Capitolul II

MĂRTURIA SECRETARULUI

Câteva clipe, Poirot păru pierdut în gânduri.

— Cred, spuse el într-un târziu, c-ar fi bine să mai stăm o dată de vorbă cu domnul MacQueen, având în vedere datele pe care le avem la dispoziţie.

Tânărul american îşi făcu de îndată apariţia.

— Cum mai merg treburile?

— Nu prea rău. De la ultima noastră discuţie am mai aflat câte ceva… Şi anume identitatea domnului Ratchett.

— Da? Hector MacQueen se aplecă înainte, vădit mirat.

— Ratchett, după cum bănuiai şi dumneata, era doar un nume fictiv. Adevăratul lui nume era Cassetti. Ştii, Cassetti, cel care a înfăptuit celebrele răpiri de copii… Printre care şi pe cea a micuţei Daisy Armstrong.

MacQueen păru cu totul uluit; apoi brusc, se întunecă la faţă.

— Ticălosul naibii! Izbucni el.

— Nu ştiai nimic în această privinţă, domnule MacQueen?

— Nu, domnule, spuse americanul, răspicat. Dac-aş fi ştiut, mi-aş fi retezat mâna dreaptă, mai degrabă decât să fi lucrat pentru el!

— Văd că eşti foarte pornit, domnule MacQueen.

— Am şi de ce. Tatăl meu a fost procurorul care s-a ocupat de acest caz, domnule Poirot. Am văzut-o pe doamna Armstrong de câteva ori… Era o femeie admirabilă. Atât de nobilă… Era distinsă. Faţa i se strâmbă de furie: Dacă un om şi-a meritat vreodată soarta, atunci acesta e Ratchett… Sau Cassetti. Mă bucur că a sfârşit-o astfel. Unul ca ăsta nu merită să trăiască!

— Dai impresia că ai fi fost în stare să aplici chiar dumneata această pedeapsă bine meritată.

— Aşa e. Eu… se opri brusc. Roşeaţa îi năvăli în obraji. Mi se pare că mă acuz pe mine însumi…

— Te-aş fi bănuit mai degrabă, domnule MacQueen, dacă ai fi afişat o tristeţe fără margini aflând de moartea patronului dumitale.

— Nu cred c-aş fi fost în stere de aşa ceva, chiar de-ar fi trebuit să mă salvez de la scaunul electric., spuse MacQueen, aspru.

Apoi adăugă:

— Dacă nu sunt prea curios, cum aţi reuşit să aflaţi? Mă refer la identitatea lui Cassetti.

— Am găsit în compartimentul lui resturi dintr-o scrisoare.

— Desigur… Vreau să zic… Cam imprudent din partea bătrânului.

— Depinde, remarcă Poirot, din ce punct de vedere priveşti lucrurile.

MacQueen păru cam năucit de această remarcă. Se holbă la Poirot, încercând parcă să-i ghicească gândurile.

— Datoria mea, spuse Poirot, este de a afla ce a făcut fiecare pasager. Nimeni nu trebuie să se supere, înţelegi? E o chestiune de procedură, şi atâta tot.

— Fireşte. Daţi-i drumul, iar eu voi face tot ce pot pentru a vă ajuta.

— Nu mai e nevoie să te întreb de numărul compartimentului, spuse Poirot zâmbind, întrucât l-am împărţit cu dumneata o noapte. E vorba de cuşetele 6 şi 7, clasa a doua. După placarea mea ai rămas singur?

— Întocmai.

— Şi acum, domnule MacQueen, aş vrea să-mi spui tot ce ai făcut astă-noapte, de când ai părăsit vagonul restaurant.

— Nimic mai simplu. M-am întors în compartiment, am citit puţin, apoi la Belgrad am coborât pe peron, dar cum era prea frig, m-am întors în tren. Am stat o vreme de vorbă cu o tânără doamnă, o englezoaică – stă în compartimentul de alături. Apoi am intrat în discuţie cu colonelul Arbuthnot. Şi de fapt, mi se pare că aţi trecut pe lângă noi tocmai atunci. Pe urmă m-am dus la domnul Ratchett, unde, cum v-am mai spus, am luat câteva note privind scrisorile pe care intenţiona să le expedieze. După ce am terminat, i-am spus noapte bună şi am ieşit. Colonelul Arbuthnot mai era încă pe coridor. Cum compartimentul lui fusese aranjat pentru noapte, i-am propus să vină la mine. Am comandat nişte băutură, pe care am dat-o repede gata. Am discutat politică, despre India, despre propriile noastre greutăţi financiare şi despre criza din Wall Street. De obicei, nu mă prea omor după englezi – sunt nişte tipi înţepaţi – dar ăsta mi-a plăcut.

— Ştii la ce oră a plecat de la dumneata?

— Destul de târziu. Cam spre două.

— Aţi băgat de seamă că trenul se oprise?

— Da. Ne-am cam mirat. Ne-am uitat afară şi am văzut că se depusese un strat gros de zăpadă, dar nu ne-am închipuit că-i ceva prea grav.

— După ce v-aţi despărţit, ce-aţi făcut fiecare?

— Colonelul s-a dus spre compartimentul lui, iar eu l-am chemat pe conductor să-mi facă patul pentru noapte.

— Unde ai stat în timp ce conductorul era în compartimentul dumitale?

— Pe coridor, lângă uşă; am fumat o ţigară.

— Şi apoi?

— Apoi m-am băgat în pat şi am dormit până dimineaţa.

— Ai coborât din tren în cursul serii?

— Eram cu Arbuthnot. Ne-am gândit să coborâm la… Cum se numea? Aha… la Vincovici… ca să ne mai dezmorţim puţin picioarele. Dar era al naibii de frig şi viscolea, aşa că ne-am urcat curând înapoi.

— Pe ce uşă aţi coborât?

— Cea mai apropiată de compartimentul meu.

— Cea de lângă vagonul restaurant?

— Da.

— Îţi aminteşti dacă era încuiată?

MacQueen se concentră.

— Da, da, mi se pare că era. În orice caz, era un fel de bară vârâtă prin clanţă. La asta vă gândeaţi?

— Da. La întoarcere aţi pus bara la loc?

— Ah, nu, nu cred. Eu am urcat ultimul, dar nu-mi amintesc s-o fi pus la loc. E ceva Important? Adăugă el brusc.

— S-ar putea. Bănuiesc că în vreme ce stăteai de vorbă cu colonelul Arbuthnot, uşa compartimentului dumitale era deschisă?

MacQueen făcu semn că da.

— Aş dori să-mi spui atunci dacă, de la plecarea din Vincovici şi până când te-ai culcat, ai remarcat pe cineva trecând pe coridor.

MacQueen se încruntă.

— Cred că a trecut o dată conductorul, spuse el, venind dinspre vagonul restaurant. Şi o femeie, care a trecut în sens invers.

— Care dintre pasagere?

— Nu ştiu. Nu mi-am dat seama. Tocmai încercam să-l conving pe Arbuthnot în legătură cu ceva, înţelegeţi? Mi se pare că am zărit, în treacăt, ceva de mătase roşie. Nu m-am uitat şi, oricum, nu i-aş fi putut vedea faţa. După cum ştiţi, compartimentul meu e cu faţa la vagonul restaurant, astfel încât orice trece pe coridor în direcţia aceea, îmi apare de îndată cu spatele.

Poirot aprobă.

— Bănuiesc că se ducea la toaletă.

— Şi eu cred.

— La întoarcere ai văzut-o?

— Ca să vă spun drept, n-am văzut-o, dar fiindcă mi-aţi amintit, îmi dau într-adevăr seama, acum, că trebuie să se fi şi întors.

— Încă o întrebare. Fumezi pipă, domnule MacQueen?

— Nu, domnule.

Poirot medită câteva clipe.

— Cred că pentru moment am terminat. Aş vrea acum să-l văd pe valetul domnului Ratchett. Apropo, amândoi călătoriţi de obicei cu clasa a doua?

— El, da. Eu însă, în mod normal, merg cu clasa întâi, iar dacă e posibil, chiar în compartimentul de lângă cel al domnului Ratchett. Îşi lăsa bagajul la mine în compartiment şi, când avea nevoie de ceva, îi era foarte la îndemână. De astă dată, însă, toate cuşetele de la clasa întâi erau ocupate, în afară de una, pe care a luat-o el.

— Pricep. Îţi mulţumesc, domnule MacQueen.