CAPITOLUL VIII

ALTE DEZVĂLUIRI SURPRINZĂTOARE

— De acum nu mă mai mir de nimic, spune Bouc. De nimic! Chiar dacă se dovedeşte că fiecare pasager din tren a fost în casa Armstrong, tot n-o să mă mir.

— Asta-i o observaţie foarte înţeleaptă, spuse Poirot. Te-ar interesa să afli ce mai are de spus suspectul dumitale numărul unu, italianul?

— Vrei să-ţi pui din nou la încercare flerul dumitale infailibil?

— Întocmai.

— E într-adevăr un caz absolut extraordinar, spuse doctorul Constantine.

— Nu, este foarte normal.

Bouc ridică braţele într-un gest comic de disperare.

— Dacă asta numeşti dumneata normal, prietene…

Nu-şi mai găsea cuvintele.

Între timp, Poirot îl rugă pe chelner să-l poftească pe Antonio Foscarelli.

Italianul cel voinic sosi de îndată. Avea o privire îngrijorată. Se uita nervos, într-o parte şi-n alta, ca un animal hăituit.

— Ce mai doriţi? N-am nimic să vă spun… Nimic, auziţi? Per Dio… Pocni cu pumnul în masă.

— Ba da, mai ai ceva să ne spui, zise Poirot ferm. Adevărul!

— Adevărul!

Aruncă o privire neliniştită spre Poirot. Siguranţa şi buna lui dispoziţie dispăruseră.

— Bineînţeles. S-ar putea să-l ştiu de pe acum. Dar ar fi mai bine pentru dumneata dacă ni l-ai spune aşa, spontan.

— Vorbiţi ca cei de la poliţia americană. „Puneţi cărţile pe masă”, aşa îţi spun, „cărţile pe masă”.

— Aha, deci ai avut de-a face cu poliţia din New York?

— Nu, niciodată. N-au găsit nici o dovadă împotriva mea, deşi nu s-ar putea spune că nu s-au străduit.

— Asta se întâmpla pe vremea cazului Armstrong, nu-i aşa? Dumneata erai şoferul?

Întâlni privirea italianului. Nervii acestuia cedară. Arătă deodată ca un balon dezumflat.

— Dacă ştiţi… de ce mă mai întrebaţi?

— De ce ai minţit azi-dimineaţă?

— Motive de afaceri. În afară de asta, n-am încredere în poliţia iugoslavă. N-ar fi făcut dreptate unui italian.

— Poate că tocmai, ţi-ar fi făcut!

— Nu, nu. N-am avut nici o legătură cu treaba de astă-noapte. Nici n-am ieşit din compartimentul meu. Englezul cel morocănos poate să vă spună. Nu eu l-am omorât pe porcul ăsta… pe Ratchett. N-aveţi nici o dovadă împotriva mea.

Poirot scria ceva pe o foaie de hârtie. Îl privi pe italian şi îi spuse:

— Foarte bine. Poţi să pleci.

Foscarelli rămase locului, neliniştit.

— Nu vă daţi seama că n-am nici un amestec?

— Am spus că poţi pleca.

— E o conspiraţie. Vreţi să mă compromiteţi? Şi toate astea pentru un porc de câine care de mult trebuia să fi sfârşit pe scaunul electric! E o infamie că nu s-a întâmplat aşa. Dacă aş fi fost eu… Dacă m-ar fi arestat pe mine…

— Dar n-ai fost dumneata. Dumneata n-ai nici un amestec în răpirea copilului.

— Ce tot vorbiţi? Micuţa de ea… Era bucuria casei. Tonio, aşa-mi zicea. Se aşeza în maşină şi lua volanul cu mânuţele. Toţi o adorau! Chiar şi cei de la poliţie au înţeles asta până la urmă. Ah, drăguţa de ea…

Vocea i se frânse. Avea lacrimi în ochi. Se întoarse brusc şi ieşi din vagon.

— Pietro, strigă Poirot.

Chelnerul veni în fugă.

— Numărul 10, doamna Ohlsson.

— Bine, domnule.

— Alta? Strigă Bouc. Ah, nu… Nu se mai poate. Îţi spun că aşa nu se mai poate.

— Mon cher, dar trebuie să aflăm. Chiar dacă până la urmă reiese că fiecare din tren a avut un motiv să-l ucidă pe Ratchett, noi tot trebuie să aflăm. Şi odată ce am aflat, putem, în sfârşit, stabili cine-i vinovatul.

— Mi se învârteşte capul, mormăi Bouc.

Chelnerul îi făcu loc să intre, cu multă amabilitate, Greţei Ohlsson, care plângea amarnic.

Se prăbuşi pe scaunul din faţa lui Poirot şi îşi îngropă faţa într-o batistă mare.

— Nu trebuie să vă faceţi griji, domnişoară. Poirot o bătu pe umăr. Să ne spuneţi adevărul în câteva cuvinte, asta-i tot ce vă cerem. Aţi fost îngrijitoarea micuţei Daisy Armstrong?

— Da, aşa e… e adevărat, articulă printre lacrimi nefericita femeie. Ah, era un înger, un îngeraş dulce şi plin de viaţă. N-avusese parte decât de bunătate şi dragoste… Şi deodată… Răpită de acel ticălos… Şi aşa de crud s-a purtat cu ea… Şi sărmana maică-sa… Şi cealaltă micuţă care nici n-a apucat să deschidă ochii. Nu puteţi înţelege… Nu puteţi şti… Dacă aţi fi fost acolo ca şi mine… Dacă aţi fi văzut toată tragedia aceea îngrozitoare… Ar fi trebuit să vă spun adevărul despre mine, azi-dimineaţă. Dar eram speriată… Foarte speriată. M-am bucurat atâta că ticălosul acela e mort şi că n-o să mai poată omorî sau chinui alţi copilaşi. Ah! Nu pot să vorbesc… Nu-mi găsesc cuvintele…

Se cutremura toată de plâns. Poirot o bătea blând pe umăr.

— Vă înţeleg… Înţeleg tot ce mi-aţi spus. N-o să vă mai întreb nimic. Mi-e suficient că aţi recunoscut. Înţeleg, credeţi-mă.

Suspinând, nefiind în stare să scoată nici un cuvânt, Greta Ohlsson se ridică şi se îndreptă, împleticindu-se, spre uşă. În dreptul uşii se ciocni de un bărbat care tocmai intra.

Era valetul, Masterman. Veni drept spre Poirot şi vorbi în felul său liniştit, fără nici o emoţie.

— Sper că nu vă deranjez, domnule. M-am gândit că e cel mai bine să vin de îndată şi să vă spun adevărul. În timpul războiului, am fost ordonanţa colonelului Armstrong, şi apoi i-am slujit ca valet la New York. Trebuie să recunosc că azi-dimineaţă v-am ascuns acest lucru. A fost foarte urât din partea mea, domnule, şi m-am gândit că e mai bine să vin să vă mărturisesc deschis. Dar sper că nu-l bănuiţi pe Tonio. Bietul Tonio, domnule, nu s-ar atinge nici măcar de o muscă. Şi pot să jur că n-a părăsit compartimentul astă-noapte. Aşa că, vedeţi, domnule, el n-ar fi putut-o face. O fi el străin, dar e un om foarte blând… Nu ca italienii aceia ticăloşi, ucigaşi, despre care tot scriu ziarele.

Se opri. Poirot îl privea fix în ochi.

— Asta-i tot ce ai de spus?

— Tot, domnule.

Văzând că Poirot nu mai spune nimic, se înclină puţin stingherit şi, ezitând o clipă, se îndreptă spre uşă, la fel de liniştit şi modest cum venise.

— Asta-i mai fantastic decât toate romanele poliţiste pe care le-am citit, spuse doctorul Constantine.

— Sunt de aceeaşi părere, vorbi Bouc. Din cei doisprezece pasageri ai acestui vagon, nouă s-au dovedit a avea legătură cu cazul Armstrong. Ce urmează, te întreb? Sau, mai bine zis, cine urmează?

— Pot să-ţi dau un răspuns aproape sigur, spuse Poirot. Acum o să sosească detectivul nostru, domnul Hardman.

— Şi el vine să mărturisească?

Poirot n-apucă să-i răspundă, că americanul îşi şi făcu apariţia. Îi privi cu coada ochiului, şi aşezându-se jos, începu cu o voce tărăgănată:

— Ce se întâmplă de fapt în trenul ăsta? Parcă am fi într-o casă de nebuni.

Poirot clipi ironic.

— Eşti absolut sigur, domnule Hardman, că n-ai fost grădinar în casa Armstrong?

— N-aveau grădină, răspunse Hardman prompt.

— Sau majordom?

— N-aveau obiceiuri atât de aristocratice. Nu, n-am avut nici un fel de legătură cu casa Armstrong, deşi încep să cred că sunt singurul în această situaţie! Vi se pare verosimil? Spuneţi-mi, da?

— De fapt, e puţin surprinzător, spuse Poirot, descumpănit.

— Asta-i bună! Izbucni Bouc.

— Ai vreo părere proprie asupra crimei, domnule Hardman? Îl întrebă Poirot.

— Nu, domnule. Mă depăşeşte. Nu mai ştiu ce să cred. S-ar putea ca toţi să fie amestecaţi; dar cine e de fapt vinovatul, asta nu mai ştiu. Sunt curios cum o să ieşiţi din povestea asta.

— Ghicind.

— Atunci, credeţi-mă, sunteţi un ghicitor foarte dibaci. Da, da, o să le spun tuturor că sunteţi un ghicitor foarte dibaci.

Hardman se aplecă înainte şi-l privi pe Poirot cu admiraţie.

— Vă rog să mă iertaţi, îi spuse, dar nimeni n-ar zice asta, luându-se numai după aspectul dumneavoastră. Îmi scot pălăria în faţa dumneavoastră. Într-adevăr, să ştiţi c-o fac.

— Sunteţi prea amabil, domnule Hardman.

— Deloc, deloc. Pur şi simplu, o meritaţi.

— Totuşi, spuse Poirot, problema nu este încă rezolvată în întregime. Putem spune oare în mod cert că ştim cine l-a ucis pe Ratchett?

— Pe mine să nu mă puneţi la socoteală, spuse Hardman. Eu n-am spus nimic. Sunt doar plin de admiraţie. Ce-i cu ceilalţi doi pe care încă nu i-aţi ghicit? Vreau să spun, bătrâna americană şi camerista? Am putea să le considerăm singurele persoane nevinovate din tren?

— Până când, spuse Poirot zâmbind, le vom putea găsi un loc în mica noastră schemă ca… Ce să spun? Îngrijitoare şi bucătăreasă la familia Armstrong.

— Ei bine, nimic pe lume n-o să mă mai mire de acum înainte, spuse Hardman, calm şi resemnat. O casă de nebuni, asta e, o casă de nebuni!

— Ah, mon cher, asta ar însemna să mergem cu coincidenţele puţin prea departe, spuse Bouc. Nu pot fi toţi amestecaţi.

Poirot îi privi dojenitor.

— Nu înţelegi, îi spuse. Nu înţelegi deloc. Spune-mi, ştii cine l-a omorât pe Ratchett?

— Dar dumneata? Pară Bouc.

Poirot înclină capul.

— Oh, da, spuse el. Ştiu de câtăva vreme. E atât de limpede, încât mă mir că n-ai observat şi dumneata. Privi înspre Hardman: Dar dumneata?

Hardman clătină din cap şi-l privi plin de curiozitate.

— Nu ştiu, nu ştiu deloc. Care dintre ei?

Poirot râmase câtăva vreme pe gânduri. Apoi spuse:

— Vrei să fii aşa de bun, domnule Hardman, şi să chemi toată lumea aici? Există două soluţii posibile ale acestui caz. Vreau să vi le expun pe amândouă, tuturor.