CAPITOLUL VII

IDENTITATEA LUI MARY DEBENHAM

Nu purta pălărie. Ţinea capul foarte drept, parcă într-un gest de sfidare. Părul strâns la ceafă, nările-i arcuite sugerau imaginea unei corăbii despicând vajnic valurile agitate ale oceanului. În aceste momente, era frumoasă.

Se uită o clipă la Arbuthnot, doar o clipă. I se adresă lui Poirot:

— Aţi vrut să mă vedeţi?

— Voiam să vă întreb, domnişoară, de ce ne-aţi minţit azi dimineaţă?

— V-am minţit? Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi.

— Ne-aţi ascuns că pe vremea tragediei ce s-a abătut asupra familiei Armstrong, eraţi de fapt în America, în casa lor. Mi-aţi spus că n-aţi fost niciodată în America.

Observă tresărirea ei de o clipă, apoi efortul de a se stăpâni.

— Da, răspunse ea, e adevărat.

— Nu, domnişoară, e fals.

— Nu m-aţi înţeles. Vreau să spun că e adevărat că v-am minţit.

— Ah, deci recunoaşteţi?

Buzele i se arcuiră într-un zâmbet.

— Desigur. Din moment ce-aţi aflat.

— Sunteţi cel puţin sinceră, domnişoară.

— Ce altceva aş putea face?

— Fireşte. Şi acum, domnişoară aş putea să cunosc motivul atitudinii dumneavoastră?

— Credeam că sare în ochi, domnule Poirot.

— În ai mei n-a sărit, domnişoară.

Ea continuă cu o voce calmă, egală, puţin aspră:

— Trebuie să-mi câştig existenţa.

— Adică…

Mary Debenham ridică ochii şi-l privi cu seriozitate.

— Ce ştiţi dumneavoastră, domnule Poirot, despre lupta pentru a obţine şi a păstra o slujbă decentă? Credeţi că o femeie care a fost reţinută în legătură cu o crimă, al cărui nume şi poate fotografia au apărut în ziarele englezeşti… În fine, credeţi că o englezoaică din clasa mijlocie va mai fi dispusă să angajeze această femeie, ca guvernantă a copiilor ei?

— Nu văd de ce nu… Dacă nu sunteţi în nici un fel pătată.

— Oh, pătată! Nu despre asta-i vorba… ci despre publicitate! Până acum, domnule Poirot, am avut succes în viaţă. Am avut slujbe plăcute, bine plătite. Nu avea rost să-mi risc poziţia câştigată, când oricum, ceea ce vă puteam spune nu aducea cine ştie ce lămurire.

— Îndrăznesc să vă atrag atenţia, domnişoară, că eu aş fi fost cel mai în măsură să apreciez asta.

Ea ridică din umeri.

— M-aţi fi putut ajuta, de pildă, în privinţa identificărilor.

— Nu înţeleg…

— E oare posibil, domnişoară, să nu fi recunoscut în contesa Andrenyi pe sora mai tânără a doamnei Armstrong, de care aţi avut grijă la New York?

— Contesa Andrenyi? Nu. Clătină din cap. Poate că vi se va părea extraordinar, dar n-am recunoscut-o. Era încă destul de mică pe atunci. Au trecut mai mult de trei ani de la acele evenimente. E drept, contesa îmi amintea de cineva şi îmi tot băteam capul să aflu. Dar pare atât de străină, încât n-am făcut deloc legătura între ea şi şcolăriţa americancă. E adevărat că nu m-am uitat la ea decât întâmplător, în vagonul restaurant. Îi remarcasem mai mult îmbrăcămintea decât figura… Zâmbi vag. Aşa sunt femeile! Şi apoi, aveam problemele mele.

— Nu vreţi să-mi dezvăluiţi secretul dumneavoastră, domnişoară?

Vocea lui Poirot era foarte blândă şi convingătoare.

Ea răspunse aproape şoptit.

— Nu pot… Nu pot…

Şi deodată, pe neaşteptate, izbucni în plâns, ascunzându-şi faţa între mâini. Plângea de parcă avea inima zdrobită. Colonelul sări în picioare şi se apropie stângaci de ea.

— Eu… Ascultă-mă…

Se opri şi se întoarse ameninţător spre Poirot.

— O să-ţi rup oasele blestemate, maimuţă ticăloasă şi înfumurată, spuse el.

— Domnule! Protestă Bouc.

Arbuthnot se întoarse către Mary Debenham.

— Mary… Pentru numele lui Dumnezeu…

Ea se ridică în picioare.

— Nu-i nimic. Mi-am revenit. Nu mai aveţi nevoie de mine, nu-i aşa, domnule Poirot? Dacă totuşi mai e ceva, mă găsiţi în compartimentul meu. Oh, ce proastă sunt… Ce proastă sunt!

Şi ieşi, fugind aproape. Arbuthnot, înainte de a o urma, se mai întoarse o dată către Poirot.

— Domnişoara Debenham nu are nici o legătură cu această poveste, niciuna, înţelegi? Iar dacă o să vă mai amestecaţi unde nu trebuie şi îi amărâţi zilele, o să aveţi de-a face cu mine.

Şi ieşi, trântind uşa.

— Îmi place să văd un englez înfuriat, spuse Poirot. Sunt foarte amuzanţi. Cu cât sunt mai tulburaţi, cu atât îşi controlează mai puţin limbajul.

Pe Bouc însă nu-l interesau deloc reacţiile emotive ale englezilor. În schimb, era plin de admiraţie pentru prietenul său.

— Mon cher, eşti grozav! Strigă el. Din nou ai reuşit să ghiceşti. Extraordinar!

— E nemaipomenit cum îi dibui, spuse doctorul entuziasmat.

— Oh, de astă dată n-am avut nici un merit. N-am ghicit deloc. Contesa Andrenyi mi-a spus, practic, tot.

— Cum? Nu se poate!

— Vă amintiţi că am întrebat-o despre guvernanta, sau însoţitoarea ei? Eram convins că dacă Mary Debenham are vreun amestec, atunci trebuie să fi avut o astfel de slujbă la familia Armstrong.

— Da, dar contesa Andrenyi a vorbit de o persoană cu totul diferită.

— Întocmai. O femeie înaltă, între două vârste, cu părul roşu, cum să vă spun, într-atât de exact contrariul domnişoarei Debenham, încât prea bătea la ochi. Apoi a trebuit să născocească la repezeală un nume, şi asociaţia inconştientă de idei a trădat-o. Ne-a spus că o chema domnişoara Freebody, nu-i aşa?

— Da.

— Ei bine, s-ar putea să nu ştiţi, dar există un magazin la Londra, care s-a numit până nu de mult „Debenham şi Freebody”. Obsedată de numele de Debenham, trebuia să găsească repede un alt nume, şi primul care i-a venit în minte a fost Freebody. Fireşte, mi-am dat seama imediat.

— Deci, încă o minciună. De ce-o fi făcut-o?

— Din loialitate, poate. Asta însă cam încurcă lucrurile.

— Pe legea mea, izbucni Bouc, dar ce, fiecare persoană din acest tren minte?

— Tocmai asta, spuse Poirot, va trebui să aflăm.