Capitolul V

CRIMA

Nu reuşi să adoarmă de îndată. Poate pentru că trenul stătea pe loc. Era ciudat de liniştit pentru o gară. Dimpotrivă, zgomotele din tren păreau neobişnuit de puternice. Îl auzi pe Ratchett mişcându-se, apoi un plescăit de parcă s-ar fi răsturnat lavoarul cu apă, robinetul curgând, lipăit de paşi şi din nou un plescăit. Pe coridor, răsunară nişte paşi, târşâiţi, ai cuiva cu papuci de casă în picioare.

Hercule Poirot stătea întins, cu mâinile sub cap, cu ochii aţintiţi în tavan. De ce o fi gara asta atât de liniştită? Îşi simţi gâtul uscat. Uitase să ceară sticla cu apă minerală. Privi din nou la ceas. Trecuse de unu şi un sfert. Să sune după conductor şl să-i ceară nişte apă minerală? Întinse degetul spre sonerie, când auzi deodată un zbârnâit. Îşi trase degetul înapoi. Evident, nu putea nici omul ăsta să răspundă la toate apelurile.

Zbrr… Zbrrr… Zbrrr…

Zbârnâitul soneriei nu mai contenea. Dar unde o fi conductorul? Cel care chema îşi pierduse răbdarea.

Zbrrr…

În orice caz, îşi înfipsese bine degetul în buton. În sfârşit, se auziră paşi grăbiţi. Conductorul. Bătu la o uşă, nu prea departe de Poirot. Apoi se auziră voci – cea a conductorului, politicoasă, cerându-şi scuze, şi a unei femei, vehementă, guralivă. Doamna Hubbard!

Poirot zâmbi.

Cearta – dacă se putea vorbi de aşa ceva, căci doamna Hubbard cu debitu-i neîntrerupt îl copleşise pe bietul om, care abia mai putea strecura câteva cuvinte – mai dură o vreme. În cele din urmă, se părea că lucrurile se mai liniştiseră. Poirot auzi clar de astă dată: „Noapte bună, doamnă”, şi o uşă închizându-se.

Apoi apăsă şi el pe buton. Conductorul sosi de îndată. Era asudat şi neliniştit.

— Apă minerală, te rog.

— Bien, Monsieur.

Probabil că o licărire din ochii lui Poirot îl îmboldi să se descarce.

— Doamna americană…

— Ei, ce-i cu ea?

Omul îşi şterse fruntea

— Închipuiţi-vă ce mi-a făcut! O ţine una şi bună că e un bărbat în compartimentul ei! Spuneţi şi dumneavoastră, domnule. Într-un spaţiu atât de mic. (Şi arătă cu mâna cât.) Unde să se ascundă? Am încercat să-i explic, să-i arăt că e imposibil. Nimic. Nu se lasă deloc. Că s-a trezit deodată şi a simţit că e un bărbat înăuntru. Atunci, cum se face, am întrebat-o eu, că a ieşit afară şi a lăsat uşa zăvorâtă după el? Dar ea nu vrea să ştie de nimic. Parcă n-am avea şi alte griji pe cap. Zăpada asta…

— Ce-i cu zăpada?

— Domnul n-a observat? Trenul s-a oprit. Suntem înzăpeziţi. Dumnezeu ştie cât o să stăm aici. Îmi amintesc că o dată am stat înzăpeziţi vreo şapte zile.

— Unde suntem?

— Între Vincovici şi Brod.

— Oh, făcu Poirot necăjit.

Conductorul plecă şi se reîntoarse cu apa minerală.

— Noapte bună, domnule.

Poirot bău un pahar şi se culcă la loc.

Tocmai aţipise, când ceva îl trezi din nou. De astă dată era un zgomot surd. Ceva greu care se lovise de uşă. Se ridică în picioare, deschise uşa şi privi afară. Nimic. Doar pe coridor, în dreapta, observă o femeie, într-un chimono roşu, îndepărtându-se grăbită. La celălalt capăt îl zări pe conductor, aşezat pe scăunelul său. Scria ceva pe nişte foi mari de hârtie. Era o linişte desăvârşită.

„Hotărât lucru, sufăr de nervi”, îşi spuse Poirot şi se vârî sub pled.

De astă dată dormi până dimineaţă.

Când se trezi, trenul era tot nemişcat. Dădu la o parte perdeaua şi privi afară. Nămeţi mari de zăpadă peste tot.

Luă ceasul de pe noptieră: era trecut de nouă.

La zece fără un sfert, pus la punct şi spilcuit ca întotdeauna, îşi făcu apariţia în vagonul restaurant. Din toate părţile se auzeau văicăreli şi oftaturi.

Orice barieră între pasageri dispăruse. Erau toţi trup şi suflet în faţa nenorocirii comune. Lamentările doamnei Hubbard le acopereau pe ale celorlalţi.

— Fiică-mea zicea că o să fie cea mai plăcută călătorie din lume. Nici nu te aşezi bine, că ai şi ajuns la Paris. Şi-acum, uite, putem să stăm aici nu ştiu câte zile. Iar vaporul meu pleacă poimâine. Cum o să-l mai prind acum? Nici măcar nu pot să telegrafiez să-mi anuleze traversarea. Simt că înnebunesc.

Italianul, la rândul lui, declară că fi aşteaptă treburi urgente la Milano. Americanul cel solid nu găsi altceva de spus decât că „stăm cam prost, doamnă” şi încercă s-o liniştească pe doamna Hubbard, exprimându-şi părerea că trenul ar putea reface din întârziere.

— Sora mea… Copiii ei. Toţi mă aşteaptă, spuse suedeza, şi izbucni în plâns. Şi nu pot nici să-i anunţ. Ce-or să creadă? Or să-şi spună că mi s-a întâmplat vreo nenorocire.

— Câtă vreme o să rămânem aici? Se interesă Mary Debenham. Ştie cineva?

Vocea îi trăda neliniştea. Poirot observă însă că era mult mai calmă decât în timpul opririi neaşteptate pe care-o avuseseră în Taurus Expres.

Vocea doamnei Hubbard le acoperi din nou pe celelalte.

— Nimeni nu ştie nimic în trenul ăsta. Şi nimeni nu încearcă să facă ceva. O adunătură de străini, care habar n-au de nimic. Dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva acasă, s-ar fi găsit cineva să încerce cel puţin să facă ceva.

Arbuthnot se întoarse spre Poirot şi îi vorbi într-o aleasă franceză anglicanizată:

— Vous êtes un directeur de la ligne, je crois, Monsieur. Vous pouvez nous dâre. {2}

Poirot îl corectă, surâzând.

— Nu, nu, vorbi el englezeşte, nu sunt eu acela. Mă confundaţi cu prietenul meu, cu domnul Bouc.

— Oh, mă scuzaţi.

— Nu face nimic. E foarte firesc. Stau în compartimentul pe care-l ocupase dânsul înainte.

Bouc nu se afla în acel moment în vagonul restaurant. Poirot se uită împrejur să vadă cine mai lipseşte: prinţesa Dragomiroff şi perechea de unguri. De asemenea Ratchett, valetul acestuia, şi camerista.

Suedeza se şterse la ochi.

— Ce caraghioasă sunt! Spuse ea. Să plâng astfel. Totul o să se termine cu bine.

Această înţelepciune creştină nu era însă împărtăşită şi de ceilalţi.

— Dumitale îţi dă mâna să vorbeşti aşa, spuse MacQueen îngrijorat. Putem să stăm aici nu ştiu cât.

— În ce ţară suntem? Întrebă doamna Hubbard, printre lacrimi.

Aflând că e vorba de Iugoslavia, spuse:

— Oh, una din chestiile alea balcanice. Păi, la ce altceva te poţi aştepta?

— Dumneavoastră sunteţi singura mai calmă, i se adresă Poirot domnişoarei Debenham.

Ea ridică uşor din umeri.

— Ce poţi să faci?

— Sunteţi o filosoafă, domnişoară.

— Oh, asta implică o atitudine detaşată. Cred că sunt numai indiferentă. Am învăţat să evit emoţiile inutile.

Vorbea fără să-l privească. Se uita undeva, pe fereastră, la nămeţii mari de zăpadă.

— Aveţi o voinţă puternică, domnişoară, continuă Poirot, binevoitor. Cred că sunteţi cea mai tare dintre noi.

— Oh, nu, nicidecum. Cunosc pe cineva mult mai tare decât mine.

— Pe cine anume?

Ea păru să-şi revină brusc, să-şi dea seama că, în fond, vorbeşte cu un străin, un necunoscut, cu care până în această dimineaţă dacă schimbase câteva cuvinte.

Începu să râdă. Un râs politicos, dar straniu.

— Ei bine, să zicem doamna în vârstă. Aţi observat-o probabil. O bătrână foarte urâtă, dar fascinantă. Ajunge să ridice un deget şi să ceară ceva cu vocea ei politicoasă, şi toţi se pun imediat în mişcare.

— Se pun în mişcare şi pentru prietenul meu, domnul Bouc, spuse Poirot. Şi asta pentru că e un director al liniei, şi nu pentru că ar fi un om care impune.

Mary Debenham zâmbi.

Dimineaţa se scurgea pe nesimţite. Câţiva dintre călători, printre care şi Poirot, rămaseră în vagonul restaurant. Împreună, timpul trecea parcă mai repede. Poirot mai află şi alte amănunte despre fata doamnei Hubbard, despre statornicele obiceiuri ale răposatului domn Hubbard, de când se scula dimineaţă şi îşi începea micul dejun cu o porţie bună de fulgi de ovăz şi până la odihna de noapte când, băgându-se în pat, îşi trăgea în picioare şosetele croşetate de prea buna doamnă Hubbard.

Tocmai când asculta o relatare cam încurcată a suedezei despre ţelurile ei de misionară, unul dintre conductori intră în vagon şi se îndreptă spre el.

— Mă scuzaţi, domnule.

— Poftim?

— Domnul Bouc vă transmite omagiile sale şi ar fi bucuros dacă aţi fi atât de amabil să veniţi până la el pentru câteva clipe.

Poirot se ridică, ceru scuze suedezei şi o luă în urma conductorului. Nu era conductorul pe care-l ştia el; acesta era un bărbat voinic, chipeş.

Merseră de-a lungul coridorului până la capătul vagonului său, apoi trecură în celălalt vagon.

Conductorul bătu la o uşă, apoi se dădu deoparte şi-i făcu loc lui Poirot să intre.

Nu era compartimentul lui Bouc, ci unul de clasa a doua, ceva mai mare. În orice caz, părea ticsit.

Bouc şedea în colţ, lângă fereastră. În faţa lui stătea un bărbat scund, negricios, care se uita afară. În mijlocul compartimentului, în picioare, se aflau un bărbat solid, îmbrăcat într-o uniformă albastră (şeful trenului) şi conductorul vagonului său de dormit.

— Ah, bunul meu prieten! Exclamă Bouc. Intră. Avem nevoie de dumneata.

Bărbatul cel scund, de la fereastră, se mută cu un loc mai încolo şi Poirot, strecurându-se printre cei doi slujbaşi, se aşeză în faţa lui Bouc.

Expresia de pe faţa lui Bouc îi aprinse imaginaţia – cum obişnuia Poirot să spună. Era limpede că se întâmplase ceva neobişnuit.

— Ce s-a întâmplat? Întrebă el.

— E nimerită întrebarea. Mai întâi, înzăpezirea asta. Iar acum…

Făcu o pauză. Conductorul vagonului de dormit suspină înăbuşit.

— Iar acum ce?

— Iar acum un pasager zace mort în patul lui… Înjunghiat.

Vocea lui Bouc exprima o resemnare disperată.

— Un pasager? Care?

— Un american cu numele de…

— Căută în nişte hârtii – Ratchett, da, da, Ratchett.

— Într-adevăr, domnule, îngăimă conductorul.

Poirot se întoarse spre el. Omul era alb ca varul.

— Ar fi mai bine să iei loc, spuse Poirot. Nu te prea ţin picioarele.

Şeful trenului se dădu la o parte şi conductorul se prăvăli într-un colţ, ascunzându-şi faţa în mâini.

— Brrr! Făcu Poirot. Văd că nu-i de glumă.

— Bineînţeles. În primul rând, pentru că o crimă e o nenorocire prin ea însăşi. Apoi, de astă dată, şi împrejurările sunt neobişnuite. Aici unde ne aflăm nu putem face nici o mişcare. Putem rămâne aici ore întregi, ba chiar zile întregi. Şi încă ceva. În aproape toate ţările prin care am trecut, am avut poliţie locală pe tren. Dar în Iugoslavia, nu. Înţelegi?

— Da, asta o să ne dea multă bătaie de cap, spuse Poirot.

— Şi nu-i decât începutul. Doctorul Constantine… Oh, am uitat să vă prezint. Doctorul Constantine, domnul Poirot.

Cei doi se salutară.

— Doctorul Constantine e de părere că moartea a survenit în jurul orei unu noaptea.

— E greu să te pronunţi cu precizie în astfel de situaţii, spuse doctorul, dar cred că pot afirma cu siguranţă că omul a murit între miezul nopţii şi ora două.

— Când a fost văzut domnul Ratchett ultima oară în viaţă? Întrebă Poirot.

— Se ştie că era încă în viaţă pe la ora unu fără douăzeci, când a vorbit cu conductorul, îl lămuri Bouc.

— Într-adevăr, spuse Poirot. Am auzit şi eu. Asta a fost ultima oară?

— Da.

Poirot se întoarse către doctor, care continuă:

— Fereastra compartimentului domnului Ratchett a fost găsită larg deschisă, lăsând să se presupună că criminalul a fugit pe acolo. După părerea mea, însă, această fereastră deschisă nu-i decât o cursă. Oricine ar fi ieşit pe acolo ar fi lăsat urme clare în zăpadă. Or, nu există nici un fel de urme.

— Când a fost descoperită crima? Întrebă Poirot.

— Michel!

Conductorul se ridică. Faţa îi era încă palidă şi răvăşită.

— Spune acestui domn exact ce s-a întâmplat, îi ceru Bouc.

Conductorul începu să vorbească tulburat, întrerupându-se din când în când.

— Valetul domnului Ratchett… A bătut de câteva ori în uşă, azi dimineaţă. Nici un răspuns. Apoi, acum vreo jumătate de oră, a venit şi chelnerul. Voia să ştie dacă domnul ia micul dejun. Era unsprezece, ştiţi… Am deschis uşa cu cheia mea. Dar mai era şi lanţul pus. Din nou, nici un răspuns. De altfel, era foarte linişte înăuntru şi frig, foarte frig. Fereastra ora deschisă şi zăpada cădea înăuntru. M-am gândit, că domnul o fi avut o criză. M-am dus după şeful de tren şi împreună am rupt lanţul şi am intrat. Era… Ah, era îngrozitor!

Îşi acoperi din nou faţa cu mâinile.

— Aşadar, uşa era încuiată şi lanţul pus pe dinăuntru, spuse Poirot, dus pe gânduri. Nu e sinucidere, ce ziceţi?

Doctorul râse ironic.

— Se înjunghie oare un sinucigaş în douăsprezece… Cincisprezece locuri?

Poirot căscă ochii mari.

— Dar asta e o adevărată sălbăticie, spuse el.

— Aici e mâna unei femei, se auzi pentru prima oară glasul şefului de tren. Puteţi fi siguri că e mâna unei femei. Numai o femeie poate înjunghia aşa.

Doctorul Constantine luă o mină meditativă.

— Trebuie să fi fost o femeie foarte voinică, spuse el. N-aş vrea să vorbesc în termeni tehnici, care mai mult ne-ar încurca, dar pot să vă încredinţez că una sau două dintre lovituri au fost atât de puternice, încât au străpuns câteva zone compacte de oase şi muşchi.

— Nu e, după cum se vede, o crimă ştiinţifică, spuse Poirot.

— E cu totul neştiinţifică, continuă doctorul. Loviturile par date absolut la întâmplare. Unele au nimerit alături, neproducând aproape nici o rană. E ca şi cum făptaşul ar fi închis ochii şi, cuprins de o furie oarbă, ar fi izbit fără să se uite.

— E o femeie, vorbi iar şeful de tren. Femeile sunt aşa. Când le apucă furia, devin foarte puternice.

Şi dădu din cap, atât de convins încât ceilalţi bănuiră că omul vorbeşte din propria-i experienţă.

— Cred că pot şi eu să adaug ceva la ceea ce ştim până în prezent, spuse Poirot. Domnul Ratchett a stat de vorbă ieri cu mine. Mi-a spus, după câte am înţeles, că viaţa îi era în pericol.

— Suprimat, ăsta-i cuvântul american, nu-i aşa? Spuse Bouc. Aici nu-i o femeie, ci un gangster.

Şeful de tren părea mâhnit de eşecul teoriei sale.

— Dacă e aşa, spuse Poirot, atunci a făcut-o un amator.

Tonul vocii sale exprima o dezaprobare profesională.

— E printre călători un american solid, îşi continuă ideea Bouc, un om cu o figură oarecare, îmbrăcat cam fistichiu. Mestecă tot timpul gumă, ceea ce cred că nu se prea obişnuieşte în lumea bună. Ştii la cine mă refer?

Conductorul, căruia îi era adresată întrebarea, încuviinţă din cap.

— Da, domnule, numărul 16. Dar nu se poate să fi fost el. L-aş fi văzut intrând sau ieşind din compartiment.

— N-ai fi putut. N-ai fi putut. Dar ajungem şi la asta numaidecât. Problema e – ce facem?

Privi înspre Poirot. Acesta îi întoarse privirea.

— Hai, prietene, spuse Bouc. Pricepi ce-aş vrea să-ţi cer. Ştiu ce poţi. Te rog, preia acest caz. Nu, nu, nu refuza. Îţi dai seama, pentru noi… Vreau să spun pentru „Compagnie Internaţionale des Wagons Lits”, e o chestiune serioasă. Ce bine ar fi, când va sosi poliţia iugoslavă, să le putem comunica rezultatul! Dacă nu, amânări, neplăceri şi câte şi mai câte. Apoi, după cum ştii, tot felul de încurcături pricinuite unor persoane nevinovate. Şi, în loc de toate acestea, dumneata rezolvi misterul! Vom spune: „A avut loc o crimă… Şi iată criminalul!”.

— Şi dacă nu-l rezolv?

— Ah, mon cher. Vocea domnului Bouc deveni afectuoasă: Doar îţi cunosc reputaţia. Am auzit despre unele din metodele dumitale. E cazul ideal pentru dumneata. Să începi să cercetezi antecedentele tuturor acestor oameni, să le verifici buna-credinţă – toate astea iau timp şi pot isca nenumărate neplăceri. Dar nu te-am auzit oare zicând că pentru a rezolva un caz, e suficient să te aşezi într-un fotoliu şi să cugeţi? Ei bine, fă asta. Interoghează-i pe toţi pasagerii, cercetează cadavrul, examinează indiciile care apar ici şi colo, şi pe urmă… Ce să-ţi mai spun, am încredere în dumneata! Sunt sigur că faima dumitale nu-i vorbă goală. Aşază-te în fotoliu şi cugetă. Pune la treabă – cum te-am auzit de atâtea ori spunând – micile celule cenuşii, şi vei afla!

Se aplecă înainte, învăluindu-şi prietenul cu o privire plină de afecţiune.

— Încrederea dumitale mă emoţionează, spuse Poirot mişcat. După cum bine spui, nu poate fi vorba de un caz dificil. Eu însumi, astă-noapte… Dar mai bine să nu vorbim de asta acum. Ca să fiu sincer, întâmplarea mă intrigă. Tocmai mă gândeam, acum vreo jumătate de oră, că ne aşteaptă multe ore de plictiseală, înţepeniţi aici. Şi acum iată… Am în faţă o problemă care nu cere decât să fie rezolvată.

— Accepţi deci? Întrebă Bouc, nerăbdător.

— Fireşte. Preiau acest caz.

— Bravo! Vom fi cu toţi la dispoziţia dumitale.

— Pentru început, aş dori un plan al vagonului „Istanbul-Calais” şi o listă cu numele călătorilor care ocupă diferitele compartimente. Aş mai vrea, de asemenea, să văd paşapoartele şi biletele lor de drum.

— Michel o să aibă grijă de toate astea.

Conductorul ieşi.

— Ce alţi pasageri mai avem? Întrebă Poirot.

— În acest vagon, doctorul Constantine şi cu mine suntem singurii. În vagonul de Bucureşti e un domn în vârstă, puţin şchiop. Conductorul îl cunoaşte bine. Apoi vin vagoanele obişnuite, dar ele nu prezintă nici un interes pentru noi, întrucât au fost încuiate astă-noapte, după ce s-a servit cina. Înaintea vagonului „Istanbul-Calais” se află numai vagonul restaurant.

— Se pare, deci, spuse Poirot, că asasinul ar trebui căutat în vagonul „Istanbul-Calais”. Se întoarse către doctor: Asta voiaţi să spuneţi, mi se pare.

Doctorul încuviinţă.

— La o jumătate de oră după miezul nopţii, ne-am înzăpezit. De atunci nimeni n-a mai părăsit trenul.

Bouc adăugă solemn:

— Asasinul e printre noi… În tren…