Capitolul II.

Un strigăt de ajutor.

Era nouă şi cinci când, în dimineaţa următoare, am intrat în sufrageria comună, la micul dejun. Prietenul meu Poirot, punctual ca de obicei, spărgea coaja celui de-al doilea ou.

La intrarea mea, zâmbi.

— Ai dormit bine, nu-i aşa? Te-ai refăcut după o traversare atât de îngrozitoare? E o minune că eşti aproape punctual în dimineaţa asta. Pardon, cravata dumitale nu e simetrică. Dă-mi voie să ţi-o aranjez.

Cu altă ocazie, l-am descris pe Hercule Poirot. Un omuleţ extraordinar! Înalt de cinci picioare şi patru inci, cu capul în formă de ou ţinut uşor într-o parte, cu ochii de un verde strălucitor când era emoţionat, cu mustaţă stufoasă, militărească, şi un aer de imensă demnitate! Avea o înfăţişare elegantă, de dandy, o adevărată manie în ceea ce privea corectitudinea de orice fel. Un bibelou aşezat strâmb, sau o urmă de praf, ori o mică cută pe haina cuiva erau o adevărată tortură pentru acest omuleţ, şi nu-şi găsea tihna până nu remedia problema. „Ordine” şi „Metodă” erau zeii la care se închina. Avea un oarecare dispreţ faţă de probele concrete, ca, de exemplu, urme de paşi sau mucuri de ţigară, şi susţinea că, prin ele însele, n-ar fi dat niciodată posibilitate unui detectiv să soluţioneze o problemă. Apoi, ciocănindu-şi capul în formă de ou cu o comică mulţumire de sine, remarca cu o mare satisfacţie: „Adevărata muncă se face aici, în interior. Micuţele celule cenuşii… nu uita niciodată de micuţele celule cenuşii, mon ami!”

M-am aşezat pe scaun şi, ca răspuns la salutul lui Poirot, am remarcat că o oră de traversare pe mare între Calais şi Dover cu greu ar fi demnă de epitetul „îngrozitor”.

În semn de protest la remarca mea, Poirot îşi agită puternic în aer linguriţa.

— Du tout! Dacă într-o oră treci prin senzaţii şi emoţii din cele mai îngrozitoare, înseamnă că ai trăit multe ore! Oare nu un poet de-al vostru, englez, spune că timpul nu se măsoară în ore ci în bătăile inimii?

— Îmi închipui că Browning s-a referit, totuşi, la ceva mult mai romantic decât răul de mare.

— Pentru că era un englez, un insular pentru care la Manche nu însemna nimic. Oh, voi englezii! Cu nous autres e altceva. Închipuieşte-ţi că o doamnă dintre cunoştinţele mele de la începutul războiului a zburat la Ostende. Acolo a apucat-o o cumplită criză de nervi. Imposibil să se întoarcă după aceea, altfel decât traversând marea! Iar ea avea oroare – mais une horreur!

— De mare! Ce era de făcut? Nemţii se apropiau cu fiecare zi. Imaginează-ţi ce groaznică situaţie!

— Şi ce-a făcut? Am întrebat curios.

— Din fericire, soţul ei era un homme pratique. În plus, era şi foarte calm, crizele de nervi nu-l afectau deloc. Il l'a emportée simplement! Normal că la sosirea în Anglia era istovită, dar totuşi respira.

Poirot dădu din cap, serios. Mi-am compus o mină pe cât am putut de bună.

Brusc se înţepeni şi arătă într-un mod dramatic cu degetul spre aparatul de prăjit pâine.

— Ah, par exemple, c'est trop fort! Strigă.

— Ce e asta?

— Felia aceasta de pâine. N-ai remarcat-o? Scoase inculpata din aparat şi mi-o întinse spre examinare.

— E pătrată? Nu. E triunghiulară? Iarăşi nu. E măcar rotundă? Nu. Are vreuna dintre formele plăcute vederii? Ce simetrie avem aici? Niciuna.

— A fost tăiată dintr-o pâine de ţară, i-am explicat cu binişorul.

Poirot îmi aruncă o privire glacială.

— Ce inteligent e prietenul meu Hastings! Exclamă sarcastic. N-ai înţeles că-mi repugnă o astfel de pâine… o pâine făcută de mântuială, fără formă, pe care nici un brutar nu şi-ar permite s-o facă!

Am încercat să-i abat atenţia.

— Poşta a adus ceva interesant?

Poirot dădu din cap cu un aer nemulţumit.

— Încă nu m-am uitat prin corespondenţă, dar zilele astea n-a sosit nimic interesant. Marii criminali, criminalii de geniu, nu mai există. Ultimul caz pe care l-am avut a fost banal în ultimul grad. În realitate, m-am coborât doar la a recupera câinii de salon pierduţi de doamnele simandicoase! Ultimul caz care a prezentat un oarecare interes a fost acea mică afacere complicată a diamantului Yardly şi asta a fost… câte luni au trecut de-atunci, prietene?

Dădu din cap disperat, iar eu am izbucnit în râs.

— Fruntea sus, Poirot, lucrurile se vor schimba. Deschideţi corespondenţa. Nu poţi să ştii dacă n-apare la orizont un caz mare.

Poirot zâmbi şi, luând cuţitaşul de deschis scrisori de lângă el, desfăcu câteva plicuri aflate aproape de farfuria lui.

— O notă de plată. Altă notă de plată. Asta înseamnă că am devenit extravagant la bătrâneţe. Aha! Un bilet de la Japp.

— Da? Am ciulit urechile. Nu o dată inspectorul de la Scotland Yard ne-a furnizat cazuri interesante.

— Doar îmi mulţumeşte (în maniera lui) pentru un mic element pe care am fost în stare să-l desluşesc în cazul Aberystwyth. Sunt încântat c-am putut să-l servesc.

— Cum îţi mulţumeşte? Am întrebat curios, dat fiindcă îl cunoşteam pe Japp al meu.

— E destul de amabil să-mi spună că sunt o persoană grozav de viguroasă pentru vârsta mea şi că a fost bucuros că a avut şansa să lucrăm împreună la acel caz.

Era atât de tipic pentru Japp, încât nu m-am putut abţine să nu râd pe înfundate. Poirot continuă să-şi citească fără chef corespondenţa.

— O sugestie ca să le vorbesc micilor noştri cercetaşi locali. Contesa de Forfanock îmi va rămâne îndatorată dacă o voi suna şi-i voi face o vizită. Precis un alt câine de casă! Şi acum, ultima. Ah!.

Schimbarea de ton m-a făcut să-mi ridic repede privirea. Poirot citea cu mare atenţie. După o clipă îmi întinse foaia.

— Asta-i ceva ieşit din comun, mon ami. Citeşte singur.

Scrisoarea era scrisă pe o hârtie de tip străin, de o mână fermă:

Villa Genevičve.

Merlinville-sur-Mer.

France.

Stimate domn, Am nevoie de serviciile unui detectiv şi, din motive pe care am să vi le expun mai târziu, nu doresc să apelez la un funcţionar al poliţiei. Am auzit despre dumneavoastră cu diverse ocazii, şi toate indiciile arată că nu numai că sunteţi un om deosebit de capabil, dar şi unul dintre aceia care ştiu să fie discreţi. Nu doresc să dau detalii prin poştă, însă, secretul pe care-l deţin mă face ca din zi în zi să mă tem tot mai mult pentru viaţa mea. Sunt convins că pericolul e iminent şi, de aceea, vă rog să veniţi fără întârziere în Franţa. Voi trimite o maşină să vă aştepte la Calais, în cazul în care mă veţi anunţa când sosiţi. V-aş fi extrem de recunoscător dacă aţi lăsa la o parte toate cazurile de care vă ocupaţi în prezent pentru a vă consacra în exclusivitate intereselor mele. Sunt gata să plătesc orice compensaţie necesară. Probabil voi avea nevoie de serviciile dumneavoastră o perioadă mai lungă de timp, deoarece s-ar putea să fie necesar să vă deplasaţi la Santiago, unde mi-am petrecut câţiva ani din viaţă. Voi fi încântat să aflu care este onorariul dumneavoastră.

Încă o dată vă asigur că problema e urgentă.

Al dumneavoastră sincer, P. T. Renauld.

Sub semnătură era mâzgălit în grabă ceva aproape inteligibil: „Pentru numele lui Dumnezeu, veniţi!”

I-am înapoiat scrisoarea cu pulsul mărit.

— În sfârşit! Am spus. Iată ceva cu totul ieşit din comun.

— Într-adevăr, răspunse meditativ Poirot.

— Ai să te duci, bine-nţeles, am continuat.

Poirot confirmă. Era foarte gânditor. În cele din urmă, păru să se hotărască şi se uită la ceas. Chipul îi era foarte grav.

— Înţelegi, prietene, nu e timp de pierdut. Expresul continental pleacă din gara Victoria la unsprezece. Nu te agita. Avem timp berechet. Ne putem permite să discutăm zece minute. Mă vei însoţi, n'est-ce pas?

— Păi…

— Singur mi-ai spus că patronul dumitale nu are nevoie de dumneata în următoarele câteva săptămâni.

— Oh, e perfect! Însă domnul Renauld a specificat clar că problema lui e particulară.

— Ta-ta-ta, îl voi convinge pe domnul Renauld. Apropo, parcă mi-e cunoscut numele ăsta.

— Există un binecunoscut milionar sud-american cu numele ăsta. Nu ştiu dacă e chiar el.

— Fără îndoială. Asta explică şi menţionarea lui Santiago. Santiago este în Chile, iar Chile se află în America de Sud! Ah, în sfârşit progresăm!

— Ehei, Poirot! Am exclamat tot mai surescitat – îmi miroase mie a bani mulţi în treaba asta. Dacă reuşim, oameni ne facem!

— Nu te baza prea mult pe asta, prietene. Un bogat nu se desparte aşa de uşor de banii lui. Am văzut eu un bine cunoscut milionar care a dat la o parte o grămadă de oameni din tramvai ca să-şi caute jumătatea de penny ce-i căzuse.

Era un grăunte de adevăr în asta.

— Oricum, continuă Poirot, nu banii mă atrag în cazul de faţă. Sigur că va fi plăcut să ai carte blanche pentru investigaţii; aşa eşti sigur că nu-ţi pierzi timpul pe degeaba, dar e ceva bizar în afacerea asta, care mă intrigă. Ai remarcat post scriptumul? Ce impresie ţi-a făcut?

Am reflectat.

— E limpede că a scris scrisoarea cu multă stăpânire de sine, însă la sfârşit şi-a pierdut autocontrolul şi, sub un impuls de o clipă, a mâzgălit acele cinci cuvinte disperate.

Însă prietenul meu scutură energic din cap.

— Greşeşti. N-ai observat că, în timp ce cerneala cu care a semnat e aproape neagră, cea a postscriptumului e foarte decolorată?

— Ei şi? Am întrebat încurcat.

— Mon Dieu, mon ami, dar foloseşte-ţi micile celule cenuşii! Nu-i evident? Domnul Renauld a scris scrisoarea. Fără a o usca cu sugativa, a recitit-o cu atenţie. Apoi, nu dintr-un impuls, ci hotărât, a adăugat acele ultime cuvinte şi a pus sugativa pe foaie.

— Dar de ce?

— Parbleu! Ca să producă efectul pe care l-a produs asupra mea, ca şi asupra dumitale.

— Ce?

— Mais, oui… să fie sigur de venirea mea! A recitit scrisoarea şi n-a fost satisfăcut. Nu era destul de convingătoare!

Se opri, apoi adăugă uşurel, cu ochii sclipind de acele luminiţe verzi care-i apăreau întotdeauna când era sub imperiul unei mari surescitări:

— Şi astfel, mon ami, din moment ce acel post-scriptum a fost adăugat nu dintr-un impuls ci deliberat, cu sânge rece, înseamnă că e într-adevăr foarte urgent, iar noi trebuie să ajungem cât mai repede acolo.

— Merlinville”, am şoptit gânditor. Cred c-am mai auzit de el.

Poirot confirmă…

— E un locşor liniştit… dar şic! Se află cam la jumătatea drumului dintre Boulogne şi Calais. Se transformă foarte rapid într-un loc „la modă”. Englezii bogaţi, care umblă după un strop de linişte, merg acolo. Presupun că domnul Renauld are o casă în Anglia.

— Da, în Rutland Gate, din câte-mi amintesc. Mai are şi o reşedinţă mare la ţară, undeva în Hertfordshire. Adevărul e că nu ştiu prea multe despre el, n-a făcut cine ştie ce pe tărâm social. Cred că face mari afaceri în America de Sud şi îşi petrece cea mai mare parte a timpului în Chile şi Argentina.

— Bine, o să aflăm toate detaliile de la el însuşi. Hai să împachetăm. Fiecare un mic geamantan, şi apoi luăm un taxi până la Victoria.

— Şi contesa? L-am întrebat zâmbind.

— Ah! Je m'en fiche! În mod sigur cazul ei nu-i interesant.

— De ce eşti atât de sigur?

— Pentru că dacă ar fi fost, ar fi venit, n-ar fi scris. O femeie nu poate aştepta… să nu uiţi niciodată asta, Hastings.

La ora 11 părăseam gara Victoria, în drum spre Dover. Înaintea plecării, Poirot îi expediase o telegramă domnului Renauld, anunţându-i ora sosirii noastre la Calais.

— Mă surprinde că n-ai cumpărat câteva sticle împotriva răului de mare, Poirot, am remarcat maliţios, amintindu-mi de discuţia noastră de la micul dejun.

Prietenul meu, care scruta neliniştit cerul pentru a ghici starea vremii, întoarse spre mine o privire de reproş.

— Să fi uitat oare excelenta metodă a lui Laverguier? Eu folosesc întotdeauna sistemul său. Dacă ţi-l aminteşti, te legeni în acelaşi timp cu vaporul, întorcând capul de la stânga la dreapta, inspirând şi expirând, şi numărând până la şase între fiecare inspiraţie.

— Hm! Am zis eu prefăcut, o să fie cam obositor să te tot balansezi şi să numeri până la şase până ajungi la Santiago sau Buenos Aires, sau unde-ai să fii trimis.

— Quelle idée! Îţi imaginezi c-am să mă duc la Santiago?

— Aşa a sugerat domnul Renauld în scrisoare.

— El nu cunoaşte metodele lui Hercule Poirot. Eu nu alerg de colo-colo, călătorind şi agitându-mă. Munca mea se desfăşoară aici… înăuntru – îşi ciocăni semnificativ fruntea.

Ca de obicei, această remarcă îmi redeşteaptă capacitatea argumentativă.

— Asta-i foarte bine, Poirot, însă cred că greşeşti cu obiceiul tău de a dispreţui prea mult anumite lucruri. O amprentă a dus de multe ori la arestarea şi condamnarea criminalului.

— Şi a spânzurat, fără-ndoială, mai multe persoane nevinovate, remarcă Poirot, sec.

— Însă, în mod cert, analiza amprentelor şi a urmelor de paşi, a mucurilor de ţigară, a diferitelor tipuri de noroi şi a altor indicii care presupun o minuţioasă observare a detaliilor… toate astea sunt de-o importanţă vitală, nu crezi?

— Bine-nţeles. Niciodată n-am afirmat contrariul. Persoana calificată, expertul, este fără doar şi poate util! Însă ceilalţi, Herculii Poirot, sunt mai presus decât experţii! Lor le prezintă experţii faptele, ocupaţia lor e metodologia crimei, deducţia logică, succesiunea corectă şi ordonarea faptelor; mai presus de toate, adevărata psihologie a cazului. Vânezi vulpi?

— Am vânat puţin, din când în când, am răspuns cumva dezorientat de această schimbare bruscă de subiect. De ce?

— Eh bien, la vânătoarea de vulpi e nevoie de câini.

— Ogari, l-am corectat blând. Da, bineînţeles.

— Şi totuşi, Poirot îşi îndreptă arătătorul spre mine.

— Nu cobori de pe cal şi alergi mirosind şi lătrând: Hau-Hau!

Nu m-am putut abţine să nu izbucnesc în râs. Poirot dădu din cap satisfăcut.

— Aşa. Dumneata, când vânezi, laşi treaba asta pe seama câi… ogarilor. Totuşi, îmi pretinzi mie, Hercule Poirot, să mă fac de râs lungindu-mă pe jos (posibil în iarbă umedă) ca să studiez nişte ipotetice urme de paşi şi să scormonesc după mucuri de ţigări, când nu mă pricep să le deosebesc între ele. Aminteşte-ţi afacerea din „Expresul de Plymouth”.2 Bunul Japp a plecat să cerceteze calea ferată. Când s-a întors, eu, fără să mă mişc din apartamentul meu, am fost capabil să-i spun cu exactitate ce a descoperit.

— Prin urmare, eşti de părere că Japp şi-a pierdut timpul.

— Deloc, din moment ce dovada lui mi-a confirmat teoria. Însă eu mi-aş fi pierdut timpul dacă m-aş fi dus. Acelaşi lucru e şi cu aşa – numiţii „experţi”. Aminteşte-ţi de expertiza grafologică din cazul Cavendish.3 Avocatul acuzării a adus probe în favoarea asemănării scrisului, apărarea a adus dovezi care atestau că nu e acelaşi scris, întregul limbaj era foarte tehnic. Şi rezultatul? Exact ce am ştiut cu toţii de la început. Scrisul era foarte asemănător cu al lui John Cavendish. Dar un psiholog îşi pune întrebarea: „De ce?”. Pentru că era chiar al lui? Sau pentru că cineva dorea să credem că e al lui? Eu am răspuns la întrebarea asta, mon ami, şi am răspuns corect.

Şi Poirot, chiar dacă nu mă convinsese, se lăsă pe spate cu un aer satisfăcut.

Pe vapor m-am ferit să tulbur izolarea prietenului meu. Vremea era splendidă, iar marea tot atât de netedă ca proverbialul eleşteu al morii, aşa că am fost puternic surprins să aud că acea metodă a lui Laverguier se dovedise încă o dată utilă, când un Poirot zâmbitor mi se alătură la debarcarea la Calais. Am fost dezamăgiţi, căci nu ne aştepta nici o maşină, dar Poirot puse întâmplarea pe seama faptului că telegrama trimisă de el întârziase pe drum.

— Dacă tot avem carte blanche, vom închiria o maşină, spuse el vesel. Şi, câteva minute mai târziu, ne hurducăiam şi scârţâiam în cel mai şubred automobil ce s-a închiriat vreodată, în drum spre Merlinville.

Eram într-o stare de spirit excelentă.

— Ce aer minunat! Am exclamat. Excursia asta promite a fi încântătoare.

— Pentru dumneata, da. Eu am venit să lucrez, să-ţi aminteşti asta la sfârşitul călătoriei.

— Pfui! Am spus vesel. Vei descoperi totul, vei asigura securitatea acestui domn Renauld, îi vei pune la pământ pe pretinşii asasini şi totul se va termina cu o aură de glorie.

— Eşti optimist, prietene.

— Da, sunt absolut convins că succesul e asigurat. Nu eşti dumneata acel unic şi singur Hercule Poirot?

Însă micul meu prieten nu marşă la glumă. Mă cerceta cu gravitate.

— Dumneata eşti ceea ce scoţienii numesc „fey”, Hastings. Asta atrage dezastrul.

— Prostii. Oricum, dumneata nu-mi împărtăşeşti sentimentele.

— Nu, însă mi-e frică.

— Frică de ce?

— Nu ştiu. Însă am o presimţire… a je ne sais quoi!

Vorbea atât de grav încât, fără să vreau, am fost impresionat.

— Am sentimentul că va fi un caz serios… o problemă grea, plină de încurcături care n-o să fie uşor de rezolvat.

L-aş mai fi întrebat multe, însă tocmai intram în micul orăşel Merlinville şi am încetinit ca să întrebăm care era drumul spre vila Genevičve.

— Drept înainte, domnule, prin oraţ. Vila Genevičve e cam la o jumătate de milă de aici, la capătul celălalt. Nu puteţi să n-o vedeţi. E o vilă masivă, cu vedere la mare.

I-am mulţumit celui ce ne ghidase şi am pornit mai departe, lăsând oraşul în urmă. O bifurcaţie a drumului ne-a făcut să ne oprim din nou. Am văzut un ţăran îndreptându-se spre noi şi am aşteptat să ajungă în dreptul nostru spre a întreba din nou care-i drumul. Pe partea dreaptă am văzut o vilă micuţă, însă era prea mică şi prea dărăpănată ca să fie cea pe care o căutam. Pe când aşteptam, poarta se deschise şi ieşi o fată.

Ţăranul ajunsese în dreptul nostru, iar şoferul se înclină peste marginea portierei şi-l întrebă în ce direcţie s-o luăm.

— Vila Genevičve? E la câţiva paşi pe dreapta, domnule. Dacă n-ar fi curba, s-ar vedea de aici.

Şoferul îi mulţumi şi porni iarăşi motorul. Privirea îmi era fascinată de fata care rămăsese cu o mână sprijinită de poartă şi ne urmărea. Eram un admirator al frumuseţii, şi, în faţa mea, era una pe lângă care nimeni n-ar fi trecut fără s-o remarce. Foarte înaltă, cu trup de zeiţă tânără şi părul auriu strălucind în soare, puteam jura că era una dintre cele mai frumoase fete pe care le văzusem vreodată, în timp ce coteam pe drumul prost, am întors capul şi m-am uitat după ea.

— Doamne, Poirot – am exclamat – ai văzut ce zeiţă?!

Poirot ridică din sprâncene.

— Ça commence! Murmură. Peste tot vezi zeiţe!

— Dar, recunoaşte, nu era?

— Tot ce se poate. N-am remarcat-o.

— Sigur n-ai observat-o?

— Mon ami, arareori doi oameni văd acelaşi lucru. Dumneata, de pildă, ai văzut o zeiţă. Eu… ezită.

— Da?

— Eu am văzut doar o fată cu ochi neliniştiţi, rosti grav Poirot. În acel moment am ajuns în dreptul unei porţi mari verzi, şi amândoi, simultan, am scos un strigăt de surpriză. În faţa porţii stătea un impozant sergent de ville. Întinse braţul pentru a ne bara calea.

— Nu puteţi trece, domnilor.

— Dar dorim să-l vedem pe domnul Renauld, am strigat. Avem întâlnire. Asta-i vila lui, nu-i aşa?

— Da, domnule, însă…

Poirot se aplecă în faţă.

— Însă ce?

— Domnul Renauld a fost omorât azi-dimineaţă.