Capitolul XXVIII.

Sfârşitul călătoriei.

Amintirile mele despre evenimentele ulterioare din acea noapte sunt foarte confuze. Poirot părea surd la întrebările mele. Era ocupat să-i tot reproşeze bătrânei Françoise că nu-l anunţase despre faptul că doamna Renauld îşi schimbase dormitorul.

L-am apucat de umăr hotărât să-i atrag atenţia asupra persoanei mele şi să mă fac auzit.

— Dar dumneata trebuia s-o ştii, i-am spus. Doar ai fost aici sus şi ai vorbit cu ea chiar în seara asta.

Poirot se învrednici să ne acorde un moment.

— Când am vorbit cu ea, se afla pe sofaua din camera de la mijloc… în budoar, mon ami, îi explică el.

— Dar, domnule, strigă Françoise, doamna şi-a schimbat dormitorul aproape imediat după crimă! Amintirile erau prea dureroase!

— Atunci de ce nu mi s-a spus? Vociferă Poirot bătând cu pumnul în masă, cuprins de o supărare de zile mari. Îţi cer să-mi răspunzi: – de – ce – nu – mi s-a spus! Eşti o bătrână complet imbecilă! Nici Léonie, nici Denise nu sunt mai bune. Sunteţi trei idioate! Prostia voastră cât pe ce să-i cauzeze moartea stăpânei voastre. Numai datorită curajului acestei copile…

Se opri şi, îndreptându-se spre locul în care fata stătea aplecată asupra doamnei Renauld acordându-i primul ajutor, o îmbrăţişă cu o fervoare tipic galică… spre uşoara mea supărare.

Am fost smuls din ceaţa gândurilor mele de ordinul scurt al lui Poirot de a chema un medic pentru doamna Renauld. După asta, trebuia să chem poliţia. Şi, parcă pentru a mă supăra şi mai tare, adăugă:

— Întoarcerea dumitale aici nu ne va fi de prea mare ajutor. Voi fi prea ocupat ca să mai am şi grija dumitale, iar pe domnişoara de faţă am făcut-o garde-malade.

M-am retras cu toată demnitatea de care am fost capabil. După ce am executat ordinele ce-mi fuseseră date, m-am dus la hotel. Nu înţelegeam nimic din ce se întâmplase. Evenimentele nopţii îmi păreau fantastice şi imposibile. N-aveam pe nimeni să mă asculte, n-aveam pe nimeni care să fi putut răspunde întrebărilor mele. Supărat, m-am trântit pe pat şi am căzut pradă unui somn ca de plumb.

Când m-am trezit, soarele pătrundea din belşug prin fereastra deschisă, iar Poirot, dichisit şi zâmbitor, stătea lângă patul meu.

— Enfin. Te-ai trezit! Da ştiu că dormi, nu glumă, Hastings! Şti că e aproape unsprezece?

Am mormăit şi mi-am dus mâna la cap.

— Trebuie să fi visat, am spus. Ştii, am visat nici mai mult nici mai puţin, că în dormitorul doamnei Renauld zăcea cadavrul lui Marthe Daubreuil şi că dumneata ai declarat că ea era asasina domnului Renauld.

— N-ai visat. Totul e cât se poate de adevărat.

— Dar pe domnul Renauld l-a omorât Bella Duveen!

— Oh, nu, Hastings, n-a fost ea! E drept, ea aşa a spus… dar a făcut-o doar ca să-l salveze de la ghilotină pe bărbatul pe care îl iubea.

— Ce?

— Aminteşte-ţi relatarea Iui Jack Renauld. Amândoi au ajuns, în acelaşi moment, la locul crimei, şi fiecare a gândit despre celălalt că e autorul crimei. Fata s-a uitat cu groază la el, apoi a scos un strigăt şi a rupt-o la fugă. Dar, când a aflat că lui i se imputa crima, n-a putut suporta gândul ăsta şi s-a predat ca fiind ea autoarea crimei, salvându-l, astfel, de la o moarte sigură.

Poirot se lăsă pe spate în scaun şi îşi împreună vârfurile degetelor în stilul lui caracteristic.

— Rezolvarea asta nu mă satisface, comentă el didactic. Tot timpul mă stăpânea puternica impresie că aveam de a face cu o crimă înfăptuită cu sânge rece şi premeditată de către cineva care se folosea din plin (şi foarte inteligent) chiar de planul domnului Renauld pentru a încurca iţele poliţiei. Marele criminal (după cum cred că-ţi aminteşti că ţi-am mai spus cândva) este întotdeauna extrem de simplu.

Am confirmat.

— În susţinerea acestei teorii, trebuie să admitem că asasinul trebuia să fi fost pe deplin la curent cu planurile domnului Renauld. Asta ne conduce la doamna Renauld. Însă faptele neagă teoria vinovăţiei ei. Mai există altcineva care să fi cunoscut planurile domnului Renauld? Da. Marthe Daubreuil ne-a mărturisit cu gura ei că a auzit cearta dintre domnul Renauld şi vagabond. Dacă a putut auzi asta, nu există nici un motiv pentru care să nu fi auzit orice altceva, mai ales dacă domnul şi doamna Renauld au fost destul de imprudenţi ca să-şi discute planurile stând pe banca din grădină. Aminteşte-ţi cu câtă uşurinţă ai auzit discuţia dintre Marthe şi Jack Renauld, din locul acela.

— Dar ce motiv ar fi putut avea Marthe ca să-l omoare pe domnul Renauld?

— Ce motiv? Banii! Domnul Renauld era multimilionar şi la moartea lui (aşa credeau ea şi Jack Renauld) jumătate din imensa lui avere i-ar fi revenit fiului său. Să reconstituim scena din punctul de vedere al Marthei Daubreuil. Marthe aude ce discută Renauld cu soţia sa. Până atunci, el fusese o sursă bunicică de venit pentru cele două Daubreuil, mamă şi fiică, dar iată că acum se hotărâse să le scape din ghiare. Probabil, primul ei gând a fost să împiedice această fugă. Însă o altă idee, mai îndrăzneaţă, îi reveni în minte, o idee care nu o îngrozi pe fiica celebrei Jeanne Beroldy! În prezent, domnul Renauld stătea neclintit în calea căsătoriei cu Jack. Dacă acesta din urmă îşi înfrunta tatăl şi-i nesocotea voinţa, avea să fie un sărăntoc… ceea ce nu-i surâdea domnişoarei Daubreuil. De fapt, mă îndoiesc că a ţinut cât de cât la Jack Renauld. Putea să simuleze un sentiment însă, în realitate, avea aceeaşi fire rece, calculată, ca a mamei sale. Mă îndoiesc, de asemenea, că era foarte sigură de dragostea băiatului. Îl fermecase şi-l ameţise, dar, odată separat de ea, căci bătrânul Renauld putea foarte uşor să-i despartă un timp, l-ar fi putut pierde. Dar cu domnul Renauld mort şi Jack moştenitorul a jumătate din avere, căsătoria se putea face pe dată şi ea ar fi avut dintr-un foc o adevărată bogăţie pe mână… nu nişte amărâte de miare pe care le storseseră până atunci. Mintea ei isteaţă intui simplitatea lucrurilor. Totul era extrem de simplu. Domnul Renauld pune la cale toate detaliile morţii sale… ei îi rămâne doar să aştepte momentul potrivit pentru a transforma farsa în cumplită realitate. Şi aici intervine al doilea element care mă conduce în mod infailibil la Marthe Daubreuil – cuţitul! Jack Renauld comandase trei suveniruri. Unul îl dăruise mamei sale, unul Bellei Duveen; nu era foarte posibil ca pe al treilea să i-l fi dat lui Marthe Daubreuil? Deci, ca să rezumăm, existau patru elemente care pledau împotriva lui Marthe Daubreuil.

1. Marthe Daubreuil ar fi putut auzi planurile familiei Renauld.

2. Marthe Daubreuil era direct interesată în moartea domnului Renauld.

3. Marthe Daubreuil era fiica celebrei doamne Beroldy care, după părerea mea, era autoarea morală şi virtuală a morţii soţului său, deşi mâna care o înfăptuise fusese a lui Georges Conneau.

4. Marthe Daubreuil era singura persoană, în afara lui Jack Renauld, care putea să fie în posesia celui de al treilea cuţit.

Poirot se opri şi îşi drese glasul.

— Bine-nţeles, când am aflat de existenţa celeilalte fete, Bella Duveen, mi-am zis că era foarte posibil ca ea să fi fost autoarea crimei. Însă, soluţia nu m-a atras, pentru că, aşa cum îţi spuneam odată, Hastings, unui expert ca mine îi place să se confrunte cu un adversar de talia lui. Totuşi, trebuie să iei crima aşa cum o găseşti, nu cum ţi-ar place s-o găseşti. Nu mi se părea foarte normal ca Bella Duveen să poarte tot timpul la ea cuţitul pe care-l primise ca amintire, dar se putea foarte bine să se fi gândit tot timpul să se răzbune pe Jack Renauld. În momentul în care s-a prezentat şi a mărturisit că ea comisese crima, totul părea terminat. Şi totuşi… nu eram satisfăcut, mon ami. Nu eram satisfăcut… Am reluat cazul cu minuţiozitate şi am ajuns la aceeaşi concluzie ca mai înainte. Dacă nu era Bella Duveen, singura persoană care ar fi putut comite crima, era Marthe Daubreuil. Însă nu aveam nici o dovadă împotriva ei! Şi atunci mi-ai arătat scrisoarea de la domnişoara Dulcie şi am întrezărit şansa de a lămuri lucrurile o dată pentru totdeauna. Cuţitul original fusese furat de Dulcie Duveen şi aruncat în mare… căci, aşa credea ea, aparţinea surorii sale. Dar dacă, printr-o întâmplare, nu era al surorii sale ci era cel pe care Jack Renauld i-l dăruise lui Marthe Daubreuil, atunci cuţitul Bellei Duveen se afla bine-merçi, la locul lui! Nu ţi-am spus o vorbă, Hastings (nu era timp de romantisme), am căutat-o pe domnişoara Dulcie, i-am povestit doar atât cât am considerat necesar şi am trimis-o să umble printre lucrurile surorii sale. Imaginează-ţi ce bucurie m-a cuprins când, (urmându-mi instrucţiunile) s-a prezentat sub numele domnişoarei Robinson aducându-mi preţiosul suvenir! Între timp, am mai întreprins câţiva paşi ca s-o silesc pe domnişoara Marthe să se dea de gol. La ordinul meu, doamna Renauld şi-a renegat fiul şi şi-a declarat intenţia ca a doua zi să se schimbe testamentul în aşa fel încât el să nu se poată atinge de nici o fărâmă din fabuloasa avere a tatălui său. Era un pas disperat, dar necesar, şi doamna Renauld a fost complet pregătită să-şi asume riscul… deşi, din nefericire, nu s-a gândit nici o clipă să menţioneze faptul că şi-a schimbat camera. Presupun că era convinsă că ştiu asta. Totul s-a petrecut aşa cum mi-am imaginat. Marthe Daubreuil a făcut o ultimă încercare criminală de a pune mâna pe milioanele lui Renauld… şi-a dat greş.

— Ceea ce mă nedumereşte, am spus, este cum a reuşit să pătrundă în casă fără să o vedem. Pare un miracol. Am lăsat-o la vila Marguerite, am venit direct la vila Genevičve… ţi, cu toate astea, a ajuns aici înaintea noastră!

— Ah, dar n-am lăsat-o în urmă. A ieşit din vila Marguerite pe uşa din spate, în timp ce noi stăteam de vorbă cu mama ei. Aici a fost, cum spun americanii, momentul când „l-a pus la podea” pe Hercule Poirot!

— Dar umbra de pe storuri? Am văzut-o din drum.

— Eh bien, când ne-am uitat noi, doamna Daubreuil a ajuns la timp să-şi ia locul în primire.

— Doamna Daubreuil?

— Da. Una e în vârstă, alta e tânără, una brunetă, cealaltă blondă, dar umbra profilată pe storuri e foarte asemănătoare, deci scopul era atins. Nici eu nu am bănuit nimic… tâmpit ce am fost! Am crezut că am o grămadă de timp în faţa mea… că ea nu va încerca să intre în casă decât mult mai târziu. A avut cap, frumoasa noastră domnişoară Marthe.

— Şi scopul ei era s-o omoare pe doamna Renauld?

— Da. Întreaga avere i-ar fi revenit fiului său. Dar ar fi fost o sinucidere mon ami! Pe podea, lângă cadavrul lui Marthe Daubreuil, am găsit o sticluţă cu cloroform şi o seringă conţinând o doză mortală de morfină. Înţelegeţi? Mai întâi cloroformul… apoi când victima era inconştientă îi administra morfina. Dimineaţa, mirosul de cloroform ar fi dispărut cu totul, iar seringa ar fi fost găsită aşa cum căzuse din mâna doamnei Renauld. Ce-ar fi spus grozavul nostru domn Hautet? „Biata femeie! V-am spus eu? Şocul bucuriei a fost picătura care a umplut paharul! Nu v-am spus că n-ar fi de mirare dacă mintea i-ar lua-o razna? Ce tragic caz, acest caz Renauld!”. Oricum, Hastings, treburile nu s-au desfăşurat conform planului domnişoarei Marthe. Dintr-un început, doamna Renauld era trează şi o aştepta. Urmează lupta. Dar doamna Renauld este încă foarte slăbită. Pentru Marthe Daubreuil există o ultimă şansă. Cum ideea sinuciderii a căzut, trebuie s-o readucă definitiv la tăcere pe doamna Renauld cu mâinile ei. Execută un ştreang din cordonul propriei sale rochii, în timp ce noi încă mai băteam la uşa din faţă a vilei. Ştie că trebuie să se grăbească, pentru a se întoarce la vila Marguerite înaintea noastră, ceea ce ar înlătura dovada împotriva ei. Dar e făcută şah-mat… nu de Hercule Poirot… ci de petite acrobate cu încheieturile ei ca de oţel.

Am meditat asupra întregii afaceri.

— Când ai bănuit-o prima oară pe Marthe Daubreuil, Poirot? Când ne-a spus că a auzit cearta din grădină?

Poirot zâmbi.

— Prietene, îţi aminteşti de ziua în care am pus piciorul în Merlinville? Şi de fata frumoasă pe care am văzut-o stând în poartă? M-ai întrebat dacă nu remarcasem o tânără zeiţă, iar eu ţi-am răspuns că nu văzusem decât o fată cu ochi neliniştiţi. Asta am gândit de la început despre Marthe Daubreuil. Fata cu ochi neliniştiţi! De ce era neliniştită? Nu din pricina lui Jack Renauld, căci pe atunci nu ştia că el fusese în Merlinville cu o seară înainte.

— Apropo, am exclamat, cum se simte Jack Renauld?

— Mult mai bine. Încă mai e la vila Marguerite. Dar doamna Daubreuil a dispărut. Poliţia a dat-o în urmărire.

— Crezi că era mână în mână cu fiica ei?

— N-o vom şti niciodată. Doamna asta ştie să păstreze un secret. Şi mă îndoiesc că poliţia va reuşi să dea de urma ei vreodată.

— I s-a spus… lui Jack Renauld?

— Încă nu.

— Va fi un şoc îngrozitor pentru el.

— Natural. Şi totuşi mă îndoiesc că a fost cu adevărat angajat sufleteşte. Cred că a considerat-o pe Bella Duveen ca pe-o relaţie trecătoare iar pe Marthe Daubreuil ca pe fata pe care într-adevăr o iubea. Dar cred că dacă am inversa lucrurile, am fi mai aproape de adevăr. Marthe Daubreuil era foarte frumoasă. Şi-a pus în minte să-l seducă pe Jack şi a reuşit, dar aminteşte-ţi ciudata lui îndărătnicie de a o rupe cu cealaltă fată. Şi vezi şi hotărârea lui de a merge la ghilotină în locul ei. Am eu aşa, o mică idee, că atunci când va afla adevărul va fi îngrozit… revoltat şi falsa lui iubire se va spulbera ca un fum.

— Ce se aude cu Giraud?

— A avut o criză de nervi, individul! A fost nevoit să se întoarcă la Paris. Am zâmbit amândoi.

Poirot s-a dovedit a fi un adevărat profet. Când, în cele din urmă, medicul l-a declarat pe Jack Renauld destul de restabilit pentru a i se spune adevărul, sarcina asta i-a revenit lui Poirot. Şocul a fost într-adevăr cumplit. Totuşi, Jack l-a suportat mai bine decât aş fi crezut. Devotamentul mamei sale l-a ajutat să depăşească acele zile grele. Acum, mama şi fiul erau nedespărţiţi.

Apoi, a avut loc un alt eveniment. Poirot îi destăinui doamnei Renauld că îi cunoştea secretul şi o sfătui să nu-i ascundă lui Jack trecutul tatălui său.

— A tăinui adevărul, nu ajută la nimic, doamnă! Aveţi curajul şi mărturisiţi totul.

Cu inima grea, doamna Renauld consimţi, şi astfel fiul său află că tatăl pe care îl iubise fusese, de fapt, un fugar din calea justiţiei. Poirot interveni prompt.

— Liniştiţi-vă, domnule Jack. Lumea nu ştie nimic. În ce mă priveşte, n-am absolut nici o obligaţie să fac confidenţe poliţiei. În cazul de faţă am acţionat nu la cererea poliţiei, ci la cea a tatălui dumneavoastră. Justiţia l-a ajuns în cele din urmă, dar nu e nevoie ca cineva să ştie că el şi Georges Conneau erau una şi aceeaşi persoană.

Bine-nţeles că pentru poliţie au rămas câteva elemente cam încurcate, dar Poirot explică lucrurile de aşa manieră încât, până la urmă, treptat, au fost date uitării.

La scurt timp după întoarcerea noastră la Londra, o superbă statuetă reprezentând un ogar împodobea poliţa căminului lui Poirot. Ca răspuns la privirea mea întrebătoare, Poirot dădu din cap.

— Mais, oui! Mi-am păstrat acei 500 de franci! Nu-i un coleg splendid? L-am botezat Giraud!

Câteva zile mai târziu, ne vizită Jack Renauld. Chipul său avea o expresie hotărâtă.

— Domnule Poirot, am venit să-mi iau la revedere. Plec foarte curând în America de Sud. Tatăl meu a avut multe afaceri acolo şi intenţionez să încep o viaţă nouă în acea parte a lumii.

— Plecaţi singur, domnule Jack?

— Mama vine cu mine… şi-l voi păstra şi pe Stonor ca secretar. Lui îi place să colinde lumea.

— Şi nimeni altcineva nu vă mai însoţeşte?

Jack se înroşi.

— Vă referiţi?…

— La o fată care vă iubeşte din toată inima… care era gata să-şi de-a viaţa pentru dumneavoastră.

— Cum aş putea să-i cer asta? Îngână băiatul. După toate câte s-au petrecut, aş mai putea să mă duc la ea şi… oh, ce fel de poveste neconvingătoare aş putea să-i torn?

— Les femmes… ele au norocul de a confecţiona cârje pentru astfel de poveşti.

— Da, dar… am fost atât de prost!

— Toţi am fost la vremea noastră, filosofă Poirot.

Însă chipul lui Jack se înăspri.

— Mai e ceva. Sunt fiul tatălui meu. S-ar mai căsători cineva cu mine, cunoscând asta?

— Spuneţi că sunteţi fiul tatălui dumneavoastră. Hastings, aici de faţă, ştie că eu cred în ereditate…

— Păi atunci…

— Aşteptaţi. Cunosc o femeie, o femeie curajoasă şi rezistentă, capabilă de o mare iubire şi de supremul sacrificiu de sine…

Băiatul îşi ridică privirea. Ochii i se luminară.

— Mama mea!

— Da. Sunteţi fiul mamei dumneavoastră în aceeaşi măsură în care sunteţi şi al tatălui dumneavoastră. Mergeţi, deci, la domnişoara Bella. Povestiţi-i totul. Nu-i ascundeţi nimic… şi veţi vedea ce vă va spune.

Jack părea nehotărât.

— Nu mai mergeţi la ea ca un adolescent, ci ca un bărbat… un bărbat copleşit de povara trecutului şi de cea a prezentului, dar privind înainte către o nouă şi minunată viaţă. Cereţi-i s-o împartă cu dumneavoastră. Poate că nu vă daţi seama, însă iubirea pe care o purtaţi unul altuia a trecut prin proba de foc şi a rezistat. Fiecare v-aţi fi dat viaţa pentru celălalt.

Şi ce-ar fi de spus despre căpitanul Arthur Hastings, unicul cronicar al acestor pagini?

Ar mai fi de povestit câte ceva despre zilele petrecute cu familia Renauld la ferma lor de dincolo de ocean, dar, pentru încheiere, prefer să mă întorc la o dimineaţă din grădina vilei Genevičve.

— Nu pot să-ţi spun Bella, am zis, căci nu e numele tău… Iar Dulcie mi se pare nefamiliar. Aşa că vei rămâne Cenuşăreasa. Îţi aminteşti, Cenuşăreasa s-a măritat cu prinţul. Eu nu sunt prinţ, dar…

M-a întrerupt.

— Sunt sigură că Cenuşăreasa l-a avertizat! Vezi, ea nu i-ar fi putut promite să se transforme într-o prinţesă. La urma urmei nu era decât o mică bucătăreasă…

— A fost rândul prinţului s-o întrerupă, am intervenit eu. Ştii ce a spus?

— Nu.

— La dracu!” spuse prinţul… şi o sărută!

Şi am trecut de la vorbă la faptă.

SFÂRŞIT