoare îndeplinite cu deplin succes. La sfârşitul anului părăseşte spitalul în culmea gloriei. Mai departe, domnişoara Cowley a condus pe rând o dubă, un camion, şi un general. Ultimul a fost cel mai plăcut. Era un general destul de tânăr!

— Şi ce vezi rău în asta? Întrebă Tommy. Ai cărat în modul cel mai plicticos cu putinţă o caschetă alămită de la Ministerul de război la Savoy şi de la Savoy la Ministerul de război!

— Am uitat cum îl chema, recunoscu Tuppence. Pe scurt, ăsta a fost, într-un fel, apogeul carierei mele. După aceea am intrat la un birou guvernamental. Am luat parte la câteva recepţii foarte drăguţe. Intenţionasem să mă fac ţărancă, poştăriţă sau şofer pe autobuz, pentru a-mi întregi cariera… Dar a intervenit armistiţiul! M-am agăţat de biroul acela cu toate puterile câteva luni bune, dar, până la urmă, tot m-au pus pe liber. De atunci tot caut o slujbă. Şi acum… E rândul tău.

— În ce mă priveşte, n-am progresat atât de mult, rosti cu regret Tommy, şi nici atât de divers. După cum ştii, am plecat din nou în Franţa. Apoi m-au trimis în Mesopotamia, unde am fost rănit a doua oară şi am ajuns într-un spital de pe acolo. Pe urmă, m-am priponit în Egipt, până s-a declarat armistiţiul. Mi-am mai pocnit călcâiele o vreme pe-acolo, iar pe urmă, după cum ţi-am spus, am fost demobilizat. De zece luni lungi şi amărâte vânez o slujbă. Nu există slujbe! Şi chiar de-ar exista, nu mi le-ar da ei mie. Sunt eu bun la ceva? Ce ştiu eu despre afaceri? Nimic.

Tuppence dădu din cap cu tristeţe.

— Dar în colonii? Întrebă ea.

Tommy scutură din cap.

— Nu mi-ar plăcea în colonii… Sunt absolut convins că nici lor de mine!

— Rude bogate?

Tommy scutură iar din cap.

— Oh, Tommy, nici măcar vreo soră înstărită de-a bunicii?

— Am un unchi bătrân care-i cât de cât pricopsit, dar ăsta nu merge.

— De ce?

— Pentru că a vrut să mă adopte cândva. Am refuzat.

— Parcă am auzit ceva despre asta, rosti încet Tuppence. L-ai refuzat din cauza mamei tale.

Tommy se înroşi.

— Da, ar fi fost o chestie groaznică. Cum ştii, eu eram totul pentru ea. Individul o ura… Vroia să mă ia de lângă ea. Numai aşa, de-al dracului.

— Mama ta a murit, nu? Întrebă Tuppence cu blândeţe.

Tommy confirmă.

Ochii mari ai lui Tuppence păreau înceţoşaţi.

— Eşti un tip de treabă, Tommy. Am ştiut-o dintotdeauna.

— Aiurea! Rosti repezit tânărul. În fine, asta e situaţia mea. Sunt în pragul disperării.

— Şi eu la fel. Am făcut tot ce mi-a stat în puteri. Am întrebat în stânga şi-n dreapta. Am răspuns la anunţuri. Am încercat orice metodă aducătoare de noroc. M-am restrâns, şi am economisit, şi m-am zgârcit. Dar, nu-i bine. O să trebuiască să mă întorc acasă!

— Şi nu vrei?

— Bine-nţeles că nu vreau! La ce bun să fii sentimental? Tata e un scump… Ţin foarte mult la el… Dar, n-ai idee cât îl supăr! El are concepţiile vechii şi fermecătoarei epoci victoriene pentru care fustele scurte şi fumatul sunt imorale. Îţi imaginezi ce pacoste reprezint eu pentru el. Abia a oftat uşurat că războiul m-a luat de acolo. Vezi tu, suntem şapte acasă. E groaznic! Toată munca din gospodărie, plus reuniunile mamei. Întotdeauna mi-a plăcut schimbarea. Nu vreau să mă întorc acasă, dar… Oh, Tommy, ce altceva îmi rămâne de făcut?

Tommy dădu cu tristeţe din cap. Urmă o lungă tăcere, apoi, Tuppence izbucni:

— Bani, bani, bani! Mă gândesc la bani dimineaţa, la prânz şi seara! Pot spune, că am ajuns o obsedată, dar asta e!

— Mersi la fel, aprobă din toată inima Tommy.

— M-am gândit la toate metodele posibile de a-i obţine, continuă Tuppence. Sunt doar trei. Să-ţi fie lăsaţi, să te măriţi cu ei, sau să-i faci. Prima cade. N-am nici o rudă bătrână bogată. Cele câteva pe care le am se află în aziluri pentru aristocraţi scăpătaţi. Mereu am ajutat doamne bătrâne să treacă strada, domnilor în vârstă le-am ridicat pachetele, în speranţa că doar s-o dovedi vreunul un milionar excentric. Însă niciunul nu m-a întrebat măcar cum mă cheamă… Iar cei mai mulţi n-au spus nici „mulţumesc”.

Urmă o pauză.

— Desigur că măritişul ar fi cea mai bună şansă pentru mine, reluă Tuppence. De mică mi-am pus în gând să mă mărit cu banii. Orice fată cu cap ar face-o! Nu sunt o sentimentală, ştii doar. Se opri. Ei, hai, nu poţi spune că-s sentimentală, adăugă ea tăios.

— Categoric, nu, admise rapid Tommy. Tu şi sentimentalismul n-aveţi nimic în comun.

— Nu sună prea politicos, replică Tuppence. În fine, asta e! Sunt pregătită şi dispusă… Numai că n-am întâlnit încă un om bogat! Toţi băieţii pe care-i cunosc sunt aproape tot atât de pârliţi ca şi mine.

— Dar generalul?

— Din câte ştiu, pe timp de pace ţine un magazin de biciclete, explică Tuppence. Nu, asta nu! Tu, însă, te-ai putea însura cu o fată bogată.

— Sunt şi eu la fel ea tine. Nu cunosc niciuna.

— Asta nu-i o problemă. Oricând ai putea cunoaşte una. Pe când eu, dacă văd un bărbat în palton de blană ieşind de la Ritz, nu pot să tabăr asupra lui şi să-i spun: „Ascultă, eşti bogat. Aş vrea să te cunosc.”

— Vrei să spui că eu aş putea face asta cu o doamnă îmbrăcată la fel?

— Nu fi prost. O calci pe picior, sau îi ridici batista, sau ceva de genul ăsta. Dacă îşi va da seama că vrei s-o cunoşti, va fi flatată şi o va duce ea cumva la capăt în locul tău.

— Îmi supraestimezi farmecul masculin, murmură Tommy.

— Pe de altă parte, continuă Tuppence, milionarul meu va duce, probabil, o viaţă riscantă. Nu, căsătoria e plină de neprevăzut. Rămâne… Să faci bani!

— Am încercat şi-am dat chix, îi reaminti Tommy.

— Da, am încercat toate metodele ortodoxe. Să presupunem că le încercăm şi pe cele neortodoxe. Tommy, hai să fim aventurieri!

— Hai! Răspunse vesel Tommy. Cu ce începem?

— Aici e greutatea. Dacă ne-am putea face cunoscuţi, oamenii ne-ar angaja să comitem crime pentru ei.

— Spendid! Mai ales că vine din partea unei fiice de preot!

— Vinovaţii morali ar fi ei, preciză Tuppence. Trebuie să recunoşti că-i o diferenţă între a fura din proprie iniţiativă un colier de diamante şi a fi plătit s-o faci.

— Dacă te prind, nu mai e nici o diferenţă.

— Poate că nu. Dar n-au să mă prindă. Sunt prea deşteaptă.

— Modestia a fost dintotdeauna punctul tău forte, remarcă Tommy.

— Lasă ironia. Ascultă, Tommy, vrei să fim parteneri de afaceri, să formăm o asociaţie?

— O asociaţie de furat coliere de diamante?

— A fost doar un exemplu. Hai să întemeiem… Cum îi spune în registru?

— Nu ştiu. N-am avut niciodată.

— Eu am, însă mereu le încurc, trec creditele la rubrica debitelor şi invers, încât m-au concediat. Oh, ştiu… „joint venture”. Îmi sună atât de romantic, parcă ar veni de pe vremuri. Denumirea asta are ceva elisabetan în ea… Te face să te gândeşti la… Galioane şi dubloni. Un joint venture!

— Sub titlul de „Tinerii Aventurieri Ltd.”? Asta-i ideea ta, Tuppence?

— N-ai decât să râzi, dar eu simt că poate ieşi ceva de aici.

— Şi cum propui să intrăm în legătură cu prezumptivii noştri solicitanţi?

— Prin anunţuri, replică prompt Tuppence. Ai o bucăţică de hârtie şi un creion? De regulă, bărbaţii au aşa ceva, cum avem noi agrafe şi pudrieră.

Tommy îi întinse un carnet de notiţe verde, cam ponosit, şi Tuppence începu să scrie cu râvnă.

— Să începem: „Tânăr ofiţer, rănit de două ori în război…”

— Asta categoric, nu!

— Of, bine, băiete dragă. Însă eu te asigur că asemenea lucruri ar merge la inima unei fete bătrâne şi te-ar putea adopta şi nu va mai fi nevoie să fii un tânăr aventurier.

— Nu vreau să fiu adoptat.

— Am uitat că ai o prejudecată în privinţa asta. N-am făcut decât să te înfurii! Însă ziarele sunt pline ochi cu chestii de genul ăsta. Ia, ascultă… Cum îţi sună asta: „Doi tineri aventurieri îşi oferă serviciile. Dispuşi să facă orice, să meargă oriunde. Plata trebuie să fie bună.” (Trebuie să lămurim lucrul ăsta de la început.) Mai putem adăuga: „Nu refuzăm nici o ofertă rezonabilă”. Precum locuinţele, sau mobila.

— Aş zice că orice ofertă am primi ca răspuns la anunţul ăsta ar trebui să fie una nerezonabilă!

— Tommy! Eşti un geniu! Asta chiar că-i nemaipomenită! „Nu refuzăm nici o ofertă nerezonabilă… Dacă se plăteşte bine.” Cum ţi se pare?

— N-aş menţiona din nou plata. Prea sună a interes.

— Nici nu sună pe cât e! Dar, poate că ai dreptate. Uite, scriem aşa: „Doi tineri aventurieri îşi oferă serviciile. Dispuşi să facă orice, să meargă oriunde. Plata trebuie să fie bună. Nu refuzăm nici o ofertă nerezonabilă.” Ce impresie ţi-ar face dacă ai citi anunţul ăsta?

— Mi-aş zice, fie că e o păcăleală, fie că e scrisă de un lunatic.

— Nu e nici pe jumătate demenţial ca ceva pe care l-am citit azi-dimineaţă şi care începea cu „Petunie” şi iscălea „Cel mai bun băiat”. Rupse foaia şi i-o întinse lui Tommy. Uite-o. Cred că în „Times”.

Răspuns la cutia poştală etc. Bănuiesc că o să coste cam cinci şilingi. Uite o jumătate de coroană, partea mea.

Tommy împături gânditor hârtia. Faţa sa devenea tot mai roşie.

— Chiar să încercăm asta? Spuse, în cele din urmă. S-o facem, Tuppence. Doar ca să ne distrăm?

— Tommy, eşti un tip grozav! Ştiam eu că ai să fii! Hai să bem pentru succes. Turnă câteva picături de ceai rece în ceşti. „Pentru asociaţia noastră şi pentru prosperitatea ei!”

— Pentru „Tinerii Aventurieri Ltd.”, răspunse Tommy.

Puseră ceştile pe masă şi râseră cam neconvingător. Tuppence se ridică.

— Trebuie să mă întorc în apartamentul meu imperial de la hotel.

— Poate că e timpul să mă îndrept şi eu spre Ritz, aprobă Tommy cu un zâmbet şugubăţ. Când ne întâlnim? Şi unde?

— Mâine la douăsprezece. Staţia de metrou Piccadilly. Îţi convine?

— Dispun cum vreau de timpul meu, deci sunt liber, rosti domnul Beresford cu măreţie.

— Deci, pe mâine.

— La revedere, băbuţo.

Cei doi tineri o luară în direcţii opuse. Hotelul lui Tuppence era situat în ceea ce, cu bunăvoinţă, se numea Southern Belgravia. Din motive de economie nu luă un taxi.

Traversase jumătate din St. Jame's Park, când o voce bărbătească din spate o făcu să tresară.

— Scuză-mă, spuse bărbatul. Aş putea să-ţi răpesc un minut?