Capitolul XII

MĂRTURIA CAMERISTEI

Bouc privi intrigat înspre prietenul său.

— Nu te prea înţeleg, bătrâne. Ce-ai încercat să faci?

— Căutam o fisură.

— O fisură?

— Da, în armura aceasta de sânge rece a domnişoarei Debenham. Doream să-i zdruncin siguranţa. Dacă am reuşit? Nu ştiu. Dar un lucru ştiu: că nu se aştepta să procedez aşa cum am procedat.

— O suspectezi, murmură Bouc. Dar de ce? Pare o tânără foarte încântătoare… Ultimul om din lume care să fie amestecat într-o astfel de crimă.

— Şi eu sunt de aceeaşi părere, interveni doctorul Constantine. E calmă, neemotivă. N-ar fi înjunghiat un om; l-ar fi târât mai degrabă prin sălile tribunalelor.

Poirot oftă.

— Trebuie să vă scoateţi, amândoi, din cap ideea că avem de-a face cu o crimă subită şi nepremeditată. Cât despre motivele pentru care o bănuiesc pe domnişoara Debenham, ele sunt două la număr. Mai întâi, din cauza unei conversaţii pe care am surprins-o şi despre care nu v-am vorbit încă.

Şi le relată curiosul schimb de cuvinte pe care-l auzise, Iară să vrea, în trenul spre Istanbul

— E într-adevăr curios, spuse Bouc după ce Poirot termină. Oricum, trebuie să găsim o explicaţie. Dacă bănuielile dumitale au un temei, atunci înseamnă că amândoi sunt amestecaţi, adică atât ea cât şi englezul acela băţos.

— Or, tocmai acest element nu e confirmat de fapte, îi replică Poirot. Înţelegi, dacă amândoi ar fi implicaţi, ar trebui să ne aşteptăm ca fiecare din ei să-i furnizeze celuilalt un alibi, nu-i aşa? Or, tocmai aşa ceva nu se întâmplă, cum vă spun. Alibiul domnişoarei Debenham ni-l dă suedeza, pe care n-o mai văzuse niciodată înainte, în vreme ce alibiul colonelului Arbuthnot e confirmat de către MacQueen, secretarul lui Ratchett. Nu, această soluţie e prea facilă.

— Spuneai că mai ai şi un alt motiv s-o bănuieşti pe domnişoara Debenham, îi reaminti Bouc.

Poirot zâmbi.

— Da, dar acesta e doar psihologic. Mă întreb: e posibil ca domnişoara Debenham să fi pus la cale această crimă? În spatele crimei se ascunde – sunt sigur de asta – o minte inteligentă, capabilă, care judecă totul la rece. Această descriere se potriveşte domnişoarei Debenham.

Bouc clătină din cap.

— Cred că greşeşti, prietene. Eu n-o văd pe această tânără englezoaică în postură de criminală.

— Ei, şi-acum, spuse Poirot, luând în mână ultimul paşaport, e momentul să trecem la numele care încheie lista noastră. Hildegarde Schmidt, camerista.

Chemată de chelner, Hildegarde Schmidt se afla afară şi aştepta, impresionată, lângă uşă. Poirot o invită să ia loc. Ea se aşeză, cu mâinile în poală, şi aşteptă cuminte să fie întrebată. Părea o fiinţă foarte cumsecade, deosebit de respectuoasă şi, probabil, nu prea inteligentă.

De data asta Poirot adoptă o metodă cu totul diferită de cea folosită cu Mary Debenham. Se arătă cât se poate de amabil şi blând, făcând-o pe femeie să se simtă la largul ei. După ce o invită să-şi scrie numele şi adresa, trecu pe nesimţite spre ceea ce-l interesa.

Discuţia avu loc în nemţeşte.

— Am vrea să aflăm cât mai multe despre cele petrecute astă-noapte. Ştim că dumneata nu ne poţi spune cine ştie ce despre crima propriu-zisă, dar poate, totuşi, ai auzit sau ai văzut ceva care, deşi dumitale nu-ţi spune nimic, să ne fie nouă de folos. Înţelegi?

După figura ei se părea că nu. Faţa mare şi blajină avea o expresie prostească, neajutorată.

— Nu ştiu nimic, domnule, îngăimă ea.

— Ştii însă, de pildă, că stăpâna dumitale a trimis după dumneata astă-noapte? Asta ştii?

— Asta, da.

— Îţi aminteşti pe la ce oră?

— Nu, domnule. Ştiţi, dormeam când a venit chelnerul şi m-a anunţat.

— Aha, da… De obicei erai chemată noaptea?

— Da, domnule. Prea buna doamnă are deseori nevoie de îngrijiri noaptea. Nu doarme prea bine.

— Eh bien, deci ai fost înştiinţată şi te-ai sculat. Ţi-ai pus un capot pe dumneata?

— Nu, domnule. Mi-am pus o rochie. N-aş fi vrut să mă duc la excelenţa sa în capot.

— Oricum, e un capot foarte frumos… Vişiniu, nu-i aşa?

Ea îl privi uimită.

— E un capot de flanel, albastru-închis, domnule.

— Aha! Ei, continuă. A fost o mică glumă din partea mea. Deci, te-ai dus la doamna prinţesă. Şi ce-ai făcut la dânsa?

— I-am făcut masaj, domnule, şi apoi i-am citit ceva. Nu citesc prea bine, dar excelenţa sa spune că e cum nu te poate mai bine. Asta o ajută să adoarmă. Când era aproape să aţipească, mi-a spus să mă duc, aşa că am pus deoparte cartea şi m-am întors în compartiment.

— Ştii cumva cât era ceasul?

— Nu, domnule.

— Bine. Câtă vreme ai stat cu doamna prinţesă?

— Cam vreo jumătate de oră, domnule.

— Bine, continuă.

— Mai întâi i-am adus excelenţei sale o cuvertură din compartimentul meu. Era foarte frig, deşi caloriferul dogorea. I-am aranjat cuvertura şi dânsa mi-a spus noapte bună. I-am turnat nişte apă minerală, apoi am stins lumina şi am ieşit.

— Şi după aceea?

— După aceea, nimic, domnule. M-am întors în compartimentul meu şi m-am culcat.

— N-ai întâlnit pe nimeni pe coridor?

— Nu, domnule.

— N-ai văzut cumva o doamnă într-un chimono vişiniu cu balauri brodaţi?

Ochii blajini se holbară la el.

— Nu, nu, domnule. Nu era nimeni în afară de conductor. Toată lumea dormea.

— Dar pe conductor l-ai văzut?

— Da, domnule.

— Ce făcea?

— Tocmai ieşea dintr-un compartiment, domnule.

— Ce? Strigă Bouc, aplecându-se agresiv spre ea. Din care?

Hildegarde Schmidt tresări îngrozită. Poirot se uită cu reproş la prietenul său.

— Dar bineînţeles, spuse el, conductorul trebuie să răspundă deseori noaptea la sonerii. Îţi aminteşti din ce compartiment a ieşit?

— Era pe la mijlocul vagonului, domnule. La două sau trei uşi de compartimentul doamnei prinţese.

— Aha. Spune-ne, acum te rog, cum au decurs exact lucrurile.

— Era aproape să dea peste mine, domnule. Tocmai mă întorceam din compartimentul meu cu cuvertura pentru doamna prinţesă.

— Iar el a ieşit dintr-un compartiment, şi era cât pe-aci să te izbească? În ce direcţie se ducea?

— Înspre mine, domnule. Şi-a cerut scuze, a trecut pe lângă mine şi a luat-o înspre vagonul restaurant. Tocmai atunci s-a auzit o sonerie, dar nu cred că s-a dus să răspundă.

Se opri o clipă, apoi reluă:

— Nu înţeleg. Cum se face că…?

Poirot o linişti.

— E o chestiune de timp, de rutină. Sărmanul conductor, se pare că a avut o noapte agitată. Întâi te-a sculat pe dumneata, apoi a trebuit să răspundă la alte sonerii.

— Dar era altul decât cel care m-a sculat pe mine, domnule. Era altul.

— Ah! Altul? L-ai mai văzut înainte?

— Nu, domnule.

— Crezi că l-ai recunoaşte dacă l-ai vedea?

— Cred că da, domnule.

Poirot şopti ceva la urechea lui Bouc. Acesta se ridică, se duse lângă uşă şi dădu un ordin.

Poirot continuă cu întrebările, în felul său prietenos, binevoitor.

— Ai fost în America, Frau Schmidt?

— Niciodată, domnule. Trebuie să fie o ţară frumoasă.

— Ai auzit, probabil, că cel ucis era… Vinovat de moartea unui copil?

— Da, am auzit, domnule. E îngrozitor… Atâta răutate. Bunul Dumnezeu n-ar trebui să îngăduie asemenea lucruri. La noi, în Germania, oamenii nu sunt atât de ticăloşi.

Îi dădură lacrimile. Sufletul ei bun, de mamă, era adânc mişcat.

— A fost o crimă îngrozitoare, spuse Poirot, grav.

Scoase o batistă din buzunar şi i-o arătă.

— E a dumitale, Frau Schmidt?

Femeia o examină în tăcere. După câteva clipe ridică ochii. Obrajii i se îmbujorară puţin.

— Ah, nu, nu e a mea, domnule.

— Am văzut iniţiala H. de aceea m-am gândit c-o fi a dumitale.

— E batista unei cucoane. E o batistă foarte scumpă, brodată de mână. Cred că e de la Paris.

— Deci nu e a dumitale şi nici nu ştii a cui e?

— Eu? Oh, nu, domnule.

Din cei de faţă, numai Poirot sesiză nuanţa de ezitare din vocea ei. Bouc îi şopti ceva la ureche. Poirot dădu din cap şi îi spuse femeii:

— Au sosit cei trei conductori. Fii atât de bună şi spune-ne pe care din ei l-ai întâlnit astă-noapte pe când te duceai cu pledul.

Cei trei bărbaţi intrară. Pierre Michel, apoi solidul conductor din vagonul Atena-Paris, şi cel din vagonul de la Bucureşti Hldegarde Schmidt îi privi şi clătină din cap.

— Nu, domnule. Nu-i niciunul dintre ei.

— Bine, dar ei sunt singurii conductori din tren. Trebuie să te fi înşelat.

— Sunt absolut sigură, domnule. Aceştia sunt toţi înalţi, bine făcuţi. Cel pe care l-am întâlnit eu era mărunt şi negricios şi avea mustăcioară. Şi avea o voce piţigăiată, ca de femeie. Mi-aduc aminte foarte bine, domnule.