Capitolul III.

La vila Geneviève.

Într-o clipă, Poirot sări din maşină cu ochii sticlind de surescitare. Îl apucă pe bărbat de umăr.

— Ce-ai spus? Omorât? Când? Cum?

Sergentul se desprinse.

— N-am dreptul să vă spun nimic, domnule.

— Adevărat. Înţeleg. Poirot reflectă câteva clipe. Dar, în mod cert, comisarul de poliţie e înăuntru, nu?

— Da, domnule.

Poirot scoase o carte de vizită şi mâzgăli pe ea câteva cuvinte.

— Voilŕ! Vrei să faci în aşa fel ca această carte de vizită să-i fie înmânată imediat comisarului?

Bărbatul o luă şi, întorcându-şi capul peste umăr, scoase o fluierătură. În câteva secunde apăru un altul, care preluă mesajul lui Poirot. Urmă o scurtă aşteptare apoi, un bărbat scund şi corpolent, cu o mustaţă uriaşă, veni în viteză spre poartă. Sergentul salută şi se trase într-o parte.

— Dragul meu domn Poirot, strigă noul venit, sunt încântat să te văd. Sosirea dumitale este extrem de oportună.

Faţa lui Poirot se lumină.

— Domnul Bex! Ce plăcere! Se întoarse spre mine. Acesta este prietenul meu englez, căpitanul Hastings… domnul Lucien Bex.

Ne-am înclinat ceremonios unul în faţa celuilalt, apoi domnul Bex se întoarse din nou către Poirot.

— Mon vieux, nu te-am mai văzut de atunci, de la Ostende, din 1909. Am auzit că te-ai retras din poliţie.

— Da. Acum am o agenţie particulară în Londra.

— Şi spui că deţii informaţii care ar putea să ne ajute?

— Probabil ştii deja. Ţi s-a spus că am fost chemat?

— Nu. De către cine?

— De către victimă. Se pare că ştia că se va atenta la viaţa lui. Din nefericire, a trimis prea târziu după mine.

— Sacré tonnerre! Strigă francezul. Şi-a prevăzut, deci, moartea? Asta răstoarnă considerabil teoriile noastre. Dar poftiţi înăuntru.

Deschise poarta şi o pornirăm toţi trei către casă. Domnul Bex continuă:

— Judecătorul de instrucţie, domnul Hautet, trebuie imediat pus în temă. Tocmai a terminat de cercetat locul crimei şi e pe punctul de a începe interogatoriile. E un om fermecător. O să vă placă. Grozav de simpatic. Metodele lui sunt cam originale, dar e un judecător excelent.

— Când s-a comis crima? Întrebă Poirot.

— Cadavrul a fost descoperit în dimineaţa asta, în jur de ora nouă. Atât mărturia doamnei Renauld, cât şi a medicilor, duc la concluzia că moartea trebuie să fi survenit în jurul orei două noaptea. Dar vă rog să intraţi.

Ajunsesem în dreptul treptelor de la uşa din faţă a vilei. În hol se afla un alt sergent de ville. La vederea comisarului se ridică.

— Unde-i acum domnul Hautet? Întrebă comisarul.

— În salon, domnule.

Domnul Bex deschise uşa din stânga holului şi intrarăm. Domnul Hautet şi ajutorul său stăteau la o masă mare rotundă. La intrarea noastră îşi ridicară privirile.

Comisarul făcu prezentările şi explică motivul prezenţei noastre acolo.

Domnul Hautet, judecătorul de instrucţie, era un bărbat înalt şi slab, cu ochi întunecaţi, pătrunzători, şi cu o barbă căruntă, impecabil tunsă, pe care obişnuia să şi-o mângâie în timp ce vorbea.

Lângă cămin stătea un bărbat în vârstă, cu umerii uşor încovoiaţi, care ne-a fost prezentat ca fiind doctorul Durand.

— Extraordinar! Rosti domnul Hautet după ce comisarul termină de vorbit. Aveţi scrisoarea la dumneavoastră?

Poirot i-o înmână şi magistratul o citi.

— Hm! Vorbeşte de un secret. Ce păcat că n-a fost mai explicit. Vă suntem foarte îndatoraţi, domnule Poirot. Sper că ne veţi face onoarea să ne ajutaţi în cercetările pe care le întreprindem. Sau sunteţi nevoiţi să vă întoarceţi la Londra?

— Propun să rămân, domnule judecător. N-am sosit la timp pentru a preîntâmpina moartea clientului meu, dar conştiinţa mă obligă să-l descopăr pe asasinul lui.

Judecătorul se înclină.

— Lucrul acesta vă onorează, domnule. În plus, nu încape îndoială că doamna Renauld va dori să apeleze la serviciile dumneavoastră. Îl aşteptăm pe domnul Giraud de la Sűreté din Paris, trebuie să pice dintr-un moment în altul, şi sunt sigur că vă veţi ajuta reciproc în cercetările dumneavoastră. Totodată, sper că-mi veţi face onoarea să asistaţi la interogatorii şi vreau să vă asigur că, dacă veţi avea cumva nevoie de vreun ajutor din partea mea, vă stau la dispoziţie cu plăcere.

— Vă mulţumesc, domnule. Cred că înţelegeţi că în momentul de faţă, plutesc într-o nebuloasă. Nu ştiu nimic.

Domnul Hautet îi făcu un semn comisarului şi acesta începu să povestească:

— Azi-dimineaţă, bătrâna servitoare Françoise, coborând să-şi înceapă treaba, a găsit uşa din faţă întredeschisă. Temându-se pe moment de spărgători, se duse în sufragerie, dar văzând că argintăria se află la locul ei, nu se mai gândi la asta, trăgând concluzia că, fără doar şi poate, stăpânul se sculase devreme şi ieşise să facă o plimbare.

— Pardon, domnule, nu vreau să vă întrerup, dar avea obiceiul ăsta?

— Nu, nu-l avea, însă bătrâna Françoise avea o idee fixă cu privire la englezi… Îi considera nebuni şi capabili să facă în orice moment cele mai trăsnite lucruri! Ducându-se să-şi trezească stăpâna, ca de obicei, tânăra servitoare Léonie fu îngrozită s-o găsească legată burduf şi cu căluş în gură şi, aproape în acelaşi timp, sosi vestea că trupul domnului Renauld fusese descoperit înţepenit, înjunghiat în spate.

— Unde?

— Asta-i cea mai extraordinară trăsătură a cazului. Domnule Poirot, trupul zăcea cu faţa în jos într-un mormânt proaspăt săpat.

— Ce?

— Da. Mormântul era proaspăt săpat… doar la câţiva iarzi de graniţa domeniului vilei.

— Şi de când era mort?

La asta răspunse doctorul Durand.

— Am examinat corpul azi-dimineaţă, la zece. Moartea trebuie să se fi produs cu cel puţin şapte, probabil zece ore mai înainte.

— Hm! Asta între miezul nopţii şi trei dimineaţa.

— Exact, iar din mărturia doamnei Renauld reiese că s-ar fi produs după ora două, ceea ce micşorează şi mai mult aproximaţia. Moartea trebuie că a fost instantanee şi e lesne de înţeles că n-a fost sinucidere.

Poirot confirmă şi comisarul continuă:

— Doamna Renauld a fost grabnic eliberată de servitoarea îngrozită, din funiile cu care fusese legată. Era într-o stare groaznică de slăbiciune, aproape inconştientă, din cauza durerii provocate de legături. Se pare că doi bărbaţi mascaţi au intrat în dormitor, au legat-o şi i-au pus căluş, în timp ce-l ţineau cu forţa pe soţul ei. Asta o ştim de la mâna a doua de la servitori. Auzind tragica veste, doamna a fost cuprinsă imediat de o alarmantă stare de agitaţie. La sosire, doctorul Durand i-a prescris pe loc un calmant şi încă n-am reuşit să-i punem câteva întrebări, însă în mod sigur când se va deştepta va fi mai calmă şi capabilă să suporte neplăcerile unui interogatoriu.

Comisarul se opri.

— Şi cei din casă, domnule?

— E bătrâna Françoise, intendenta, care a trăit mult timp împreună cu foştii proprietari ai vilei Genevičve. Apoi mai sunt două surori tinere, Denise şi Léonie Qulard. Locuiesc în Merlinville şi provin dintr-o familie foarte respectabilă. Apoi e şoferul pe care domnul Renauld l-a adus cu el din Anglia, dar e plecat în vacanţă, în sfârşit, doamna Renauld şi fiul său, domnul Jack Renauld. Nici el nu e acasă în momentul de faţă.

Poirot îşi lăsă capul în jos. Domnul Hautet strigă:

— Marchaud!

Sergentul apăru.

— Adu-o pe femeia Françoise.

Bărbatul salută şi dispăru. După câteva clipe reveni escortând-o pe înspăimântată Françoise.

— Te numeşti Françoise Arrichet?

— Da, domnule.

— Lucrezi de mult timp la vila Genevičve?

— Unsprezece ani pentru doamna vicontesă. Pe urmă, când a vândut vila, în primăvara asta, am fost de acord să rămân aici şi să-l servesc pe milordul englez. Nu mi-aş fi închipuit vreodată…

Magistratul i-o reteză scurt.

— Fără-ndoială, fără-ndoială. Şi acum, Françoise, poţi să ne spui cine avea datoria să încuie peste noapte uşa din faţă?

— Eu domnule. Întotdeauna am avut grijă de asta.

— Şi noaptea trecută?

— Am încuiat-o ca de obicei.

— Eşti sigură?

— Mă jur pe toţi sfinţii, domnule.

— Ce oră să fi fost?

— Ca de-obicei, zece jumătate, domnule.

— Dar ceilalţi din casă? S-au dus la culcare?

— Doamna s-a retras puţin mai înainte. Denise şi Léonie au urcat cu mine. Domnul mai era încă în biroul lui.

— Atunci, dacă nimeni n-a descuiat uşa după aceea, s-o fi făcut-o domnul Renauld?

Françoise ridică din umerii ei largi.

— De ce ar fi făcut-o? Hoţi şi asasini mişună peste tot! Ce idee! Domnul nu era prost. Nu era ca şi cum trebuia să lase cette dame să iasă…

Judecătorul o întrerupse rapid:

— Cette dame? La care doamnă te referi?

— Păi, la doamna care a venit să-l vadă.

— A venit vreo doamnă la el aseară?

— Păi da, domnule… ca de altfel în multe seri.

— Cine e? O cunoşti?

Pe chipul femeii apăru o expresie uşor vicleană.

— De unde să ştiu eu cine-a fost? Mormăi ea. Nu eu am lăsat-o să intre noaptea trecută.

— Aha! Urlă judecătorul bătând cu pumnul în masă. Te joci cu poliţia, nu? Îţi ordon să-mi spui imediat numele acestei femei care venea noaptea în vizită la domnul Renauld!

— Poliţia… poliţia, mormăi Françoise. Nu m-am gândit niciodată că am să am de a face cu poliţia. Dar ştiu foarte bine cine era. Era doamna Daubreuil.

Comisarul scoase o exclamaţie şi se aplecă în faţă, încremenit de uimire.

— Doamna Daubreuil… de la vila Marguerite, de jos, de lângă şosea?

— Chiar aşa, domnule. Oh, e o podoabă, celle la! Bătrâna îşi răsuci capul dispreţuitoare.

— Doamna Daubreuil, murmură comisarul. Imposibil.

— Voilŕ, mormăi Françoise. Aşa se-ntâmplă când spui adevărul.

— Nu, rosti blând judecătorul de instrucţie. Am fost surprinşi, asta-i tot. Deci, doamna Daubreuil şi domnul Renauld erau… se opri delicat. Ei? Era în mod sigur aşa?

— De unde să ştiu eu? Dar de ce nu? Domnul era milord anglais… trčs riche… iar doamna Daubreuil era săracă… şi trčs chic, totuţi trăieşte foarte liniştită cu fiica ei. Fără doar şi poate a ştiut să-şi trăiască viaţa. Nu mai e tânără, dar ma foi! Pot să vă spun că am văzut mulţi bărbaţi întorcând capul după ea când trece pe stradă. În afară de asta, în ultimul timp, a cheltuit foarte mult… tot oraşul ştie. Bine-nţeles că nu poate fi vorba de „mici economii” cum a justificat ea! Françoise dădu din cap cu o siguranţă de nezdruncinat.

Domnul Hautet îşi mângâie gânditor barba.

— Şi doamna Renauld? Întrebă în cele din urmă. Ce părere avea despre această… prietenie?

Françoise dădu din umeri.

— Ea a fost mereu foarte drăguţă… foarte civilizată. S-ar putea spune că nu bănuia nimic. Totuşi, inima suferă, nu-i aşa, domnule? Am văzut-o cum din zi în zi devine mai palidă şi mai slabă. Nu mai e femeia care a sosit aici, acum o lună. Şi domnul se schimbase. Şi el avea necazurile lui. Îţi puteai da seama că e în pragul unei crize nervoase. Păi, te mai poţi mira când ai o asemenea legătură aşa, în văzul lumii? Nici o reţinere, nici un pic de discreţie! Style anglais, ce mai!

M-am fâţâit indignat pe scaun, însă judecătorul îşi continuă întrebările, aparent netulburat de devierea de la subiect.

— Spui că nu domnul Renauld a încuiat uşa după plecarea doamnei Daubreuil. Să înţeleg că plecase deja?

— Da, domnule. I-am auzit ieşind din birou şi îndreptându-se spre uşă. Domnul i-a spus noapte bună şi a închis uşa după ea.

— Ce oră era?

— În jur de zece şi douăzeci şi cinci, domnule.

— Ştii când s-a dus la culcare domnul Renauld?

— L-am auzit urcând cam la zece minute după noi. Treptele scârţâie, aşa că auzi pe oricine care urcă sau coboară.

— Şi asta-i tot? N-ai auzit nici un zgomot neobişnuit în timpul nopţii?

— Absolut niciunul, domnule.

— Care dintre servitori a coborât primul, dimineaţă?

— Eu, domnule. Am văzut imediat că uşa se legăna, deschisă.

— Dar ferestrele de jos? Erau încuiate?

— Toate. Nu era nimic nelalocul lui, domnule.

— Bine, Françoise, poţi pleca.

Bătrâna îşi târî paşii spre uşă. În prag, se uită înapoi.

— Am să vă spun ceva, domnule. Această doamnă Daubreuil este rea! Oh, da, femeile se pricep la femei. E rea, domnule, ţineţi minte. Şi, dând din cap cu înţelepciune, Françoise părăsi încăperea.

— Léonie Qulard! Chemă judecătorul.

Léonie apăru scăldată în lacrimi, gata să cadă-n isterie. Domnul Hautet o luă cu binişorul. Mărturia ei se concentră, în principal, pe felul în care îşi găsise stăpâna legată şi cu căluş în gură, fapt pe care-l exageră într-o oarecare măsură. Nici ea, ca şi Françoise, nu auzise nimic în timpul nopţii.

A urmat sora ei, Denise. Ea recunoscu că stăpânul ei se schimbase mult în ultimul timp.

— Din zi în zi devenea tot mai morocănos. Mânca mai puţin. Era mereu deprimat. Dar Denise avea teoria ei. Nu încape îndoială că Mafia era pe urmele lui! Doi bărbaţi… cine altcineva putea fi? Ce organizaţie îngrozitoare!

— Desigur, e posibil, rosti magistratul, blând. Spune-mi, fata mea, tu i-ai dat drumul în casă doamnei Daubreuil, noaptea trecută?

— Nu noaptea trecută, domnule, ci cu o noapte mai înainte.

— Dar Françoise tocmai ne-a spus că doamna Daubreuil a fost aici noaptea trecută.

— Nu, domnule. A venit o doamnă la domnul Renauld noaptea trecută, dar nu era doamna Daubreuil.

Surprins, magistratul insistă, însă fata rămase pe poziţie. O cunoştea foarte bine din vedere pe doamna Daubreuil. Şi doamna asta era brunetă, însă mai scundă şi mult mai tânără. Nimic n-a putut să-i zdruncine depoziţia.

— Ai mai văzut-o pe această doamnă înainte?

— Niciodată, domnule. Apoi adăugă şovăind: Cred însă că era englezoaică.

— Englezoaică?

— Da domnule. A întrebat de domnul Renauld într-o franceză foarte bună, însă accentul… poţi să-l deosebeşti imediat, n'est-ce pas? În plus, când au ieşit din birou vorbeau englezeşte.

— Ai auzit ce spuneau? Vreau să spun, ai înţeles?

— Eu vorbesc foarte bine engleza, rosti mândră Denise. Doamna vorbea foarte repede pentru mine ca să pot pricepe ce spunea, însă am auzit ultimele cuvinte ale domnului în timp ce-i deschidea uşa. Se opri, apoi repetă cu grijă, concentrându-se: „Bine… bine… dar pentru Dumnezeu pleacă acum!”

— Bine, bine, dar pentru Dumnezeu, du-te acum! Repetă judecătorul.

O expedie pe Denise şi, după câteva clipe de gândire, o rechemă pe Françoise. O întrebă dacă nu cumva se înşelase în privinţa nopţii în care doamna Daubreuil venise la domnul Renauld. Françoise se dovedi neaşteptat de încăpăţânată. Doamna Daubreuil venise noaptea trecută, asta era clar. Denise voise s-o facă pe interesanta, voilŕ tout! De asta născocise povestea cu doamna străină. Şi-şi mai dădea şi aere cu engleza ei! Probabil că domnul n-a rostit deloc fraza aceea, şi chiar dacă ar fi rostit-o, asta nu dovedea nimic, căci doamna Daubreuil vorbea perfect englezeşte şi, în general, folosea această limbă când discuta cu domnul şi doamna Renauld.

— Ştiţi, domnul Jack, fiul domnului Renauld, stătea aici de obicei, iar el vorbea foarte prost franţuzeşte.

Magistratul nu insistă. În schimb, întrebă despre şofer şi află că chiar ieri domnul Renauld declarase că mai mult ca sigur n-o să aibă nevoie de maşină şi că Masters putea să-şi ia foarte bine o vacanţă.

În ochii lui Poirot apăru o expresie perplexă.

— Ce e? L-am întrebat în şoaptă.

Scutură nerăbdător din cap şi întrebă:

— Pardon, domnule Bex, dar desigur domnul Renauld ştia să şofeze?

Comisarul se uită la Françoise iar bătrâna replică prompt:

— Nu, domnul nu şofa.

Poirot se încruntă şi mai tare.

— Poţi să-mi spui ce te frământă? L-am întrebat neliniştit.

— Nu înţelegi? Domnul Renauld scrie în scrisoare că va trimite maşina la Calais pentru mine.

— Probabil a vrut să spună o maşină închiriată, am sugerat.

— Aşa e, fără-ndoială. Dar de ce o maşină închiriată când o ai pe a ta proprie? De ce şi-a expediat ieri şoferul în vacanţă… aşa, dintr-odată? O fi avut vreun motiv să-l ştie plecat înainte de sosirea noastră?