Capitolul IX

MĂRTURIA DOMNULUI HARDMAN

Ultimul dintre pasagerii de clasa întâi, domnul Hardman, era americanul acela voinic, plin de viaţă, care stătea la masă cu italianul şi cu valetul, Masterman.

Purta un costum cadrilat, puţin cam bătător la ochi, cămaşă roz, un ac de cravată strălucitor şi mesteca tot timpul. Pe faţa lui lată, cărnoasă, cam din topor, se citea buna dispoziţie.

— Neaţa, domnilor. Vă stau la dispoziţie.

— Aţi aflat de crimă, domnule… Ăă… Hardman?

— Fireşte.

Îşi trecu, cu îndemânare, guma de mestecat pe altă măsea.

— Suntem nevoiţi să punem anumite întrebări tuturor pasagerilor.

— Din partea mea, nici o obiecţie. Cred că e singurul mod de a descurca treaba.

Poirot aruncă o privire pe paşaportul din faţa lui.

— Sunteţi Cyrus Bethman Hardman, cetăţean al Statelor Unite, patruzeci şi unu de ani, comis-voiajor al unei firme de panglici pentru maşinile de scris?

— Chiar el în persoană.

— Călătoriţi de la Istanbul spre Paris?

— Exact.

— Motivul?

— Afaceri.

— Mergeţi întotdeauna cu clasa întâi?

— Da, domnule. Firma îmi plăteşte cheltuielile de deplasare. Şi le făcu cu ochiul.

— Să trecem, domnule Hardman, la evenimentele petrecute astă-noapte.

Americanul dădu din cap.

— Ce-aţi putea să ne spuneţi?

— Exact nimic.

— Oh, asta-i păcat. Poate vreţi să ne spuneţi, domnule Hardman, ce-aţi făcut după ce aţi terminat masa de seară?

Pentru prima oară americanul păru că nu are un răspuns gata. Se hotărî totuşi:

— Scuzaţi-mă, domnilor, dar cu cine am onoarea? Lămuriţi-mă, dacă sunteţi buni.

— Dânsul e domnul Bouc, director al companiei vagoanelor de dormit, dânsul e doctorul care a examinat cadavrul…

— Iar dumneavoastră?

— Iar eu sunt Hercule Poirot. La propunerea companiei, anchetez acest caz.

— Am auzit de dumneavoastră, spuse Hardman. Chibzui câteva secunde. Cred că e mai bine să joc cinstit.

— E, într-adevăr, recomandabil să ne spuneţi tot ce ştiţi, remarcă Poirot sec.

— V-aş spune dacă aş şti. Dar nu ştiu. Nu ştiu nimic, v-am mai spus. Deşi ar fi trebuit să ştiu ceva. Asta mă scoate din sărite, pentru că ar fi trebuit.

— Fiţi bun şi lămuriţi-ne, domnule Hardman.

Hardman oftă, scoase din gură, calm, guma de mestecat şi o puse într-un buzunar. Instantaneu, întreaga sa personalitate se metamorfoză parcă. Dintr-un personaj de teatru deveni un om în carne şi oase. Tonul nazal al vocii dispăru.

— Paşaportul ăsta e oleacă măsluit, spuse. Iată, de fapt, cine sunt.

Poirot cercetă cartea de vizită pe care acesta i-o întinse. Bouc se uită peste umărul lui:

DL. CYRUS B. HARDMAN

AGENŢIA DE DETECTIVI McNEIL

NEW YORK

Poirot cunoştea firma. Era una dintre cele mai cunoscute şi mai reputate agenţii particulare de detectivi din New York.

— Acum, domnule Hardman, spuse el, să auzim ce înseamnă asta.

— Desigur. Se mai întâmplă şi astfel de lucruri. Ajung până în Europa, tot urmărind un cuplu de escroci… Fără nici o legătură cu cazul de faţă. Termin cu ei la Istanbul. Telegrafiez şefului, care îmi cere să mă reîntorc. Aş fi luat-o binişor înapoi spre micuţul New York, când primesc asta.

Scoase din buzunar o scrisoare. Purta antetul hotelului Tokatlian.

Dragă domnule, sunt informat că lucraţi pentru Agenţia de detectivi McNeil. Fiţi bun şi prezentaţi-vă la mine la ora patru, azi după-amiază.

Semnat: S. E. Ratchett.

— Eh bien?

— M-am dus la ora anunţată, şi domnul Ratchett m-a pus în temă. Mi-a arătat două scrisori pe care le primise.

— Era alarmat?

— Zicea că nu, dar îşi pierduse cumpătul. Mi-a făcut propunere: să iau acelaşi tren cu el, spre Paris, şi să am grijă să nu-i facă cineva de petrecanie. Ei bine, domnilor, am călătorit cu acelaşi tren şi cu toate astea, cineva i-a făcut de petrecanie. Sunt, bineînţeles, foarte mâhnit. N-am prea fost la înălţime.

— Ţi-a spus ce anume să faci?

— Fireşte. A pus singur totul la punct. Mi-a spus să mă instalez în compartimentul de lângă el, dar era ocupat. Singura cuşetă liberă era numărul 16, şi a trebuit să mă lupt puţin ca s-o obţin. Cred că conductorul ţine compartimentul acela în rezervă – dar nu contează. După ce-am inspectat câmpul de bătaie, mi-am dat seama că numărul 16 era o poziţie strategică ideală. În faţă mai era doar vagonul restaurant, iar uşa laterală de acces se încuie noaptea. Asasinul putea deci fie să pătrundă pe uşa de acces din spatele vagonului, fie să vină din alt vagon. În ambele cazuri trebuia să treacă prin dreptul compartimentului meu.

— N-aveaţi nici cea mai mică idee, îmi închipui, în ce priveşte identitatea eventualului asasin?

— Ba nu, ştiam cum arată. Domnul Ratchett mi-l descrisese.

— Ce?

Ceilalţi trei mai că nu săriseră în picioare. Hardman continuă:

— Un omuleţ negricios, cu voce de femeie, cam aşa mi l-a descris bătrânul. Mai zicea că nu crede să se întâmple ceva în prima noapte, ci mai degrabă în a doua sau a treia.

— Ştia el ceva, murmură Bouc.

— Ştia în orice caz mai mult decât i-a spus secretarului, vorbi Poirot, clătinând din cap. V-a mai dat amănunte despre el? De pildă, de ce îl ameninţase cu moartea?

— Nu, în privinţa asta s-a arătat mai reţinut. Mi-a spus doar că tipul e fioros şi că are de gând să-l lichideze.

— Un omuleţ negricios, cu voce de femeie, repetă Poirot, preocupat.

Apoi uitându-se fix la Hardman:

— Ştiţi, desigur, cine era în realitate?

— Cine, domnule?

— Ratchett, fireşte. L-aţi recunoscut?

— Nu vă înţeleg.

— Numele adevărat al lui Ratchett era Cassetti. El a fost acela care a ucis-o pe fetiţa colonelului Armstrong.

Domnul Hardman scoase un şuierat prelung.

— Asta e o surpriză! Ei bine, domnule, nu-l recunoscusem. Când s-a întâmplat nenorocirea, eram undeva, prin vest. Cred că i-am văzut nişte fotografii în ziare, dar pot să vă spun că nu mi-aş recunoaşte nici propria mea mamă din ele. Acum nu mă mai mir că au vrut să-i vină de hac.

— Cunoaşteţi pe cineva care să fi avut vreo legătură cu cazul Armstrong şi care să corespundă acestei descrieri?

Hardman chibzui câteva clipe.

— Dificil de dat un răspuns. Aproape toţi care au avut de-a face cu acest caz au murit.

— Mai era şi fata care s-a aruncat de la fereastră…

— Da, aşa e. Asta ar fi o posibilitate. Fata era de undeva din străinătate. O fi având nişte rude pe-acolo. Dar nu trebuie să uitaţi că acest Cassetti a mai fost implicat şi în alte cazuri. S-a ocupat doar un timp de povestea asta murdară cu răpirile. Nu trebuie să vă concentraţi numai asupra cazului cu răpirea.

— Avem însă motive să credem că această crimă e legată de tragedia familiei Armstrong.

Hardman îl privi întrebător. Poirot tăcu însă. Americanul clătină dân cap.

— Nu ţin minte pe cineva cu înfăţişarea asta, care să fie implicat în cazul Armstrong. Dar, să nu uităm, n-am fost la faţa locului şi, ca atare, nu ştiu prea multe.

— Bine, să reluăm discuţia noastră, domnule Hardman.

— Nu prea mai am ce să vă spun. Am dormit în timpul zilei, iar noaptea am stat la pândă. În prima noapte, nimic deosebit. În noaptea asta, la fel, cel puţin atât cât am observat eu. Ţineam uşa puţin întredeschisă şi pândeam. N-a trecut nici un străin.

— Sunteţi sigur, domnule Hardman?

— Mai mult ca sigur. Nu s-a urcat nimeni în tren şi n-a venit nimeni dinspre celelalte vagoane. Pot să jur.

— De la postul dumneavoastră de observaţie îl vedeaţi pe conductor?

— Bineînţeles. Stătea pe scăunelul lui exact în raza privirilor mele.

— Şi-a părăsit locul după oprirea de la Vincovici?

— Asta a fost ultima gară? Da, cum să nu, a răspuns la vreo două apeluri… Asta cam imediat după ce trenul se oprise definitiv. După aceea a trecut prin dreptul meu spre vagonul din spate… Să fi fost cam unu şi un sfert atunci. Nu după multă vreme s-a auzit zbârnâitul prelung, nebunesc, al unei sonerii, şi conductorul s-a întors în fugă. Am ieşit pe coridor să văd ce se întâmplase – eram puţin nervos, vă daţi seama. Era americanca bătrână. O apucaseră pandaliile, nu ştiu din ce pricină. Mai să mă pufnească râsul. Apoi s-a dus la un alt compartiment, s-a întors şi a luat nişte apă minerală. După ce a terminat şi cu asta, s-a aşezat din nou la locul lui, până când a fost rugat să facă patul cuiva din celălalt capăt al vagonului. Pe urmă, cred că nu s-a mai mişcat până la cinci dimineaţa.

— A moţăit?

— Nu ştiu. Se prea poate.

Poirot dădu din cap. Involuntar, mâinile sale orânduiau hârtiile de pe masă. Scoase din nou fişa de înregistrare.

— Fiţi bun şi semnaţi aici.

Hardman se supuse.

— Spuneţi-mi, domnule Hardman, e cineva în tren care ar putea să confirme cine sunteţi?

— În tren? Nu, nu tocmai. Dacă nu cumva tânărul MacQueen. Îl cunosc destul de bine, l-am văzut la biroul tatălui său, la New York, dar nu cred să-şi amintească de mine. Nu, domnule Poirot, trebuie să aşteptaţi să ajungem undeva şi să telegrafiaţi la New York. Dar credeţi-mă, nu vă spun poveşti. Ei bine, salutare, domnilor. Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, domnule Poirot.

Poirot îi oferi o ţigară.

— Sau poate preferaţi pipă?

— Eu? Nu.

Se servi singur, apoi ieşi.

Cei trei se uitară unul la altul.

— Crezi că a spus adevărul? Întrebă doctorul Constantine.

— Da. Cunosc genul. Şi-apoi, e o poveste care poate fi foarte uşor verificată.

— Ne-a dat o informaţie foarte interesantă, spuse Bouc.

— Da, într-adevăr.

— Un bărbat mic, negricios, cu o voce piţigăiată.

— O descriere care nu se potriveşte nimănui din tren, observă Poirot.