Capitolul I

MĂRTURIA CONDUCTORULUI VAGONULUI DE DORMIT

În vagonul restaurant, totul fusese pregătit cu grijă. Poirot şi Bouc se aşezară la o masă, iar doctorul îşi trase un scaun ceva mai departe. Pe masă, în faţa lui Poirot, se întindea planul vagonului „Istanbul-Calais”. Numele pasagerilor erau trecute cu cerneală roşie. Într-un colţ al mesei fuseseră puse paşapoartele şi biletele de tren. Pe masă se mai găsea hârtie de scris, cerneală, tocuri şi peniţe.

— Excelent, spuse Poirot, putem începe ancheta fără alte formalităţi. Cred că, întâi, ar trebui să înregistrăm mărturia conductorului. Probabil că ştii ceva despre el. Ce fel de om e? Putem avea încredere în el?

— Sunt sigur de el. Pierre Michel lucrează pentru compania noastră de mai bine de cincisprezece ani. E francez, de pe lângă Calais. Foarte conştiincios şi cinstit. Poate nu cine ştie ce inteligent.

Poirot dădu din cap, înţelegător.

— Bine, spuse el. Să-l chemăm.

Pierre Michel îşi mai revenise, deşi era încă extrem de nervos.

— Sper că domnul nu va crede că a fost o neglijenţă din partea mea, începu el îngrijorat, uitându-se când la Poirot, când la Bouc. E groaznic ce s-a întâmplat. Sper că domnul nu crede că am vreun amestec.

După ce-l linişti, Poirot începu ancheta propriu-zisă. Notă mai întâi numele şi adresa lui Michel, de când e în serviciu şi vechimea pe linia Istanbul-Calais. Poirot ştia de mai înainte aceste amănunte, dar mai ştia că întrebările de rutină îl pun pe om mai în largul lui.

— Şi acum, continuă Poirot, să ne întoarcem la evenimentele de astă-noapte. Când anume s-a dus domnul Ratchett să se culce?

— Aproape imediat după cină, domnule. De fapt, cu puţin înainte de a părăsi Belgradul. La fel a făcut şi cu o noapte înainte. Mi-a cerut să-i fac patul în timp ce se afla încă la masă.

— A mai intrat cineva după aceea în compartimentul lui?

— Valetul său, domnule, şi tânărul american, secretarul.

— Altcineva?

— Nu, domnule, cel puţin după câte ştiu eu.

— Bine. Şi asta a fost ultima oară când l-ai văzut sau auzit?

— Nu, domnule. Aţi uitat că m-a sunat pe la unu fără douăzeci, la puţină vreme după ce ne-am înzăpezit?

— Spune-mi exact cum s-au petrecut lucrurile.

— Am bătut la uşă, dar mi-a răspuns că n-are nevoie de nimic, că s-a înşelat.

— Ţi-a vorbit englezeşte sau franţuzeşte?

— Franţuzeşte.

— Care au fost exact cuvintele lui?

— Ce n'est rien. Je me suis trompé.

— Într-adevăr, spuse Poirot, acelaşi lucru l-am auzit şi eu. Şi apoi ai plecat?

— Da, domnule.

— Te-ai reîntors la locul dumitale?

— Nu, domnule. Tocmai sunase o altă sonerie şi m-am dus să răspund.

— Acum, Michel, aş vrea să-ţi pun o întrebare importantă. Unde te aflai la ora unu şi un sfert?

— Eu, domnule? Stăteam pe scăunelul meu de la capătul coridorului.

— Eşti sigur?

— Bineînţeles… Dacă nu cumva…

— Ei?

— M-am dus în celălalt vagon, cel de la Atena, să stau de vorbă cu colegul meu. Am vorbit despre zăpadă. Asta s-a întâmplat la puţină vreme după unu, dar n-aş putea să vă spun cu precizie ora.

— Şi te-ai înapoiat când?

— Ştiu că am auzit una din soneriile din vagonul meu… Îmi amintesc că v-am mai spus. Era doamna americană, care a sunat de vreo câteva ori.

— Ţin minte, spuse Poirot. Şi după aceea?

— După aceea, domnule? Da, m-aţi sunat dumneavoastră, v-am mai adus nişte apă minerală, apoi la vreo jumătate de oră după aceea am făcut patul în compartimentul tânărului american, secretarul domnului Ratchett.

— Domnul MacQueen era singur în compartiment când i-ai făcut patul?

— Colonelul englez de la numărul 15 era cu el. Stăteau de vorbă.

— Ce-a făcut colonelul după ce l-a părăsit pe domnul MacQueen?

— S-a dus în compartimentul lui.

— Numărul 15 e foarte aproape de locul dumitale, nu-i aşa?

— Întocmai, domnule. E al doilea compartiment de la capăt.

— Avea patul aranjat?

— Da, domnule. I-l pregătisem când se afla la masă.

— Pe la ce oră se întâmplau toate astea?

— N-aş putea spune precis, domnule. Dar, în orice caz, nu trecuse de două.

— Şi apoi?

— Am rămas la locul meu până dimineaţa.

— Te-ai mai dus în vagonul de la Atena?

— Nu, domnule.

— Poate ai adormit?

— Nu cred, domnule. Din cauză că trenul stătea pe loc, n-am moţăit, cum fac de obicei.

— Ai văzut vreun pasager trecând pe coridor?

Omul se gândi câteva clipe.

— Una dintre doamne s-a dus la toaleta din celălalt capăt al vagonului.

— Care doamnă?

— Nu ştiu. Era departe pe coridor, şi era cu spatele la mine. Purta un chimono roşu-închis, cu nişte balauri desenaţi pe el.

Poirot dădu din cap.

— Şi după aceea?

— Nu s-a mai întâmplat nimic până dimineaţă.

— Eşti sigur?

— Ah, pardon, domnule. Dumneavoastră aţi deschis uşa şi v-aţi uitat o clipă afară.

— Bine, prietene, spuse Poirot. Tocmai mă întrebam dacă o să-ţi aminteşti de asta. Dar fiindcă veni vorba, m-a trezit la un moment dat un zgomot, o bufnitură, de parcă cineva greu s-ar fi lovit de uşa mea. Ai vreo idee ce ar fi putut să fie?

Conductorul făcu ochii mari.

— N-a fost nimic, domnule, absolut nimic, sunt sigur.

— Atunci, înseamnă că oi fi avut un coşmar, filosofă Poirot.

— Dacă nu cumva, interveni Bouc, zgomotul venea din compartimentat vecin.

Poirot nu luă în seamă această observaţie. Sau poate nu dorea s-o facă faţă de conductor.

— Să trecem la un alt punct, spuse el. Să presupunem că în noaptea trecută un ucigaş s-a urcat în tren. E absolut sigur că n-ar fi putut să-l părăsească după comiterea crimei?

Pierre Michel clătină hotărât din cap.

— Nici nu s-ar fi putut ascunde pe undeva?

— Au fost scotocite toate ungherele, spuse Bouc. Renunţă la o asemenea idee, prietene.

— În afară de asta, observă Michel, nimeni nu poate intra în vagonul de dormit fără să-l văd eu.

— Care a fost ultima gară?

— Vincovici.

— Ce oră era?

— Ar fi trebuit să plecăm din Vincovici la 11.58. Din cauza vremii, însă, am avut o întârziere de douăzeci de minute.

— Ar fi putut să vină cineva dinspre celelalte vagoane?

— Nu, domnule. După ce masa de seară e servită, uşa spre celelalte vagoane se încuie.

— Dumneata ai coborât din tren la Vincovici?

— Da, domnule. Am coborât pe peron, ca de obicei, şi am rămas lângă scară. Ceilalţi conductori au făcut la fel.

— Dar uşa din faţă, de lângă vagonul restaurant?

— Rămâne întotdeauna încuiată pe dinăuntru.

— Acum nu-i chiar atât de încuiată.

Michel păru o clipă surprins, apoi se lumină la faţă.

— O fi deschis-o vreun pasager, ca să privească zăpada de afară.

— Probabil, spuse Poirot.

Stătu câteva clipe pe gânduri, bătând cu degetele în masă.

— Domnul îmi găseşte vreo vină? Întrebă Michel cu sfială.

Poirot îi zâmbi încurajator.

— N-ai prea avut noroc, prietene, îi spuse. Ah, mai e încă ceva. Ai spus că ai auzit o altă sonerie tocmai când băteai la uşa domnului Ratchett. De altfel, am auzit-o şi eu. A cui era?

— A prinţesei Dragomiroff. Dorea s-o chem pe cameristă.

— Şi ai chemat-o?

— Da, domnule.

Poirot se aplecă asupra planului din faţa lui. Îi făcu semn din cap lui Michel.

— Asta-i tot, deocamdată.

— Mulţumesc, domnule.

Michel se ridică. Se uită înspre Bouc.

— Nu te necăji, îi spuse acesta amabil. Nu văd să fi greşit cu ceva.

Mulţumit, Pierre Michel ieşi.