Capitolul II

HOTELUL TOKOTLIAN

La hotel, Hercule Poirot ceru o cameră cu baie. Apoi se îndreptă spre biroul de recepţie să se intereseze dacă nu-i sosiseră scrisori.

Găsi trei scrisori şi o telegramă. La aceasta din urmă se uită oarecum surprins. Nu se aşteptase la aşa ceva.

O desfăcu calm şi cu grijă, ca de obicei. Cuvintele tipărite se înlănţuiau distinct, reliefat.

„Evoluţia prezisă cazului Kassner luat întorsătură neaşteptată rog reveniţi urgent”.

„Asta mai lipsea”, murmură Poirot înciudat. Se uită la ceas.

— Trebuie să plec la noapte, îi spuse portarului. La ce oră pleacă Simplon Orientul?

— La nouă, domnule.

— Poţi să-mi iei un bilet la vagonul de dormit?

— Bineînţeles, domnule. Nu-i nici o greutate. În acest sezon, trenurile sunt aproape goale. Doriţi la clasa întâi, sau la a doua?

— La întâi.

— Très bien, Monsieur. Până unde mergeţi?

— La Londra.

— Bien, Monsieur. Vă voi lua un bilet până la Londra şi vă voi rezerva o cuşetă la vagonul de dormit Istanbul-Calais.

Poirot se uită din nou la ceas. Era opt fără zece.

— Mai am timp să mănânc ceva?

— Bineînţeles, domnule.

Poirot îl salută cu o mişcare a capului. Se duse la biroul de recepţie pentru a anunţa că renunţă la cameră, după care, traversând holul, intră în restaurant.

În timp ce dădea chelnerului comanda, simţi o mână pe umăr.

— Oh, bătrâne, iată o surpriză plăcută, auzi o voce în spatele lui.

Cel care rostise cuvintele era un bărbat între două vârste, scund şi corpolent, cu părul tuns perie. Zâmbea încântat.

Poirot sări în picioare

— Domnule Bouc.

— Domnule Poirot.

Bouc era belgian, director la „Compagnie Internaţionale des Wagons Lits”, şi cunoştinţa sa cu Poirot, fosta stea a poliţiei belgiene, dura de ani de zile.

— Departe de casă, mon cher, spuse Bouc.

— O mică afacere în Siria.

— Aha! Şi când te întorci acasă?

— La noapte.

— Splendid! Şi eu la fel. Mai precis, vom călători împreună până la Lausanne, unde am nişte treburi. Bănuiesc că iei Simplon Orientul?

— Da, tocmai am cerut un loc la vagonul de dormit. De fapt, aş fi vrut să rămân câteva zile aici, dar am primit o telegramă care mă cheamă urgent în Anglia într-o problemă importantă.

— Aha! Ei, afacerile-s afaceri! Iar dumneata eşti, cum s-ar spune, în vârful piramidei acum, bătrâne!

— Ei, puţin succes poate că am avut.

Poirot încercă să pară modest, dar nu prea-i reuşi. Bouc izbucni în râs.

— Ne vedem mai târziu, îi spuse el.

Aplecat acum deasupra farfuriei, Poirot se străduia să nu-şi moaie mustăţile în supă. Ducând la bun sfârşit această treabă, privi în jur, în aşteptarea felului următor.

La mese se aflau vreo şase bărbaţi, dintre care numai doi îi atraseră atenţia.

Aceştia stăteau împreună la o masă, nu prea departe de el. Cel mai tânăr, de vreo treizeci de ani, cu o figură agreabilă, era fără îndoială american. Totuşi nu el, ci celălalt trezi interesul detectivului nostru.

Acesta era un om între şaizeci şi şaptezeci de ani. Văzut de la distanţă, avea aerul binevoitor al unui filantrop: frunte boltită, care se continua într-un uşor început de chelie, şi gură surâzătoare, lăsând să se vadă dantura falsă, foarte albă. Totul părea să-ţi spună că ai în faţă o persoană cumsecade. Numai ochii dezminţeau această impresie: mici, foarte reci, şi vicleni. Şi nu numai atât. Spunându-i ceva tovarăşului său mai tânăr, se uită împrejur, şi atunci privirea i se opri o clipă asupra lui Poirot, suficient pentru ca acesta să remarce o răutate ciudată, o încordare neobişnuită în căutătura lui. Apoi se ridică.

— Plăteşte nota, Hector, spuse.

Vocea îi era puţin răguşită. Avea un timbru straniu, melodios, oarecum ameninţător.

Întorcându-se în hol pentru a-şi regăsi prietenul, Poirot îi zări pe cei doi pregătindu-se să părăsească hotelul. Bărbatul cel tânăr supraveghea transportarea bagajelor. După puţină vreme împinse uşa de sticlă de la intrare şi spuse:

— Totul e gata, domnule Ratchett.

În loc de răspuns, bătrânul mormăi ceva şi ieşi.

— Eh bien, spuse Poirot, ce părere ai de aceştia doi?

— Americani, rosti Bouc.

— Fireşte că-s americani, dar ce crezi despre ei?

— Tânărul pare foarte simpatic.

— Şi celălalt?

— Să-ţi spun drept, nu-mi place. Mi-a făcut o impresie proastă. Dar dumitale?

Poirot stătu o clipă pe gânduri.

— Când a trecut pe lângă mine, în restaurant, am avut o senzaţie curioasă. Era ca şi cum m-aş fi aflat o clipă lângă un animal sălbatic, dar sălbatic, înţelegi!

— Şi totuşi, arată foarte onorabil.

— Întocmai! Corpul, adică cuşca, e foarte onorabil, dar printre gratii se observă figura fiarei.

— Ai multă imaginaţie, bătrâne, spuse Bouc.

— S-ar putea. Totuşi nu-mi iese din cap că m-am aflat pentru o clipă în preajma răului.

— Vorbeşti de acel respectabil gentleman american?

— Da, de acel respectabil gentleman american.

— Fie, spuse Bouc binevoitor. S-ar putea. E mult rău pe lumea asta.

În clipa aceea se deschise uşa şi portarul intră şi se îndreptă spre ei. Părea frământat şi cam jenat.

— E nemaipomenit, domnule, îi spuse lui Poirot. N-am mai găsit nici o cuşetă liberă la clasa întâi.

— Cum? Strigă Bouc. În acest sezon? Ah, atunci, fără îndoială, o fi un grup de ziarişti sau politicieni…

— Nu ştiu, domnule, vorbi portarul, întorcându-se spre el respectuos, dar aşa stau lucrurile.

— Bine, bine, îi spuse Bouc şi i se adresă apoi lui Poirot. Fii fără grijă, prietene. Aranjăm noi ceva. Întotdeauna există un compartiment, numărul 16, care e liber. Conductorul are grijă de asta!

Zâmbi, apoi se uită la ceas.

— Hai, e timpul să mergem.

La gară, Bouc fu salutat cu mult respect de conductorul în uniformă cafenie al vagonului de dormit.

— Bună seara, domnule. Aveţi compartimentul numărul 1.

Strigă după nişte hamali, care încărcară bagajele domnilor şi le purtară de-a lungul vagonului pe care sta scris:

ISTANBUL-TRIESTE-CALAIS

— Am auzit că e plin astă-noapte?

— E de necrezut, domnule. Toată lumea şi-a găsit să călătorească în noaptea asta.

— Oricum, trebuie să-i găsim un loc aici acestui domn. E un prieten al meu. Poţi să-i dai numărul 16.

— E dat, domnule.

— Ce? Numărul 16?

Se uitară unul la altul, cu tâlc. Conductorul zâmbi. Era un bărbat înalt, între două vârste, cu o figură palidă.

— Cum vă spun, domnule, e absolut plin.

— Dar ce se întâmplă? Întrebă Bouc, înfuriindu-se. E vreo conferinţă undeva, vreo întrunire?

— Nu, domnule, o simplă coincidenţă. S-a întâmplat că mai mulţi oameni au preferat să călătorească în noaptea asta.

Bouc ţâţâi de supărare.

— La Belgrad, spuse el, va fi ataşat un vagon de la Atena, ca şi vagonul Bucureşti-Paris, de altfel. Dar la Belgrad ajungem de-abia mâine seară. Problema e ce facem în noaptea asta. Nu e vreo cuşetă liberă la clasa a doua?

— La clasa a doua este una, domnule…

— Bun, atunci…

— Dar e în compartimentul unei doamne. Se şi află o nemţoaică acolo, e cameristă.

— Oh, asta-i penibil! Exclamă Bouc.

— Nu te necăji, prietene, spuse Poirot. O să călătoresc într-un compartiment obişnuit.

— Nici nu mă gândesc. Şi, întorcându-se iar spre conductor: A sosit toată lumea?

— E drept, unul din pasageri n-a sosit încă.

Conductorul vorbea încet, ezitând.

— Vorbeşte, omule!

— Cuşeta numărul 7, la clasa a doua. Domnul n-a venit încă şi e nouă fără patru minute.

— Cine e?

Conductorul îşi consultă lista.

— Un englez. A. M. Harris.

— Un nume norocos, spuse Poirot. Am eu semnele mele: domnul Harris nu va veni.

— Pune bagajul domnului la numărul 7, zise Bouc. Dacă acest Harris soseşte între timp, o să-i spunem că e prea târziu, că un loc nu poate fi reţinut atâta vreme, în fine, aranjăm noi într-un fel. Ce, o să-mi fac acum griji pentru un oarecare domn Harris?

— Cum doreşte domnul, spuse conductorul, şi făcu semn hamalului lui Poirot încotro s-o ia.

Apoi se dădu deoparte, ca să-l lase pe Poirot să urce în tren.

— Tocmai la capăt, domnule, strigă el. Ultimul compartiment.

Poirot parcurse culoarul cu destulă greutate, întrucât majoritatea călătorilor ieşiseră din compartimentele lor. Scuzele sale politicoase sunau cu regularitatea unui ceasornic. În sfârşit, ajunse la compartimentul indicat. Înăuntru, aranjând valizele – tânărul american de la hotel…

Acesta se încruntă când îl văzu pe Poirot intrând.

— Scuzaţi-mă, îi spuse, cred c-aţi greşit. Reluă apoi, cu un efort considerabil, în franceză: Je crois que vous avez une erreur.

Poirot îi răspunse în englezeşte:

— Sunteţi domnul Harris?

— Nu, numele meu este MacQueen. Eu…

În acel moment, peste umărul lui Poirot, răsună vocea conductorului. O voce gâfâită, cu un ton implorator.

— Nu mai e nici un alt pat liber, Monsieur. Domnul a fost nevoit să vină aici.

În timp ce vorbea, închise fereastra de pe coridor şi începu să instaleze bagajele lui Poirot.

Amuzat, Poirot remarcă tonul de scuză din vocea conductorului. I se promisese, fără doar şi poate, un bacşiş bun dacă reuşea să păstreze compartimentul numai pentru celălalt pasager. Totuşi, chiar şi cel mai generos bacşiş îşi pierde efectul în faţa dispoziţiilor unui director al companiei.

După ce puse geamantanele în portbagaj, conductorul ieşi.

— Gata, domnule. Totul e în regulă. Patul dumneavoastră e cel de deasupra, numărul 7. Plecăm peste un minut.

Poirot intră în compartiment.

— Un fenomen rar, observă el, bine dispus. Conductorul unui vagon de dormit care să-ţi instaleze bagajele. Nemaipomenit!

Celălalt zâmbi. Se vedea că-i trecuse supărarea – probabil se hotărâse să ia lucrurile filosofic.

— Trenul e ticsit, spuse el.

Se auzi şuieratul locomotivei, prelungit, melancolic. Ieşiră amândoi pe culoar.

Afară o voce striga:

— Poftiţi în vagoane!

— Am pornit, zise MacQueen.

Dar nu porniseră. Şuieratul se auzi din nou.

— Vreau să spun, domnule, începu tânărul deodată, că dacă doriţi mai degrabă patul de jos, cum să spun, dacă vă vine mai uşor, vă stau la dispoziţie.

Un băiat simpatic.

— Nu, nu, se împotrivi Poirot, n-aş vrea să vă lipsesc de…

— Dar deloc…

— Sunteţi prea amabil…

Refuzuri politicoase de ambele părţi.

— Numai pentru o noapte, explică Poirot. La Belgrad…

— Aha, înţeleg. La Belgrad coborâţi…

— Nu tocmai. Ştiţi…

Trenul se smuci brusc. Amândoi se repeziră la fereastră, privind înspre peronul lung, luminat, care aluneca încet înapoi.

Orient Expresul pornise în călătoria sa de trei zile prin Europa.