Capitolul VI

O FEMEIE?

— Mai întâi de toate, spuse Poirot, aş vrea să schimb câteva cuvinte cu tânărul MacQueen. El ar putea să ne dea unele informaţii preţioase.

— Desigur, aprobă Bouc, întorcându-se către şeful de tren. Pofteşte-l pe domnul MacQueen.

Şeful de tren plecă să execute ordinul. Între timp, conductorul se întoarse cu un teanc de paşapoarte şi bilete de tren. Bouc le luă în primire.

— Mulţumesc. Michel. Cred că ar fi mai bine dacă te-ai întoarce la postul dumitale. Mărturia dumitale o vom primi oficial, mai târziu.

— Prea bine, domnule, spuse acesta şi ieşi.

— După ce-l vom auzi pe tânărul MacQueen, spuse Poirot, poate că domnul doctor va avea amabilitatea să meargă împreună cu mine în compartimentul domnului Ratchett.

— Desigur.

— După ce vom termina acolo…

În acel moment, însă, uşa se deschise şi apăru şeful de tren însoţit de MacQueen. Bouc se ridică.

— Stăm cam înghesuiţi aici, spuse el amabil. Poftim în locul meu, domnule MacQueen. Domnul Poirot se va aşeza în faţa dumitale… Aşa…

Apoi se întoarse către şeful de tren.

— Evacuează pe toată lumea din vagonul restaurant. Vagonul va fi la dispoziţia domnului Poirot. Vei conduce ancheta acolo, mon cher, nu-i aşa?

— Da, cred că e mult mai bine aşa.

MacQueen se uita când la unul când la altul, nereuşind să înţeleagă franceza lor cam iute.

— Qu'est ca qu'il y a? Articulă el chinuit. Pourquoi. {3}

Cu un gest hotărât, Poirot îi făcu semn să se aşeze.

MacQueen luă loc şi începu din nou:

— Pourqoui…? Apoi revenindu-şi, o luă pe limba lui: Despre ce e vorba? S-a întâmplat ceva?

Poirot dădu din cap.

— Întocmai. S-a întâmplat ceva. Fii pregătit pentru o lovitură. Patronul dumitale, domnul Ratchett, a murit.

MacQueen scoase un şuierat. Ochii i se aprinseră puţin. În rest, nu manifestă nici un semn de uimire sau durere.

— Deci, până la urmă, tot nu s-au lăsat, spuse el.

— Ce vrei să spui cu asta, domnule MacQueen?

MacQueen ezită.

— Crezi că domnul Ratchett, reluă Poirot, a fost asasinat?

— Păi n-a fost? De astă dată MacQueen era acela care se arăta mirat. Bineînţeles, adăugă el încet, bineînţeles că asta cred. Sau vreţi să spuneţi că a murit în somn? Nu, bătrânul era tare ca un… ca un…

Se opri, zâmbind încurcat.

— Nu, nu, spuse Poirot, presupunerea dumitale e întru totul adevărată. Domnul Ratchett a fost asasinat. Înjunghiat. Dar aş vrea să ştiu de ce erai atât de sigur că a fost omorât, şi că n-a murit aşa, de moarte bună.

MacQueen şovăi.

— Aş vrea să mă lămuresc, spuse el. Cine sunteţi, exact, dumneavoastră? Şi de unde sunteţi?

— Reprezint „La Compagnie Internaţionale des Wagons Lits”. Făcu o pauză, apoi adăugă: Sunt detectiv. Numele meu este Hercule Poirot.

MacQueen nu se arătă deloc surprins. Spuse doar:

— Oh, da?

Şi aşteptă ca celălalt să continue.

— Poate că numele vă spune ceva?

— Da, mi se pare oarecum cunoscut… Numai că întotdeauna am fost convins că trebuie să fie numele unui croitor de dame.

Poirot îl privi cu dezgust.

— Nemaipomenit! Exclamă el.

— Ce e nemaipomenit?

— Nimic, nimic. Să continuăm. Aş vrea să-mi relatezi, domnule MacQueen, tot ce ştii despre mort. Îi erai cumva rudă?

— Nu. Sunt… Am fost… Secretarul lui.

— De când?

— Cam de un an.

— Fii bun şi spune-mi tot ce ştii.

— Ei bine, l-am întâlnit pe domnul Ratchett în urmă cu un an, în Persia…

Poirot îl întrerupse.

— Ce căutai acolo?

— Venisem de la New York să văd o concesiune petrolieră. Nu cred să vă intereseze. În orice caz, o cam făcusem de oaie, eu şi prietenii mei. Domnul Ratchett trăsese la acelaşi hotel. Tocmai se certase cu secretarul său. Mi-a oferit mie postul, şi am acceptat. N-aveam nimic de făcut, aşa că am fost bucuros să găsesc pe loc o slujbă bine plătită.

— Şi de atunci?

— Am tot călătorit. Domnul Ratchett voia să vadă lumea. Numai că-l împiedica faptul că nu ştia nici o limbă străină. Eu eram mai mult ghid decât secretar. A fost o viaţă plăcută.

— Acum, spune-mi tot ce ştii despre patronul dumitale.

MacQueen ridică, încurcat, din umeri.

— Nu-i chiar atât de uşor.

— Care era numele lui întreg?

— Samuel Edward Ratchett.

— Era cetăţean american?

— Da.

— Din ce parte a Americii?

— Nu ştiu.

— Bine, spune mi atunci ce ştii.

— Domnule Poirot, adevărul-adevărat o că nu ştiu absolut nimic! Domnul Ratchett nu vorbea niciodată despre sine sau despre viaţa pe care a dus-o în America.

— Care crezi că era motivul?

— Nu ştiu. Mi-am închipuit că i-o fi fost ruşine de originile sale. Aşa sunt unii oameni.

— Te satisface această explicaţie?

— Ca să fiu sincer, nu.

— Avea rude?

— Nu mi-a pomenit niciodată.

Poirot insistă.

— Trebuie să-ţi fi formulat vreo ipoteză, domnule MacQueen.

— Da, într-adevăr. În primul rând, nu cred că Ratchett e numele lui real. Cred că a părăsit America tocmai ca să scape de cineva, sau de ceva. Cred că a reuşit… Până în urmă cu câteva săptămâni.

— Când ce s-a întâmplat?

— Când a început să primească scrisori… Scrisori de ameninţare.

— Dumneata le-ai văzut?

— Da. Eu mă ocupam de corespondenţă. Prima scrisoare a sosit acum vreo două săptămâni.

— Aceste scrisori au fost distruse?

— Nu. Cred că mai am vreo două printre hârtiile mele. Una dintre ele, ştiu că a rupt-o Ratchett într-un moment de furie. Să vi le aduc?

— Dacă eşti atât de bun.

MacQueen plecă şi se întoarse după câteva minute. Îi întinse lui Poirot două foi de hârtie, cam mototolite.

Prima scrisoare avea următorul conţinut:

Crezi că ne-ai tras pe sfoară, nu-l aşa? Şi că ai scăpat? Nici nu te gândi. Suntem pe cale să punem mâna pe tine, Ratchett. Şi vom pune!

Nici o semnătură. Fără să scoată o vorbă, doar cu sprâncenele încruntate, Poirot luă şi a doua scrisoare.

O să te înhăţăm Ratchett! Destul de curând. Punem noi mâna pe tine, pricepi?

Poirot aşeză scrisoarea deoparte.

— Stilul e acelaşi, zise el. Nu însă şi scrisul.

MacQueen se holbă la el.

— Dumneata n-ai observat, spuse Poirot binevoitor. E nevoie de un ochi experimentat. Această scrisoare n-a fost scrisă de o singură persoană, domnule MacQueen, ci de două sau mai multe persoane, dintre care fiecare a scris, pe rând, câte o literă sau un cuvânt. Apoi sunt scrise cu litere de tipar, ceea ce îngreuiază identificarea autorilor.

Se întrerupse o clipă, apoi reluă:

— Ştii că domnul Ratchett mi-a solicitat ajutorul?

— Dumneavoastră?

Uimirea lui MacQueen îl convinse pe Poirot că tânărul nu ştia, într-adevăr, nimic.

— Da, mie. Era alarmat. Spune-mi, cum a reacţionat când a primit prima scrisoare?

MacQueen ezită câteva clipe.

— E greu de spus. Furia i-a trecut foarte repede… A început să râdă, liniştit, ca de obicei. Dar într-un fel – şi tânărul se înfioră puţin – am simţit că sub calmul lui se ascunde ceva.

Poirot dădu din cap. Apoi îl întrebă pe neaşteptate:

— Domnule MacQueen, vrei să-mi spui, dar absolut sincer, ce părere aveai despre patronul dumitale? Ţineai la el?

Hector MacQueen rămase tăcut câteva clipe.

— Nu, spuse el, într-un târziu, nu ţineam la el.

— De ce?

— Nu pot să vă spun exact. Era întotdeauna, în felul său, foarte amabil. Se întrerupse un moment, apoi urmă: O să vă spun adevărul, domnule Poirot. Îmi era antipatic. Îl dispreţuiam şi nu aveam încredere în el. Era, sunt sigur, un om crud şi periculos. Trebuie, totuşi, să recunosc că nu am nici un fel de temeiuri în sprijinul acestei păreri.

— Îţi mulţumesc, domnule MacQueen. Încă o întrebare: când l-ai văzut ultima dată pe domnul Ratchett în viaţă?

— Astă-noapte, pe la… se gândi o clipă – pe la zece. M-am dus în compartimentul lui să-mi dicteze ceva.

— În legătură cu ce?

— Nişte plăcuţe de faianţă şi vase antice pe care le-a cumpărat în Persia. Nu-i trimiseseră ceea ce cumpărase. A urmat o corespondenţă lungă şi enervantă.

— Şi asta a fost ultima dată când Ratchett a mai fost văzut în viaţă?

— Da, cred că da.

— Ştii cumva când a primit Ratchett ultima scrisoare de ameninţare?

— În dimineaţa zilei în care am plecat din Constantinopol.

— Aş mai vrea să te întreb ceva, domnule MacQueen. Erai în termeni buni cu patronul dumitale?

Ochii tânărului sclipiră brusc.

— Aţi putea crede că întrebarea asta o să mă ia cu furnicături pe la spate. Dar, cum se spune, „nu mă puteţi prinde cu nimic”. Eram în cei mai buni termeni.

— Aş vrea numele dumitale întreg şi adresa dumitale din America.

MacQueen îşi spuse numele – Hector Willard MacQueen – şi adresa din New York.

Poirot se lăsă pe spate şi-şi sprijini capul pe spetează.

— Asta-i tot, deocamdată, domnule MacQueen, spuse. Ţi-aş fi recunoscător dacă ai ţine pentru dumneata, câtăva vreme, ştirea morţii domnului Ratchett.

— Ar trebui înştiinţat şi valetul lui, Masterman.

— Probabil că ştie, îi răspunse Poirot, sec. Dacă-i aşa, încearcă să-l convingi să-şi ţină gura.

— N-o să fie prea greu. E un englez care respectă zicala „fereşte-te de cei dimprejur”. Are o părere proastă despre americani şi nici un fel de părere despre celelalte naţionalităţi.

— Mulţumesc, domnule MacQueen.

Americanul se ridică şi ieşi.

— Ei? Spuse Bouc. Crezi că a spus adevărul?

— Pare cinstit şi dintr-o bucată. N-a simulat nici un fel de afecţiune pentru stăpânul său, cum ar fi făcut-o dacă ar fi fost amestecat într-un fel. E drept, Ratchett nu i-a spus că a încercat să mă angajeze şi că nu a reuşit, dar nu cred că asta e împotriva lui. Îmi închipui că domnul Ratchett era un gentleman care nu prea flecărea la întâmplare.

— Eşti de părere, deci, că cel puţin e persoană e nevinovată, rosti Bouc, jovial.

Poirot îi aruncă o privire plină de reproş.

— Eu? Eu suspectez pe toată lumea, până în ultima clipă. Totuşi, trebuie să recunosc că nu prea îl văd pe acest sobru şi perspicace MacQueen pierzându-şi cumpătul şi înjunghiindu-şi victima de douăsprezece sau paisprezece ori. Nu se potriveşte cu felul lui de a fi… Nu se potriveşte deloc.

— Aşa e, spuse Bouc, dus pe gânduri. Asta e fapta unui om aproape înnebunit de ură. Te gândeşti mai degrabă la un temperament latin, sau, vorba amicului nostru, şeful de tren, la o femeie.