Capitolul XIII

RECAPITULAREA MĂRTURIILOR PASAGERILOR

— Un bărbat mărunt, negricios, cu voce de femeie, spuse Bouc.

Cei trei conductori şi Hildegarde Schmidt ieşiră.

— Nu mai înţeleg nimic, dar absolut nimic, izbucni Bouc, disperat. Înseamnă deci că duşmanul de care vorbea Ratchett s-a aflat totuşi în tren? Dar unde e acum? Cum de s-a evaporat aşa, deodată? Mi se învârteşte capul, pur şi simplu. Spune ceva, prietene, te implor. Arată-mi cum poate imposibilul să devină posibil!

— Iată o frază inteligentă. Într-adevăr, spuse Poirot. Imposibilul nu poate să se fi întâmplat, ca atare imposibilul trebuie să fie posibil, în ciuda aparenţelor.

— Explică-mi atunci, pe scurt, ce s-a întâmplat în tren astă-noapte.

— Nu sunt vrăjitor, mon cher. Sunt, ca şi dumneata, foarte încurcat. Afacerea asta progresează într-un fel foarte încâlcit.

— Ba nu progresează de fel. Stă pe loc.

Poirot clătină din cap.

— Nu, nu putem spune aşa ceva. Am făcut totuşi câţiva paşi. Ştim anumite lucruri. Am auzit declaraţiile pasagerilor.

— Şi ce ne spun ele? Absolut nimic.

— Eu n-aş vorbi aşa, prietene.

— Poate exagerez… Americanul, Hardman şi camerista, ei, da, într-adevăr ne-au spus câteva lucruri utile. Mai precis, au făcut ca întreaga afacere să apară şi mai încâlcită decât era.

— Nu, nu, spuse Poirot, liniştindu-l.

Bouc se întoarse spre ei.

— Ei, atunci vorbeşte. Să vedem de ce e în stere înţelepciunea lui Hercule Poirot.

— Nu ţi-am spus că sunt. ca şi dumneata, foarte nedumerit? Dar cel puţin, putem să judecăm problema. Putem aranja, în ordine şi metodic, faptele de care dispunem.

— Te rog continuă, domnule, insistă şi doctorul Constantine.

Poirot îşi drese glasul, în timp ce împăturea o bucată de sugativă.

— Să recapitulăm cazul în faza în care se află acum. În primul rând, cunoaştem câteva fapte incontestabile. Acest tip, Ratchett, sau Cassetti, a fost înjunghiat de douăsprezece ori şi a murit noaptea trecută. Iată faptul numărul unu.

— De acord, de acord, bătrâne, spuse Bouc, ironic.

Hercule Poirot nu se arătă deloc descumpănit. Continuă imperturbabil:

— Voi omite deocamdată anumite aspecte, cam ciudate, pe care le-am discutat cu doctorul Constantine. Voi ajunge şi la ele numaidecât. Al doilea fapt important, după mine, este ora crimei.

— Asta, din nou, e una din puţinele date certe, spuse Bouc. Crima a fost comisă la unu şi un sfert noaptea. Totul concură în a arăta acest lucru.

— Nu totul. Există, desigur, dovezi suficiente în sprijinul acestei supoziţii.

— Mă bucur că recunoşti şi atât.

Poirot continuă, fără să dea atenţie întreruperii:

— Avem în faţă trei posibilităţi. Prima: crima a fost comisă, precum spui, la unu şi un sfert. Această posibilitate se sprijină pe declaraţiile cameristei nemţoaice, Hildegarde Schmidt. De asemenea, se potriveşte cu afirmaţia doctorului Constantine.

A doua posibilitate: crima a fost comisă mai târziu, iar ora indicată de ceas e un truc.

A treia posibilitate: crima a fost comisă mai devreme şi, în acest caz, problema ceasului se repetă.

Acum, dacă admitem prima posibilitate ca fiind cea mai probabilă, în sprijinul ei existând cele mai multe dovezi, suntem nevoiţi să admitem şi unele fapte ce decurg de aici. În primul rând, dacă crima a fost comisă la unu şi un sfert, criminalul n-a putut să părăsească trenul. Şi atunci, se pune întrebarea: Unde se află? Şi cine e?

Pentru început, să examinăm cu atenţie dovezile pe care le avem. Prima oară am auzit de existenţa acestui bărbat – mărunt şi negricios, cu voce de femeie – din gura lui Hardman. El ne-a spus că Ratchett i-a vorbit de acest om şi că l-a angajat să-l apere de el. Nu avem nici o dovadă în acest sens, în afară de cele spuse de Hardman. Să trecem la următoarea problemă: este oare Hardman ceea ce pretinde că este, şi anume un detectiv al agenţiei din New York?

Ceea ce mi se pare foarte interesant în acest caz este că nu beneficiem de niciuna din înlesnirile de care ar dispune poliţia. Astfel, nu putem verifica sinceritatea acestor oameni. Trebuie să ne bazăm numai pe deducţii. Pentru mine cazul devine, din acest motiv, cu atât mai interesant. Nu mai e o treabă de rutină, ci de intelect. Mă întreb: Putem accepta cele spuse de Hardman despre sine ca fiind adevărate? Mă hotărăsc şi răspund: Da. Cred că putem accepta versiunea lui Hardman.

— Te bazezi pe intuiţie, sau, cum spun americanii, ai o presimţire? Întrebă doctorul Constantine.

— Deloc. Am în vedere numai probabilităţi. Hardman călătoreşte cu un paşaport fals – deci dă imediat de bănuit. Primul lucru pe care-l va face poliţia, când va sosi, va fi să-l reţină pe Hardman şi să telegrafieze pentru a-i verifica identitatea. În cazul multor pasageri va fi dificil de stabilit buna lor credinţă; pentru cei mai mulţi dintre ei, nici nu se va încerca probabil aşa ceva, mai ales dacă nimic nu dă de bănuit. Dar cu Hardman totul e simplu. Ori e cel care se dă, ori nu. Ca atare, cred că apusele lui sunt adevărate.

— Îl absolvi de orice bănuială?

— Nicidecum. M-ai înţeles greşit. După câte ştiu, orice detectiv american poate avea propriile sale motive de a dori să-l omoare pe Ratchett. Nu, ceea ce am vrut să spun este că putem accepta, cred, versiunea lui Hardman în ce priveşte propria-i identitate. Povestea aceea că Ratchett l-ar fi solicitat şi angajat nu e imposibilă, e chiar foarte probabilă, deşi, fireşte, nu e sigur adevărată. Dacă am admite că este adevărată, trebuie să căutăm ceva care s-o confirme. Şi acest ceva îl găsim exact acolo unde te aşteptai mai puţin, anume în declaraţiile Hildegardei Schmidt. Modul cum l-a descris pe bărbatul întâlnit pe coridor, îmbrăcat în uniformă de conductor, se potriveşte perfect cu relatarea lui Hardman. Mai există vreun element care să sprijine aceste două declaraţii? Există. Mă gândesc la nasturele găsit în compartimentul ei de către doamna Hubbard. Şi mai există şi o altă declaraţie în acest sens, pe care probabil n-aţi luat-o în seamă.

— Care anume?

— E vorba de menţiunea, atât a colonelului Arbuthnot cât şi a lui Hector MacQueen, potrivit căreia conductorul a trecut prin dreptul compartimentului lor. Ei nu au acordat nici o importanţă faptului, dar, domnilor, Pierre Michel a declarat că nu şi-a părăsit locul decât în câteva ocazii, pe care noi le ştim; niciuna însă nu i-a solicitat prezenţa la capătul vagonului, după compartimentul în care stăteau Arbuthnot şi MacQueen. Prin urmare, povestea cu omuleţul negricios cu voce de femeie, îmbrăcat în uniformă de conductor, se bazează pe mărturiile – directe sau indirecte – a patru persoane.

— Am o mică observaţie, interveni doctorul Constantine. Dacă cele spuse de Hildegarde Schmidt sunt adevărate, cum se face că adevăratul conductor n-a amintit s-o fi văzut, atunci când s-a dus să răspundă la soneria doamnei Hubbard?

— Cred că şi asta are o explicaţie. Când conductorul a ajuns la doamna Hubbard, camerista se afla încă în compartimentul stăpânei sale. Iar când, în cele din urmă, s-a reîntors în compartimentul ei, conductorul era înăuntru, la doamna Hubbard.

Bouc aşteptă cu nerăbdare sfârşitul acestei explicaţii.

— Bine, bine, prietene, spuse el. Deşi îţi admir prudenţa cu care faci fiecare pas înainte, nu mă pot împiedica să nu observ că n-ai atins încă punctul nevralgic. Toţi suntem de acord că această persoană există. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este: unde s-a dus?

Poirot clătină din cap, nemulţumit.

— Greşeşti. Eşti înclinat să pui căruţa înaintea cailor. Înainte de a mă întreba „Unde a dispărut acest om?” trebuie să mă întreb „Acest om există, într-adevăr?” Deoarece, şi este un lucru de care e uşor să-ţi dai seama, dacă omul nostru e o invenţie… O născocire, e cât se poate de uşor să-l faci să dispară! Aşa că încerc să stabilesc, în primul rând. Că această persoană există în carne şi oase.

— Şi ajungând la concluzia că există… eh bien, unde se află în acest moment?

— La această întrebare, nu se pot da decât două răspunsuri, mon cher. Sau se mai află încă ascuns în tren, într-un locşor atât de bine ales încât nici nu ne trece prin cap, sau e vorba, ca să spun aşa, de două persoane. Adică, este atât el însuşi – omul de care se temea Ratchett – cât şi un pasager din tren, atât de bine deghizat încât Ratchett nu l-a recunoscut.

— Asta-i o idee, spuse Bouc, luminându-se la faţă. După câteva clipe, însă, se întunecă din nou: Există totuşi o obiecţie…

Poirot îi luă vorba din gură.

— Statura individului, asta voiai să spui? Cu excepţia valetului lui Ratchett, toţi călătorii sunt bărbaţi înalţi, adică – italianul, colonelul Arbuthnot, Hector MacQueen, contele Andrenyi. Prin urmare, rămâne valetul. Presupunere care nu prea stă în picioare. Dar mai există şi o altă posibilitate. Nu uita vocea de femeie. Acest element ne permite să alegem între două alternative: sau individul era deghizat în femeie, sau este de fapt femeie. O femeie înaltă, îmbrăcată în haine bărbăteşti, pare scundă.

— Dar Ratchett ar fi ştiut, fără îndoială.

— Poate că a ştiut. Poate că această femeie mai încercase să-l omoare, îmbrăcată tot în haine bărbăteşti, ca să-şi facă treaba mai bine. E posibil ca Ratchett să fi bănuit că ea va folosi acelaşi truc şi de aceea i-a atras atenţia lui Hardman că e vorba de un bărbat. Totuşi, a amintit de vocea femeiască.

— E o posibilitate, spuse Bouc. Dar…

— Ascultă, prietene, cred că e momentul să-ţi relatez unele contradicţii sesizate de doctorul Constantine.

Şi îi expuse, în amănunţime, concluziile la care ajunseseră amândoi în ce priveşte natura rănilor descoperite. Bouc mormăi ceva, destul de neîncrezător.

— Ştiu, spuse Poirot îngăduitor, ştiu exact ce simţi. Că ţi se învârte capul, nu-i aşa?

— Toată povestea e o fantezie, strigă Bouc.

— Întocmai. E absurdă, neverosimilă, imposibilă. Aşa mi-am spus şi eu. Şi totuşi, prietene, ea există! Faptele nu pot fi ocolite.

— E o nebunie.

— Nu-i aşa? Totul e aşa de lipsit de noimă, încât uneori mă torturează gândul că, de fapt, trebuie să fie foarte simplu… Dar asta nu-i decât una din „micile mele idei”.

— Doi asasini, gemu Bouc. Şi încă în Orient Expres.

Aproape că-i dădură lacrimile.

— Şi acum, să facem fantezia şi mai fantastică, spuse Poirot bine dispus. Noaptea trecută s-au aflat în tren doi străini misterioşi. Mai întâi, conductorul descris de Hardman şi văzut de Hildegarde Schmidt, de colonelul Arbuthnot şi de domnul MacQueen. Apoi, femeia îmbrăcată într-un chimono vişiniu – o femeie înaltă, subţire – pe care au văzut-o Pierre Michel, domnişoara Debenham, domnul MacQueen şi eu însumi, şi a adulmecat-o, ca să spun aşa, colonelul Arbuthnot! Cine e această femeie? Nimeni din tren n-a recunoscut că ar avea un chimono vişiniu. Şi această femeie, la rândul ei, a dispărut. O fi ea una şi aceeaşi persoană cu falsul conductor? Ori e cu totul altcineva? Şi unde sunt, atunci, aceste două persoane? Şi, fiindcă veni vorba, unde e uniforma de conductor, şi unde e chimonoul vişiniu?

— Ah, iată în sfârşit ceva palpabil, se repezi Bouc, înfierbântat. Trebuie să cercetăm bagajele tuturor pasagerilor. Da, asta poate să ne aducă ceva.

Poirot se ridică în picioare.

— Îndrăznesc să fac o profeţie, spuse el.

— Ştii unde se află?

— Am o mică idee.

— Ei bine, unde?

— Veţi găsi chimonoul în bagajul unuia dintre bărbaţi, iar uniforma conductorului în bagajul Hildegardei Schmidt.

— Al Hildegardei Schmidt? Crezi că…?

— Nu ceea ce crezi dumneata. O să-mi formulez ideea în felul următor: dacă Hildegarde Schmidt e vinovată, uniforma ar putea fi găsită în bagajul ei, dar dacă e nevinovată, atunci cu siguranţă, o vom găsi acolo.

— Dar cum se…? Începu Bouc şi se opri brusc. Ce e zgomotul acesta care se apropie? Strigă el. Parcă ar fi o locomotivă.

Zgomotul se auzi mai aproape. Erau ţipetele ascuţite ale unei femei, însoţite de proteste. Uşa de la capătul vagonului restaurant zbură în lături. Doamna Hubbard dădu buzna înăuntru.

— Asta-i prea de tot, strigă ea. Prea de tot. În geanta mea, în geanta mea. Un cuţit mare, mânjit de sânge.

Şi deodată, împleticindu-se, leşină în braţele lui Bouc.