Capitolul III

POIROT REFUZĂ UN CAZ

A doua zi, Poirot îşi făcu apariţia destul de târziu în vagonul restaurant. Se sculase devreme, dejunase singur şi-şi petrecuse restul dimineţii frunzărind însemnările despre cazul care-l rechema la Londra. În tot acest răstimp nu-l prea văzuse pe tânărul său vecin. Bouc îl salută de la masa la care stătea şi-l pofti să ia loc lângă el. Poirot se aşeză şi nu avu decât de profitat de avantajele unei mese servite printre primele, ca şi de aperitivele cele mai alese. Mâncarea, de asemenea, era neobişnuit de bună.

De-abia când ajunse la delicioasa brânză cu smântână, Bouc se îndreptă din şale şi-şi permise să atace şi alte domenii decât cele gastronomice. Era în acel moment sfânt de după un prânz bun, când tot omul devine filosof.

— Ah! Oftă el. Dacă aş fi avut pana unui Balzac! Ce-aş mai descrie această scenă.

Făcu un gest larg cu mâna.

— Da, e o idee, rosti Poirot.

— Va să zică, eşti de aceeaşi părere? Cred că ar fi ceva inedit, nu-i aşa? Şi totuşi, parcă nu-i aievea, prietene. Împrejurul nostru sunt oameni din toate clasele, de toate naţionalităţile şi vârstele. Timp de trei zile, aceşti oameni, străini unii de alţii, vor sta împreună. Vor dormi şi vor mânca sub acelaşi acoperiş. Iar la capătul acestor trei zile, se vor împrăştia care încotro, fiecare la treaba lui, fără să se mai revadă, poate, niciodată.

— Şi totuşi, spuse Poirot, să presupunem că se întâmplă un accident…

— Ah, nu, prietene…

— Înţeleg că din punctul dumitale de vedere ar fi regretabil. Dar hai, totuşi, pentru o clipă, să facem această presupunere. Atunci, probabil, toţi cei de faţă ar fi legaţi unul de altul… cu trup şi suflet.

— Ce zici de puţin vin? Zise Bouc, grăbindu-se să toarne în pahare. Eşti morbid, mon cher. Poate din cauza digestiei.

— E adevărat, recunoscu Poirot, mâncarea orientală nu-i tocmai potrivită pentru stomacul meu.

Sorbi din vin. Apoi, lăsându-se pe spate, cuprinse cu privirea întreg vagonul. Avea în faţa lui treisprezece oameni care, după cum observase Bouc, aparţineau tuturor claselor şi naţionalităţilor. Începu să-i studieze.

La masa din faţă stăteau trei bărbaţi. Poirot îşi spuse că, văzându-i singuri, chelnerii, cu flerul lor infailibil, îi aşezaseră la aceeaşi masă. Unul din ei, un italian solid, negricios, se scobea în dinţi, satisfăcut. În faţa lui stătea un englez uscăţiv, îngrijit îmbrăcat, cu acea figură lipsită de expresie, dezaprobatoare a valetului de meserie. La dreapta englezului, un american vânjos, într-un costum ţipător – vreun comis-voiajor.

— Ai dat lovitura, spunea acesta cu o voce puternică, nazală.

Italianul scoase scobitoarea din gură şi gesticulă larg.

— Păi sigur. Asta ziceam şi eu mereu.

Englezul se uită pe fereastră şi tuşi. Poirot îşi mută privirea în altă parte.

L-a o măsuţă stătea, foarte ţeapănă, una dintre cele mai urâte bătrâne pe care le văzuse vreodată. O urâţenie distinsă, mai curând fascinantă decât respingătoare. Stătea foarte dreaptă. În jurul gâtului purta un colier de perle foarte mari care, oricât de ciudat ar părea, erau veritabile. Mâinile îi erau acoperite cu inele. Pe umeri îi atârna un mantou de blană. O tocă neagră îi acoperea creştetul capului, reliefând, prin contrast, faţa galbenă, ca de broască.

Tocmai îi vorbea chelnerului, cu o voce limpede, politicoasă, dar extrem de autoritară.

— Fii aşa de bun şi du în compartimentul meu o sticlă de apă minerală şi un pahar mare cu suc de portocale. Ai grijă ca la masa de seară să am pui gătit fără sos şi peşte fiert.

Chelnerul îi dădu, respectuos, asigurările cuvenite.

Bătrâna îi mulţumi discret din cap şi se ridică. Se uită o clipă la Poirot, apoi trecu mai departe, cu o nepăsare tipic aristocratică.

— E prinţesa Dragomiroff, îi şopti Bouc. Rusoaică. Bărbatul ei a făcut avere înainte de revoluţie şi a investit-o în străinătate. E foarte bogată. O cosmopolită.

Poirot încuviinţă din cap. De altfel, auzise de prinţesa Dragomiroff.

— E o personalitate, continuă Bouc. Urâtă foc, dar impune. Eşti de acord?

Poirot era de acord.

La o altă masă din cele mari, Mary Debenham se afla în compania a două femei. Una din ele, de vârstă mijlocie, înaltă, purta o bluză în carouri şi fustă de stofă. Părul decolorat era strâns într-un coc imens, aranjat fără gust; avea ochelari şi o faţă lungă şi blajină, ca de oaie. Asculta cu atenţie ce spunea a treia femeie, o bătrână vânjoasă, cu o figură simpatică, care vorbea limpede, monoton, fără să dea nici cel mai mic semn că s-ar gândi să respire sau să termine ce avea de spus.

— Şi cum spunea fiică-mea, de-aia – zice – nu poţi să aplici metodele americane în ţara asta. Şi e şi normal ca oamenii de pe-aici să fie indolenţi – zicea ea. Doar nu-i zoreşte nimeni. Dar oricum, aţi fi mirate să aflaţi ce se face la colegiul nostru. Au pus mâna pe nişte profesori minunaţi. Cred că nimic nu valorează mai mult decât educaţia. Trebuie să aplicăm idealurile noastre occidentale şi să-i învăţăm pe cei din Orient să le adopte. Fiică-mea mai zicea că…

Trenul intră într-un tunel. Vocea, calmă, monotonă, se auzi mai înăbuşit.

La masa următoare, de fapt o măsuţă, colonelul Arbuthnot stătea singur. Privea fix în creştetul domnişoarei Debenham. Nu mai stăteau împreună, deşi ar fi putut foarte uşor s-o facă. De ce?

Probabil, se gândi Poirot, Mary Debenham o fi avut ceva împotrivă. O guvernantă ştie să fie prudentă. Aparenţele contează. O femeie care trebuie să-şi câştige existenţa trebuie să fie discretă.

Privirea îi alunecă spre cealaltă parte a vagonului. În colţul cel mai îndepărtat, lângă perete, şedea o femeie trecută de prima tinereţe, îmbrăcată în negru. Avea o faţă lată, lipsită de expresie. Nemţoaică sau scandinavă, opină Poirot. Probabil cameristă.

Mai departe, o pereche prinsă într o discuţie animată. Bărbatul purta haine englezeşti dintr-o stofă uşoară, dar se vedea bine că nu era englez. Deşi Poirot nu-i zărea decât ceafa, forma capului şi linia umerilor îl trădau. Un bărbat bine făcut. Îşi întoarse brusc capul, astfel că Poirot putu să-l vadă din profil. Într-adevăr, un bărbat foarte frumos, de vreo treizeci de ani, cu o mustaţă mare, îngrijită.

Femeia din faţa lui era foarte tânără, o fetişcană aproape – dacă avea douăzeci de, ani. Purta un taior negru, strâns pe corp, o bluză albă de satin, iar părul îi era adunat într-un coc mic, după ultima modă. Avea o figură frumoasă, stranie, cu pielea foarte albă, ochii mari, căprui, iar părul, negru ca tăciunele; mâinile îi erau îngrijite, iar unghiile date cu lac roşu. Pe unul din degete purta un inel cu un smarald mare montat în platină. În clipa aceea fuma dintr-un portţigaret lung. Se vădea o oarecare cochetărie în vocea şi în privirea ei.

— E drăguţă… Şi cochetă, murmură Poirot. Soţ şi soţie, nu-i aşa?

Bouc dădu din cap.

— Ambasada ungară, cred, spuse el. O pereche reuşită.

Şi, în sfârşit, ultimii doi meseni – vecinul de compartiment al lui Poirot, MacQueen, şi patronul lui, domnul Ratchett. Acesta din urmă stătea cu faţa spre Poirot, şi pentru a doua oară Poirot remarcă expresia respingătoare şi falsa bunăvoinţă din ochii-i mici, întunecaţi şi cruzi.

Bouc observă, fără îndoială, o schimbare pe chipul prietenului său.

— Te uiţi la animalul tău sălbatic? Îl întrebă el.

Poirot dădu din cap.

Chelnerul servi cafeaua. Bouc, care terminase masa mai devreme, se ridică în picioare.

— Mă duc în compartimentul meu, spuse. Când termini, vino să mai stăm de vorbă.

— Cu plăcere.

Poirot sorbi din cafea şi mai ceru chelnerului un lichior. Acesta tocmai trecea de la o masă la alta, pentru a încasa notele de plată. Se auzi din nou glasul strident, piţigăiat al bătrânei americane:

— Fiică-mea zicea: ia o cartelă cu bonuri de masă, şi nu mai ai nici un fel de bătaie de cap. Acum nu mai e aşa. Se pare că ăştia opresc zece la sută remiză. Şi mai e şi apa asta minerală, care are un gust ciudat. Şi ce mă surprinde e că n-au nici Evian şi nici Vichy.

— Cum să spun… Sunt nevoiţi să servească apă locală, îi explică vecina ei cu chip de oaie.

— Oricum, mi se pare ciudat. Privi cu dispreţ, la grămada de mărunţiş de pe masa din faţa ei: Uită-te la chestiile astea pe care mi le-a dat, dinari, sau mai ştiu eu ce. Un adevărat gunoi. Vorba fiicei mele…

Mary Debenham se ridică şi, salutându-şi comesenele, se îndreptă spre uşă. Colonelul Arbuthnot porni în urma ei. Adunându-şi mărunţişul atât de dispreţuit, bătrâna americană se ridică şi ea, urmată de femeia cu chip de oaie. Perechea de unguri plecase. În vagon mai rămăseseră doar Poirot, Ratchett şi MacQueen.

Ratchett îi spuse ceva lui MacQueen, după care acesta se sculă de la masă şi părăsi vagonul. Apoi Ratchett se ridică şi el, dar în loc să-l urmeze pe MacQueen, se aşeză pe neaşteptate pe scaunul din faţa lui Poirot.

— Aveţi cumva un foc? Întrebă el. Vocea îi era melodioasă, puţin nazală. Numele meu e Ratchett.

Poirot înclină uşor capul. Băgă mâna în buzunar, de unde scoase o cutie de chibrituri pe care i-o întinse celuilalt. Ratchett o luă dar nu aprinse nici un chibrit.

— Cred că am plăcerea să vorbesc cu domnul Hercule Poirot, nu-i aşa?

Poirot dădu din nou din cap.

— Aţi fost corect informat, domnule.

Detectivul simţi aţintită asupra lui privirea aceea ciudată, sfredelitoare, care-l iscodea şi-l cântărea meticulos.

— Aşa cum se obişnuieşte la noi, continuă americanul, o să merg direct la ţintă. Domnule Poirot, aş vrea să vă angajez.

Poirot se încruntă.

— Clientela mea, domnule, este limitată în ziua de azi. Mă ocup de foarte puţine cazuri.

— Dar, fireşte, înţeleg perfect. Propunerea mea însă, domnule Poirot, înseamnă o groază de bani. Şi repetă cu vocea lui melodioasă, convingătoare: O groază de bani.

Poirot tăcu câteva clipe, apoi spuse:

— În ce constă propunerea dumneavoastră, domnule… Ratchett?

— Domnule Poirot, sunt un om bogat, foarte bogat. Iar oamenii în situaţia mea au duşmani. Ei bine, am un duşman.

— Numai unul?

— Ce vreţi să spuneţi? Se răsti Ratchett.

— Domnule, ştiu din experienţă că atunci când un om ca dumneavoastră are, cum aţi spus, duşmani, asta înseamnă că are mai mulţi, nu unul.

Ratchett se mai linişti în urma acestui răspuns. Spuse grăbit:

— Da, înţeleg. Un duşman sau mai mulţi – nu contează. Ceea ce contează e securitatea mea.

— Securitatea?

— Am fost ameninţat cu moartea, domnule Poirot. Acum îmi port singur de grijă. Şi scoase, o clipă, din buzunarul hainei un mic pistol automat. Apoi urmă cu o voce dură: Nu cred că sunt genul de om care poate fi luat prin surprindere. Dar dacă mă gândesc mai bine, nu strică să mă asigur de două ori. Cred că aţi fi omul potrivit pentru banii mei, domnule Poirot. Şi nu uitaţi, e vorba de o groază de bani.

Poirot îl cercetă gânditor câteva clipe. Figura îi era absolut impenetrabilă.

— Regret, domnule, rosti în cele din urmă, dar nu pot accepta.

Celălalt îl scrută atent.

— Cât? Întrebă.

Poirot clătină din cap.

— Nu m-aţi înţeles, domnule. Am avut mult noroc în profesiunea mea. Am destui bani pentru a-mi satisface atât necesităţile cât şi capriciile. Acum mă ocup doar de cazuri care… Mă interesează.

— Jucaţi tare, spuse Ratchett. Douăzeci de mii de dolari vă spun ceva?

— Nu.

— Mai mult nu dau. Ştiu cât îmi valorează pielea.

— Şi eu, domnule Ratchett.

— Ce vă deranjează în propunerea mea?

Poirot se ridică în picioare.

— Dacă-mi veţi scuza francheţea, vă voi spune. Nu-mi place mutra dumneavoastră, domnule Ratchett.

Şi zicând acestea, părăsi vagonul.