Capitolul II. Oferta domnului Whittington.

Tuppence se întoarse cu repeziciune, dar cuvintele care-i stăteau pe limbă rămaseră nerostite, căci înfăţişarea bărbatului, ca şi manierele lui nu aveau nimic comun cu ceea ce gândise ea în primul moment. Ca şi cum ar fi ghicit, îi zise repede:

— Te asigur că nu intenţionez să fiu lipsit de respect.

Tuppence îl crezu. Deşi instinctiv omul îi stârni antipatie şi neîncredere, era înclinată să-l absolve de bănuiala de a fi vrut s-o acosteze pur şi simplu. Era un bărbat solid, proaspăt ras, cu maxilarul puternic. Avea ochii mici şi vicleni, care nu îi susţinură fără să clipească privirea dreaptă.

— Ei bine, ce e? Întrebă ea.

Bărbatul zâmbi.

— Am auzit din întâmplare discuţia dumitale cu tânărul domn, la localul Lyons.

— Şi ce-i cu asta?

— Nimic… Afară de faptul că ţi-aş putea fi de folos.

Un alt gând îi trecu prin minte lui Tuppence.

— M-aţi urmărit până aici?

— Mi-am luat libertatea asta.

— Şi în ce fel credeţi că mi-aţi putea fi de folos?

Bărbatul scoase o carte de vizită din buzunar şi i-o înmână cu o plecăciune. Tuppence o luă şi o cercetă cu mare atenţie. Pe ea era scris: „Dl. Edward Whittington”. Dedesubtul numelui scria: „Esthonia Glassware Co.” şi adresa biroului. Domnul Whittington vorbi din nou:

— Dacă îmi faci o vizită mâine dimineaţă, la unsprezece, am să-ţi ofer toate detaliile propunerii mele.

— La unsprezece.

Tuppence se hotărî.

— Foarte bine. Voi veni.

— Mulţumesc. Bună seara.

Îşi ridică pălăria cu un gest larg şi se îndepărtă. Tuppence rămase privind în urma lui câteva clipe. Apoi făcu o mişcare ciudată din umeri, asemănătoare cu cea a unui terrier care se scutură.

„Aventurile au început, murmură pentru sine. Mă întreb, ce vrea de la mine? E ceva cu tine, domnule Whittington, ceva ce nu-mi place deloc. Dar, pe de altă parte, nu mi-e frică nici atâtica de tine. Şi, cum am spus mai înainte, fără îndoială am s-o mai spun, micuţa Tuppence poate să-şi poarte şi singură de grijă, bine-mersi!”

Şi, cu o înclinare scurtă şi apăsată a capului, o porni hotărâtă înainte. Totuşi, ca urmare a unei scurte meditaţii, se abătu din drum şi trecu pe la un oficiu poştal. Aici, cu un formular de telegramă în mână, cumpăni câteva clipe. Gândul că cei cinci şilingi puteau fi cheltuiţi de pomană o cataliză şi se hotărî să-şi asume riscul cheltuirii a nouă pence.

Dispreţuind peniţa ţepoasă şi melasa neagră şi groasă puse la dispoziţie prin bunăvoinţa guvernului, Tuppence scoase creionul lui Tommy, ce rămăsese la ea, şi scrise cu repeziciune: „Nu da anunţul. Explicaţii, mâine.” Trecu adresa clubului lui Tommy, pe care cel mult într-o lună, acesta va fi nevoit să-l părăsească, afară doar dacă nu i-ar pica din cer o avere care să-i permită să-şi achite taxa.

— Asta i-ar putea parveni, murmură ea. Oricum, merită încercat.

După ce depuse formularul la ghişeu o porni grăbită spre casă, oprindu-se la o brutărie pentru a-şi cumpăra de trei pence cornuri.

Mai târziu, în cămăruţa ei de la mansardă, mesteca încet cornurile şi se gândea la viitor. Ce era „Esthonia Glassware Co.” şi de ce, Dumnezeu, ar fi avut nevoie de serviciile ei? Tuppence simţi cum o furnică un fior de plăcere. În orice caz, casa parohială de la ţară dispărea iar din planurile ei. Ziua de mâine oferea posibilităţi.

Trecu mult timp până ce Tuppence să adoarmă în acea seară, iar când în cele din urmă o făcu, visă că domnul Whittington o pusese să spele un morman de sticlărie de Estonia, care semăna uluitor cu farfuriile de la spital!

Era unsprezece fără cinci când Tuppence ajunse la cvartalul de blocuri ce adăpostea birourile firmei „Esthonia Glassware Co.” Să se prezinte înainte de ora fixată ar fi părut un exces de zel, drept care, Tuppence se hotărî să meargă până la capătul străzii şi apoi să se întoarcă. Aşa şi făcu. Când bătu de unsprezece, Tuppence pătrunse în clădire. „Esthonia Glassware Co.” era la ultimul etaj. Exista un lift, însă Tuppence preferă s-o ia pe jos.

Cu respiraţia uşor întretăiată, se opri în faţa unei uşi pe al cărei geam era scris cu litere mari „Esthonia Glassware Co.”

Tuppence ciocăni. Ca răspuns la un glas din interior, Tuppence apăsă pe clanţă şi intră într-un birou de primire, mic şi cam murdar.

Un funcţionar de vârstă mijlocie coborî de pe un scaun înalt de la biroul de lângă fereastră şi se apropie de ea întrebător.

— Am întâlnire cu domnul Whittington, spuse Tuppence.

— Vă rog să poftiţi pe aici.

Bărbatul se îndreptă spre un glasvand pe care stătea scris „Intrarea oprită”, bătu, apoi deschise uşa şi-i făcu loc să treacă.

Domnul Whittington stătea la un birou mare, acoperit de hârtii. Lui Tuppence i se păru că presimţirea i se confirma. Ceva era în neregulă cu domnul Whittington. Combinaţia dintre prosperitatea lui lucitoare şi ochii săi vicleni nu era atrăgătoare.

— Deci, te-ai hotărât? Asta-i bine. Vrei să iei loc?

Tuppence se aşeză pe un scaun, în faţa lui. Părea deosebit de mică şi de cuminte în dimineaţa asta. Şedea acolo moale, cu ochii plecaţi, în timp ce domnul Whittington sorta şi răsfoia hârtiile. În cele din urmă le împinse într-o parte şi se aplecă peste birou.

— Acum, dragă tânără doamnă, să ne ocupăm de afaceri. Faţa sa mare se lăţi într-un zâmbet. Vrei să munceşti? Bine, pot să-ţi ofer de lucru. Ce-ai spune de 100 de lire pe loc şi toate cheltuielile plătite? Domnul Whittington se lăsă pe spate în scaun şi-şi vârî degetele mari în răscroiala de sub braţ a vestei.

Tuppence îl privi cu prudenţă.

— Şi care e natura muncii? Întrebă ea.

— Simbolică… Pur simbolică. O excursie plăcută, atâta tot.

— Încotro?

Domnul Whittington zâmbi din nou.

— Paris.

— Oh! Exclamă Tuppence îngândurată. În sinea ei îşi spuse: „Sunt sigură că dacă tata ar auzi asta ar face un atac. Însă, oricum, nu-l văd pe domnul Whittington în rol de impostor”.

— Da, continuă Whittington. Ce poate fi mai plăcut? Să dai timpul înapoi cu câţiva ani… Foarte puţini, sunt convins, şi să intri din nou în unul din acele fermecătoare pensionnants des jeunes filles de care abundă Parisul…

Tuppence îl întrerupse.

— Un pension?

— Exact. Cel al doamnei Colombier din Avenue de Neuilly.

Tuppence cunoştea foarte bine numele. Nimic nu putea fi mai select. Avusese câteva prietene americane acolo. Era mai mult decât uimită.

— Vreţi să intru la pensionul doamnei Colombier? Pentru cât timp?

— Depinde. Posibil pentru trei luni.

— Şi asta e tot? Nu mai sunt şi alte condiţii?

— Absolut niciuna. Bine-nţeles, vei merge acolo în calitate de pupilă a mea şi n-o să comunici în nici un fel cu prietenii dumitale. Va trebui să-ţi pretind o discreţie absolută asupra perioadei ce va urma. Apropo, eşti englezoaică, nu-i aşa?

— Da.

— Şi totuşi ai un uşor accent american.

— Cea mai bună prietenă a mea din spital era o micuţă americană. Cred că m-am molipsit de la ea. Pot să scap foarte uşor de el.

— Dimpotrivă, ţi-ar fi mult mai simplu să treci drept americană. Detaliile trecutului dumitale din Anglia ar putea fi mai dificil de susţinut. Da, cred că va fi categoric mai bine. Apoi…

— Un moment, domnule Whittington! Am impresia că luaţi drept sigur consimţămânul meu.

Whittington păru surprins.

— Cred că nu te gândeşti să refuzi? Te asigur că aşezământul doamnei Colombier este o instituţie de prima mână şi absolut ortodoxă. Iar condiţiile sunt dintre cele mai generoase.

— Exact, spuse Tuppence. Tocmai asta e. Condiţiile sunt aproape prea generoase, domnule Whittington. Nu văd nicicum de ce merit să vă cheltuiţi banii pe mine.

— Nu? Rosti încetişor Whittington. Bine, am să-ţi spun. Nu încape îndoială că aş putea găsi pe altcineva pentru o sumă mult mai mică. Tot ceea ce îmi trebuie şi sunt dispus să plătesc, este o doamnă tânără, suficient de inteligentă şi cu prezenţă de spirit ca să-şi joace bine rolul, şi, în plus, să fie destul de discretă ca să nu pună multe întrebări.

Tuppence zâmbi uşor. Înţelese că Whittington punctase.

— Mai e ceva. Până acum n-aţi spus nimic despre domnul Beresford. Rolul lui care e?

— Domnul Beresford?

— Partenerul meu, explică Tuppence, cu demnitate. Ne-aţi văzut ieri împreună.

— Ah, da. Mă tem, însă, că nu vom avea nevoie de serviciile lui.

— În cazul ăsta, s-a terminat. Tuppence se ridică. Ori amândoi, ori niciunul. Îmi pare rău… Dar aşa stă treaba. Bună ziua, domnule Whittington.

— Aşteaptă o clipă. Să vedem dacă putem face ceva. Ia loc din nou, domnişoară… Se opri, întrebător.

Prin conştiinţa lui Tuppence trecu un junghi când îşi reaminti de arhidiacon. Se aruncă în grabă asupra primului nume care îi veni în minte.

— Jane Finn, spuse ea repede, apoi se opri cu gura căscată în faţa efectului pe care îl produseseră aceste două cuvinte.

Toată amabilitatea de pe chipul lui Whittington dispăru ca prin farmec. Era roşu de mânie, şi pe frunte venele i se umflaseră gata să crape. Iar în spatele tuturor acestora stătea la pândă un soi de spaimă neîncrezătoare. Se aplecă în faţa şi sâsâi cu răutate:

— Aşadar, ăsta-i micul dumitale joc, nu-i aşa?

Tuppence, deşi total debusolată, îşi păstră capul. Nu avea nici cea mai mică idee despre ce vroia el să spună, însă, cum de fel era iute la minte, înţelese că era imperios necesar s-o ţină pe-a ei.

Whittington continuă:

— Te-ai jucat tot timpul cu mine de-a şoarecele şi pisica, nu-i aşa? Ai ştiut tot timpul ce vroiam de la dumneata, dar ai continuat comedia. Aşa-i? Se calmase. Din obraji îi dispăruse roşeaţa. O privi scrutător. Cine a pălăvrăgit? Rita?

Tuppence scutură din cap. Nu ştia cât mai putea să-şi susţină minciuna, însă îşi dădea seama că era important să n-o amestece pe acea necunoscută Rita în povestea asta.

— Nu, răspunse ea, cinstit. Rita nu ştie nimic despre mine.

Ochii lui scormoneau într-ai ei ca nişte sfredele.

— Cât de multe ştii? Strigă el.

— În realitate, foarte puţin, răspunse Tuppence, şi fu mulţumită să constate că neliniştea lui Whittington în loc să scadă, spori. Gândul că ştia mai multe decât era dispusă să recunoască, părea să-l frământe.

— Oricum, ai ştiut destule ca să vii aici să trânteşti numele asta.

— Ar putea fi chiar numele meu, plusă Tuppence.

— E de conceput, nu-i aşa, că ar exista două fete cu un nume ca ăsta?

— Sau s-ar putea să-l fi nimerit din întâmplare, continuă Tuppence ameţită de succesul sincerităţii.

Domnul Whittington bătu cu pumnii în masă.

— Lasă prostiile! Ce ştii? Şi cât vrei?

Ultimele trei cuvinte aprinseră puternic imaginaţia lui Tuppence, mai ales după un mic dejun sărăcăcios şi o cină cu cornuri din seara precedentă. Prezentul ei rol era mai degrabă de ordinul riscului decât al aventurii, dar nu dădu înapoi. Se ridică şi zâmbi cu aerul cuiva ce se ştie stăpân pe situaţie.

— Dragul meu domn Whittington, spuse, să jucăm cu cărţile pe faţă… Vă rog nu mai fiţi atât de supărat. M-aţi auzit ieri spunând că mi-am propus să trăiesc din expediente. Am impresia că acum v-am dovedit că am câteva expediente din care să trăiesc. Admit că am avut cunoştinţe de un anumit nume, dar poate că aici se sfârşeşte această cunoştinţă.

— Da… Dar poate că nu, mârâi Whittington.

— Insistaţi în a mă judeca greşit, spuse Tuppence şi oftă încetişor.

— Cum ţi-am spus şi mai înainte, lasă prostiile şi revino la subiect. Nu poţi să te joci de-a inocenta cu mine. Cunoşti mult mai mult decât eşti dispusă să recunoşti.

Tuppence tăcu o clipă, pierdută în admiraţia propriei ingenuităţi, apoi rosti moale:

— N-aş vrea să vă contrazic, domnule Whittington.

— Am ajuns, deci, la veşnica problemă: cât?

Tuppence era în dilemă. Până acum îl prostise cu succes pe Whittington, dar ca să indice o sumă concretă, imposibilă, putea trezi suspiciuni. Creierul îi fu fulgerat de-o idee.

— Să presupunem că cerem ceva mai puţin pe loc, şi discutăm mai pe larg problema mai târziu?

Whittington îi aruncă o privire urâtă.

— Şantaj, ai?

Tuppence zâmbi dulce.

— Nu, nu! Să-i spunem… Plata în avans a serviciilor?

Whittington mârâi.

— Ştiţi, explică Tuppence la fel de dulce. Sunt topită după bani.

— Eşti culmea culmilor, asta eşti! Mormăi Whittington, cu un soi de admiraţie involuntară. M-ai dus perfect de nas. Credeam că eşti doar o puştoaică bleguţă cu atâta minte cât îmi trebuie pentru scopul meu.

— Viaţa e plină de surprize, filosofă Tuppence.

— Oricum, continuă Whittington, cineva trebuie să fi vorbit. Dumneata spui că nu Rita. Să fi fost…? Da, intră!

Funcţionarul intră discret în încăpere şi depuse o hârtie la vederea patronului său.

— Chiar acum a sosit un mesaj telefonic pentru dumneavoastră, domnule.

Whittington îl smulse şi îl citi. Fruntea i se încruntă.

— Se face, Brown. Poţi să pleci.

Funcţionarul se retrase, închizând uşa în urma lui. Whittington se întoarse spre Tuppence.

— Vino mâine la aceeaşi oră. Acum sunt ocupat. Pentru început, uite cincizeci.

Numără rapid câteva bancnote şi le împinse pe masă spre Tuppence, apoi se ridică, evident nerăbdător s-o vadă plecată.

Fata numără banii cu aerul unui om de afaceri, îi băgă în geantă şi se ridică.

— Bună ziua, domnule Whittington, spuse politicoasă. Sau mai degrabă, au revoir.

— Exact. Au revoir! Whittington arăta din nou aproape simpatic, schimbare care-i trezi lui Tuppence o uşoară presimţire. Au revoir, isteaţa şi încântătoarea mea tânără doamnă.

Tuppence coborî sprintenă scările. Era stăpânită de-un elan sălbatic. Ceasul din împrejurimi arăta că mai erau cinci minute până la douăsprezece.

— Să-i facem lui Tommy o surpriză! Şopti Tuppence şi opri un taxi.

Taxiul opri în faţa staţiei de metrou. Tommy tocmai ieşea pe uşa staţiei. Cu ochii căscaţi atât cât se putea, alergă spre Tuppence şi o ajută să coboare. Fata îi zâmbi cu afecţiune şi rosti pe un ton uşor afectat.

— Vrei să plăteşti tu, bătrâne? N-am mai mărunt de cinci lire!