Capitolul X

MĂRTURIA ITALIANULUI

— Şi acum, spuse Poirot, clipind şiret din ochi, spre încântarea prietenului nostru Bouc, o să-l chemăm pe italian.

Antonio Foscarelli se strecură în vagon, iute şi elastic ca o pisică. Faţa îi radia de bunăvoinţă; o faţă autentică de italian, surâzătoare, oacheşă.

Vorbea o franceză curgătoare, curată, cu un uşor accent.

— Numele dumitale e Antonio Foscarelli?

— Da, domnule.

— Eşti naturalizat în America?

Foscarelli zâmbi.

— Da, domnule. E mai bine pentru afaceri.

— Lucrezi ca reprezentant al firmei de automobile Ford?

— Da, să vedeţi…

Urmă o relatare plină de viaţă şi culoare, însoţită de gesturi şi exclamaţii. La sfârşitul ei, cei trei ascultători docili se puteau socoti aproape pe de-a-ntregul informaţi asupra modului cum îşi conduce Foscarelli afacerile, asupra călătoriilor sale, a venitului şi a părerilor sale despre Statele Unite şi despre majoritatea ţărilor europene. Foscarelli nu era omul de la care să scoţi cu cleştele informaţii şi amănunte; dimpotrivă, te sufoca cu ele.

Figura lui blândă, copilăroasă, radia de plăcere când, cu un ultim gest elocvent, făcu o pauză, scoase batista şi îşi şterse fruntea asudată.

— Aşa că vedeţi, încheie el, fac afaceri pe picior mare. Sunt în pas cu vremea. Mă refer la vânzări!

— Deci, în ultimii zece ani ai mai fost din când în când în Statele Unite?

— Da, domnule. Ah, îmi amintesc şi acum prima zi când am luat vaporul spre America! Maică-mea, surioara mea…

Poirot îl întrerupse, brusc, din reverie:

— În timpul şederii dumitale în Statele Unite, te-ai întâlnit vreodată cu răposatul?

— Niciodată. Dar cunosc genul ăsta de oameni – şi pocni degetele, cu înţeles. Foarte respectabil, foarte bine îmbrăcat, dar dedesubt e totul putred. Pot să vă spun, din experienţă, că era un mare escroc. Asta e părerea mea.

— Părerea dumitale e întru totul corectă, spuse Poirot sec. Ratchett este numele fictiv al lui Cassetti, hoţul de copii.

— Ce v-am spus eu? Viaţa m-a învăţat să fiu perspicace, să cunosc omul după figură. Nici nu se poate altfel. Numai în America înveţi, într-adevăr, cum să vinzi o marfă.

— Îţi aminteşti de cazul Armstrong?

— Deloc. Vreţi să ziceţi de numele ăsta? Mi se pare că era o fetiţă mică, nu-i aşa?

— Da, o întâmplare foarte tragică.

Italianul fu prima persoană care nu împărtăşi această părere.

— Ei, ce să-i faci, astfel de lucruri se mai întâmplă, comentă el filosofic, într-o ţară atât de mare ca America.

Poirot i-o tăie scurt.

— Ai întâlnit vreodată vreun membru al familiei Armstrong?

— Nu, nu cred. De altfel, nici nu poţi să ştii. Să vă dau, de pildă, câteva cifre. Numai anul trecut am vândut…

— Domnule, fii bun şi rămâi la subiect.

Mâinile italianului se agitară.

— De o mie de ori iertare.

— Spune-mi, te rog, întocmai – ce ai făcut astă-noapte după cină?

— Cu plăcere. Am rămas în vagonul restaurant cât am putut mai mult. E mai amuzant. Tăifăsuisem cu americanul de la masa mea. El vinde panglici pentru maşinile de scris. Apoi m-am dus în compartimentul meu. Era pustiu. Mizerabilul John Bull care ocupă cealaltă cuşetă era la stăpânul său. În cele din urmă, s-a întors, morocănos, ca de obicei. Nu vorbeşte deloc… Răspunde doar cu da şi nu. Păcătoasă rasă, englezii ăştia, deloc simpatici. Stătea într-un colţ, ţeapăn şi citea o carte. Apoi a venit conductorul şi ne-a făcut paturile.

— Numerele 4 şi 5, murmură Poirot.

— Întocmai, ultimul compartiment. Eu am cuşeta de sus. M-am băgat sub pled, am fumat şi am citit. Englezul cel mititel avea, mi se pare, o durere de dinţi. Tot bea dintr-un pahar umplut cu ceva care mirosea de te trăsnea. Stătea în pat şi gemea. Eu am adormit numaidecât. De câte ori mă trezeam, îl auzeam gemând.

— Ştii dacă a ieşit în timpul nopţii din compartiment?

— Nu cred s-o fi făcut; aş fi auzit. Ştiţi. Lumina de pe coridor te trezeşte automat, crezi că-s vameşii la frontieră.

— Vorbea despre stăpânul său? Manifesta vreo aversiune faţă de el?

— V-am spus că nu deschidea gura. Nu era deloc simpatic. Un peşte.

— Ziceai că fumezi… Pipă, trabuc?

— Numai ţigări.

Poirot îi oferi una. Italianul o luă.

— Ai fost vreodată la Chicago? Îl întrebă Bouc.

— Oh, da, frumos oraş, dar cunosc mai bine New Yorkul, Washingtonul, Detroitul. Aţi fost în Statele Unite? Nu? Ar trebui să vă duceţi, e…

Poirot îi întinse o foaie de hârtie.

— Dacă eşti bun să semnezi şi să scrii adresa dumitale permanentă.

Italianul scrise cu înflorituri. Apoi se ridică, surâzând ca întotdeauna, fermecător.

— Asta-i totul? Nu mai aveţi nevoie de mine? Bună ziua, domnilor. Aş vrea să scăpăm de înzăpezire. Am o întâlnire la Milan… Dădu din cap, trist: O să pierd afacerea.

Şi ieşi.

Poirot se întoarse spre prietenul său.

— A stat multă vreme în America, observă Bouc, e italian, iar italienii folosesc cuţitul! Şi mai sunt şi mari mincinoşi! Nu-mi plac italienii.

— Se vede, zâmbi Poirot. Şi poate că să ai dreptate, dar îţi atrag atenţia, prietene, că nu avem absolut nici o dovadă împotriva lui.

— Şi cum rămâne cu psihologia? Italienii nu înjunghie?

— Fireşte, spuse Poirot, mai ales în focul unei dispute. Dar aici avem de-a face cu un alt fel de crimă. Ceva îmi spune că această crimă a fost pusă la cale şi realizată cu mult cap. E o crimă lucidă, bine gândită. Nu e, cum să spun, o crimă latină. E o crimă pusă la cale de o minte calculată, inteligentă, prudentă… O minte anglo-saxonă, cred.

Luă ultimele două paşapoarte.

— S-o chemăm acum pe domnişoara Debenham.