Capitolul XXVII.
Relatarea lui Jack Renauld
— Felicitări, domnule Jack, spuse Poirot, strângând cu căldură mâna flăcăului.
Tânărul Renauld venise la noi, de îndată ce fusese eliberat, înainte de a pleca să-şi întâlnească mama şi pe Marthe la Merlinville. Stonor îl însoţea. Starea sa de spirit era în total contrast cu cea a tânărului, care părea sub imperiul unei prăbuşiri nervoase. Deşi scăpat de pericolul imediat care îl păscuse, circumstanţele în care se produsese eliberarea lui s-au dovedit prea dureroase ca să se simtă uşurat. Îi zâmbi întunecat lui Poirot şi spuse:
— Am făcut totul ca s-o protejez, dar în zadar!
— Era greu de crezut că fata va accepta sacrificiul dumitale, spuse Stonor, sec. S-a hotărât să facă pasul ăsta când a auzit că vei fi dus direct la ghilotină.
— Eh ma foi! Dar şi dumneavoastră aţi mers prea departe, adăugă Poirot cu un chicot. Dacă mai continuaţi aşa, îl aveaţi pe conştiinţă pe maestrul Grosier.
— Presupun că tâmpitul era bine intenţionat, spuse Jack, dar mă enerva îngrozitor. Mă înţelegeţi, nu puteam să am toată încrederea în el, să-i spun adevărul. Dar, Dumnezeule, ce-o să se-ntâmple cu Bella?
— În locul dumneavoastră nu m-aş da aşa de ceasul morţii, răspunse Poirot. Tribunalele franceze sunt foarte sensibile la tinereţe şi frumuseţe şi mai îngăduitoare faţă de crime passionnel. Un avocat deştept va reuşi să ticluiască puternice circumstanţe atenuante. Nu va fi plăcut pentru dumneavoastră…
— Puţin îmi pasă de mine. Vedeţi, domnule Poirot, într-un fel, mă simt vinovat de moartea tatălui meu. Dacă n-aş fi fost eu şi legătura dintre mine şi fata asta, el ar fi trăit şi azi. Şi apoi neglijenţa crasă de a fi luat alt pardesiu. Nu pot să nu mă simt responsabil de moartea lui. Asta mă va obseda toată viaţa.
— Nu, nu – am spus încet.
— Bine-nţeles că mi-e groază să mă gândesc că Bella mi-a ucis tatăl, dar m-am purtat mizerabil cu ea. După ce am cunoscut-o pe Marthe, şi mi-am dat seama că făcusem o greşeală, trebuia să-i fi scris şi să-i fi spus adevărul. Dar îmi era atât de groază de un scandal care ar fi putut ajunge la urechile lui Marthe, iar ea se gândea mai mult ca niciodată la asta, încât… ei bine, am fost laş şi am continuat legătura, sperând că, într-o zi, se va termina de la sine. De fapt, mă lăsam dus de val… nu-mi dădeam seama că o aduceam pe biata fată în pragul disperării. Dacă în realitate m-ar fi omorât pe mine, aşa cum intenţionase, n-aş fi făcut decât să-mi plătesc păcatele. Iar felul în care a venit azi, aici, dovedeşte tărie de caracter.
Tăcu un moment, după care izbucni, pe altă temă:
— Nu înţeleg de ce s-a tot mirat judecătorul de ţinuta tatălui meu, lenjerie de corp şi pardesiul meu. Presupun că tocmai le dăduse tipilor străini fiţuica şi mama trebuie să fi greşit spunând că ei au venit la ora două. Sau… sau, totul a fost o înscenare? Vreau să spun, doar n-a crezut mama… nu putea crede… că… că eram eu?
Poirot îl linişti repede.
— Nu, nu, domnule Jack. În privinţa asta n-aveţi nici o teamă. Cât despre restul, într-una din zilele astea voi explica totul. E oarecum curios. Aţi vrea să ne relataţi exact ce s-a întâmplat în seara cumplită?
— Sunt foarte puţine de spus. Am venit de la Cherbourg, cum v-am spus, ca s-o văd pe Marthe înainte de a pleca la capătul lumii. Trenul a ajuns cu întârziere şi m-am hotărât să scurtez drumul, traversând terenul de golf. În felul ăsta, ajungeam mai repede la vila Marguerite. Tocmai ajunsesem pe teren, când…
Se opri. Avea un nod în gât.
— Da?
— Am auzit un strigăt îngrozitor, Nu era puternic… un fel de icnet înăbuşit… dar m-a înspăimântat. O clipă, am rămas ţintuit pe loc. Apoi am dat colţul gardului viu. Era lună plină. Am văzut groapa, şi o persoană zăcând cu faţa în jos, cu un cuţit înfipt în spate. Apoi… apoi m-am uitat şi am văzut-o pe ea. Se uita la mine de parcă ar fi văzut o stafie… asta trebuie să fi gândit atunci, văzându-mă… chipul îi îngheţase într-o expresie de oroare, pe urmă a scos un ţipăt şi, întorcându-se, a rupt-o la fugă.
Se opri, încercând să-şi stăpânească emoţia.
— Şi după aceea?
— Întrebă, blând, Poirot.
— Chiar nu mai ştiu. Am rămas pe loc un timp. Eram zăpăcit. Apoi mi-am dat seama că cel mai bun lucru era să plec cât mai repede. Nici nu mi-a trecut prin minte că aş putea fi suspectat, dar mă temeam să nu fiu chemat să depun mărturie împotriva ei. M-am dus la St. Beauvais, cum v-am spus, şi m-am întors cu o maşină la Cherbourg.
Se auzi o bătaie în uşă şi intră un camerist cu o telegramă pentru Stonor. Acesta o desfăcu, apoi sări de pe scaun.
— Doamna Renauld şi-a recăpătat cunoştinţa – spuse.
— Ah! Poirot fu dintr-un salt în picioare. Să plecăm imediat la Merlinville!
Am plecat în mare grabă. La insistenţele lui Jack, Stonor rămase acolo ca să o ajute pe cât era cu putinţă pe Bella Duveen. Poirot, Jack Renauld şi cu mine ne-am suit în maşina lui Renauld.
Drumul dură patruzeci de minute. Când am ajuns în dreptul vilei Marguerite, Jack Renauld se uită întrebător la Poirot.
— Ce-ar fi dacă v-aţi duce dumneavoastră primii… s-o vestiţi pe mama că sunt liber?
— În timp ce dumneavoastră o veţi face personal, cu domnişoara Marthe, ei? Termină Poirot cu un chicot. Tocmai vroiam să vă propun acelaşi lucru.
Jack Renauld nu mai stătu pe gânduri. Opri maşina, sări, şi o luă la fugă pe aleea ce ducea spre intrarea vilei. Ne-am continuat drumul spre vila Genevičve.
— Poirot, am spus, îţi aminteşti de ziua în care am sosit prima oară aici şi când ne-a întâmpinat vestea morţii domnului Renauld?
— Da, adevărat. Nici nu e prea mult de atunci, dar câte lucruri s-au întâmplat între timp… mai ales pentru dumneata, mon ami.
— Poirot, ce-ai făcut ca s-o găseşti pe Be… vreau să spun, Dulcie?
— Linişteşte-te, Hastings. Mă ocup eu de asta.
— Îţi ia cam mult timp, văd, am bombănit.
Poirot schimbă subiectul.
— Atunci începutul, acum sfârşitul, filosofă el, în timp ce suna la uşă. Iar sfârşitul nu e deloc mulţumitor.
— Asta aşa e, am oftat.
— Dumneata îl evaluezi din punct de vedere sentimental, Hastings. Nu la asta mă refeream eu. Sper că domnişoara Bella va fi judecată cu blândeţe, şi oricum, Jack Renauld nu se putea însura cu amândouă. Eu vorbesc din punct de vedere profesional. Asta nu e o crimă obişnuită şi bine pusă la punct, cum i-ar plăcea unui detectiv. Mise en scčne regizată de Georges Conneau a fost într-adevăr perfectă, dar dénouement… ah, nu! Un om omorât din greşeală de o fată într-un moment de furie… ah, ce ordine, ce metodă vezi dumneata aici?
Râsul provocat de ciudăţeniile lui Poirot îmi fu întrerupt de uşa deschisă de Françoise.
Poirot îi spuse că trebuia s-o vadă îndată pe doamna Renauld şi bătrâna îl conduse pe scări în sus. Eu am rămas în salon. A trecut ceva timp până să apară Poirot. Arăta neobişnuit de grav.
— Vous voilŕ, Hastings! Sacré tonnerre, ce furtună va fi!
— Ce vrei să spui?
— Personal, nu-mi prea vine să cred, rosti Poirot gânditor, însă femeile sunt imprevizibile.
— Uite-i pe Jack Renauld şi Marthe Daubreuil, am spus, privind pe fereastră.
Poirot ieşi în grabă din încăpere şi întâmpină tânăra pereche pe scările de afară.
— Nu intraţi acum. E mai bine, să nu intraţi. Mama dumneavoastră e foarte tulburată.
— Ştiu, ştiu, spuse Jack Renauld. Trebuie s-o văd imediat.
— Ba nu, v-am spus. Acum, nu.
— Doar eu, nu şi cu Marthe…
— În tot cazul, n-o luaţi şi pe domnişoara Marthe cu dumneavoastră. Mergeţi, dacă simţiţi că aşa trebuie, dar ar fi indicat să vă lăsaţi condus de mine.
O voce din spate ne făcu să tresărim cu toţii.
— Vă mulţumesc pentru bunele intenţii, domnule Poirot, dar eu mă voi face înţeleasă.
Am rămas înmărmuriţi. Coborând scările la braţul lui Léonie, doamna Renauld, cu capul încă bandajat, era cea care vorbise. Tânăra servitoare lăcrima şi îşi implora stăpâna să se întoarcă în pat.
— Vă omorâţi singură, doamnă. Doctorul v-a interzis să vă mişcaţi. Însă doamna Renauld continuă să coboare.
— Mamă! Strigă, repezindu-se înainte.
Dar cu un gest, ea îl făcu să dea înapoi.
— Nu sunt mama ta! Nu eşti fiul meu! Începând de azi, din clipa asta, te reneg.
— Mamă! Strigă flăcăul, stupefiat.
În faţa durerii din glasul lui, femeia păru să ezite. Poirot făcu un gest de conciliere, dar ea îşi recăpătă brusc siguranţa.
— Ai mâinile pătate de sângele tatălui tău. Tu eşti autorul moral al acestei crime. Te-ai certat cu el şi l-ai făcut de două parale pentru fata asta, dar comportarea ta fără inimă faţă de altă fată i-a adus moartea. Să pleci din casa mea. Mâine mă voi ocupa să fac în aşa fel încât, să nu te atingi de nici un ban din banii lui. Du-te în lume şi descurcă-te cum ştii cu ajutorul fetei care e fiica celei mai aprige duşmance a tatălui tău!
Şi încet, plină de durere, începu să urce din nou scările. Eram cu toţii zăpăciţi… complet nepregătiţi pentru o asemenea scenă. Cel mai atins dintre toţi, Jack Renauld, se clătină şi aproape căzu. Poirot şi cu mine i-am sărit în ajutor.
— E terminat, îi şopti Poirot domnişoarei Marthe. Unde să-l ducem?
— Acasă, bine-nţeles. La vila Marguerite. Mama şi cu mine îl vom îngriji. Sărmanul meu Jack!
L-am dus la vilă, unde băiatul căzu într-un fotoliu, semiinconştient. Poirot îi atinse fruntea şi mâinile.
— Are febră. Începe să-şi spună cuvântul îndelungata tensiune nervoasă. Şi acum, a mai venit şi şocul ăsta. Duceţi-l în pat, iar Hastings şi cu mine ne vom îngriji de un doctor.
Doctorul fu curând găsit. După ce examină pacientul, opină că era un caz obişnuit de epuizare nervoasă. Prin odihnă totală şi linişte, flăcăul va fi aproape complet restabilit a doua zi, dar, dacă se va agita, exista pericolul ca creierul să-i fie afectat de febră. Era recomandabil ca să stea cineva noaptea cu el.
După ce am aranjat tot ce se putea face, l-am lăsat în grija lui Marthe şi a mamei ei şi ne-am îndreptat spre oraş. Trecuse de ora la care de obicei luam masa şi eram hămesiţi. Ne-am potolit foamea la primul restaurant care ne-a ieşit în cale, cu o excelentă omletă şi apoi, cu tot atât de excelente antricoate.
— Şi acum să ne gândim unde înoptăm, spuse Poirot, când, în sfârşit, sosi şi cafeaua. Să încercăm la vechiul nostru prieten, Hôtel des Bains?
Ne-am îndreptat paşii într-acolo, fără să mai stăm pe gânduri.
Da, domnii vor putea să se instaleze în două camere bune, cu vedere spre mare. Apoi, Poirot puse o întrebare care mă surprinse.
— Domnişoara Robinson, din Anglia, a sosit?
— Da, domnule. Se află în salonaş.
— Ah!
— Poirot, am strigat ţinându-mă după el în lungul culoarului, cine Dumnezeu mai e şi domnişoara Robinson?
Poirot se înclină gentil în faţa mea.
— Ţi-am aranjat căsătoria, Hastings.
— Dar, eu…
— Bah! Rosti Poirot, şi-mi dădu un brânci prietenesc peste pragul uşii salonaşului. Crezi că aveam chef să bat tam-tamul în Merlinville despre numele Duveen?
Într-adevăr, cea care ne salută, era Cenuşăreasa. I-am luat mâinile în ale mele. Ochii mei au spus restul.
Poirot îşi drese glasul.
— Mes enfants, spuse, deocamdată n-avem timp pentru sentimente. Ne aşteaptă o treabă serioasă. Domnişoară, ai reuşit să faci ce te-am rugat?
Drept răspuns, Cenuşăreasa scoase din poşetă un obiect învelit în hârtie şi-l înmână în tăcere lui Poirot. Acesta desfăcu hârtia. Am tresărit, căci era cuţitul pe care înţelesesem că-l aruncase în mare. Ciudat, cu câtă încăpăţânare păstrează femeile cele mai compromiţătoare obiecte şi hârtii.
— Trčs bien, mon enfant, spuse Poirot. Îţi sunt recunoscător. Acum du-te şi te odihneşte. Hastings şi cu mine avem treabă. Ai să-l vezi mâine.
— Unde vă duceţi? Întrebă fata, făcând ochii mari.
— Ai să afli mâine totul.
— Nu, oriunde vă duceţi, merg şi eu.
— Dar, domnişoară…
— Merg şi eu, v-am spus!
Poirot înţelese că nu avea rost să mai insiste. Cedă.
— Atunci, vino, domnişoară. Dar n-o să fie distractiv. După toate probabilităţile, nu se va întâmpla nimic.
Fata nu răspunse.
Peste douăzeci de minute am plecat. Era o noapte întunecoasă, apăsătoare. Poirot o luă spre drumul care ducea la vila Genevičve. Însă când ajunserăm în dreptul vilei Marguerite, se opri.
— Aş vrea să mă asigur că totul e în regulă cu Jack Renauld. Vino cu mine, Hastings. Domnişoara va rămâne afară. Doamna Daubreuil s-ar putea să spună ceva care s-o rănească.
Am deschis poarta şi am luat-o pe alee. În timp ce coteam spre casă, i-am atras atenţia lui Poirot asupra unei ferestre de la primul etaj. Pe storurile trase se contura clar profilul lui Marthe Daubreuil.
— Ah! Exclamă Poirot. Îmi imaginez că asta e camera în care îl vom găsi pe Jack Renauld.
Ne deschise doamna Daubreuil. Ne spuse că Jack se afla în aceeaşi stare dar că, probabil, dorim să ne convingem cu ochii noştri. În timp ce întrebam, îşi duse degetul la gură. Lângă pat stătea Marthe.
Jack Renauld dormea un somn agitat, mişcându-şi capul într-o parte şi-n alta, iar chipul încă îi mai era aprins de febră.
— Vine din nou doctorul? Întrebă, în şoaptă, Poirot.
— Numai dacă-l chemăm. Jack doarme… şi asta-i bine. Maman i-a făcut un ceai calmant.
Se aşeză din nou şi se aplecă deasupra broderiei la care lucra, iar noi părăsirăm camera. Doamna Daubreuil ne conduse pe scări în jos. De când îi aflasem povestea, interesul faţă de femeia asta îmi crescuse. Stătea lângă noi, cu ochii plecaţi, şi cu acelaşi surâs uşor enigmatic pe care mi-l aminteam. Brusc, am simţit că mi-e teamă de ea, aşa cum te temi de un superb şarpe otrăvitor.
— Sper că nu v-am deranjat, doamnă, spuse politicos Poirot, când ea ne deschise uşa să ieşim.
— Absolut deloc, domnule.
— Apropo, adăugă Poirot ca fulgerat de o idee subită, domnul Stonor n-a fost azi în Merlinville, nu-i aşa?
N-am înţeles rostul acestei întrebări, căci ştiam foarte bine că problema nu-l interesa câtuşi de puţin pe Poirot.
Doamna Daubreuil răspunse foarte liniştită:
— Din câte ştiu eu, nu.
— N-a avut o întrevedere cu doamna Renauld?
— De unde să ştiu eu domnule?
— Adevărat, spuse Poirot. M-am gândit că poate l-aţi văzut venind sau plecând, atâta tot. Noapte bună, doamnă.
— De ce… am început eu.
— Nici un „de ce”. Toate la timpul lor.
Ne-am alăturat Cenuşăresei şi am pornit în grabă în direcţia vilei Genevičve. Poirot mai privi odată peste umăr spre fereastra luminată pe care se vedea conturat profilul aplecat asupra lucrului al lui Marthe.
— E la adăpost de toate evenimentele flăcăul nostru, murmură el.
Ajunţi la vila Genevičve, ne duserăm în spatele unor tufişuri de pe partea stângă a drumului, unde aveam o bună privelişte a tot ce ne înconjura fiind, în acelaşi timp, ascunşi altor priviri. Întreaga vilă se afla cufundată în întuneric; fără îndoială, toată lumea dormea. Am ajuns imediat sub fereastra dormitorului doamnei Renauld, care fereastră era deschisă. Mi se păru că asupra acelei ferestre erau aţintiţi ochii lui Poirot.
— Şi acum ce facem?
— Am şoptit.
— Aşteptăm.
— Dar…
— Nu mă aştept să se întâmple nimic timp de o oră, poate două, dar…
Cuvintele îi fură curmate de un ţipăt prelung, puternic:
— Ajutor!
Se aprinse o lumină la al doilea etaj, pe partea dreaptă a casei. Ţipătul venea de acolo. Şi chiar când priveam într-acolo, văzurăm umbrele a două siluete care se luptau.
— Mille tonnerres! Strigă Poirot. Trebuie că şi-a schimbat camera!
Repezindu-ne înainte, începurăm să batem cu putere la uşa din faţă. Apoi, alergând spre copacul din stratul de flori, se căţără în el cu agilitatea unei pisici. L-am urmat. Dintr-o săritură, Poirot intră prin fereastra deschisă. Uitându-mă peste umăr am văzut-o pe Dulcie ajungând pe creanga din spatele meu.
— Ai grijă! Am strigat.
— Ai grijă de bunică-ta! Se burzuli fata. Asta-i o joacă de copii pentru mine.
Poirot străbătuse în fugă camera goală şi împingea din răsputeri în uşa ce da spre coridor.
— E încuiată şi zăvorâtă pe dinafară, bombăni, o să ne ia mult timp s-o spargem.
Strigătele de ajutor deveneau tot mai slabe. Am văzut disperare în ochii lui Poirot. Am pus amândoi umărul să spargem uşa.
Glasul Cenuşăresei, calm şi stăpânit, se auzi de la fereastră:
— Va fi prea târziu când o să reuşiţi să dărâmaţi uşa. Cred că numai eu sunt cea care poate face ceva.
Înainte să fac vreun gest ca s-o opresc, dispăru în bezna de afară. Am alergat la fereastră. Spre groaza mea, am văzut-o ţinându-se în mâini pe acoperiş, mişcându-se în direcţia ferestrei luminate.
— Doamne sfinte! O să moară! Am strigat.
— Te înşeli, Hastings. Uiţi că e o bună acrobată profesionistă? A fost voia bunului Dumnezeu ca ea să insiste să ne însoţească. Mă rog doar să ajungă la timp. Ah!
Un strigăt cumplit de groază străbătu noaptea pe când Cenuşăreasa intră pe fereastra din dreapta; apoi se auzi glasul ei limpede, rostind:
— Nu, n-ai nici o şansă! Te-am prins… iar încheieturile mâinilor mele sunt ca oţelul.
În acelaşi moment, uşa camerei în care eram captivi fu deschisă cu mare grijă de Françoise. Poirot o împinse brutal într-o parte şi alergă pe coridor spre uşa alăturată, în faţa căreia se strânseseră celelalte servitoare.
— E încuiată pe dinăuntru, domnule.
Dinăuntru se auzi o bufnitură grea. După câteva clipe se auzi cheia răsucindu-se în broască şi uşa se deschise încetişor. Cenuşăreasa, foarte palidă, ne făcu loc să intrăm.
— E în afară de pericol? O întrebă Poirot.
— Da, am ajuns exact la timp. Era epuizată.
Pe jumătate culcată, pe jumătate ridicată, doamna Renauld stătea pe pat. Avea răsuflarea întretăiată.
— Aproape m-a strangulat, îngână ea cu durere.
Fata ridică ceva de pe jos şi i-l înmână lui Poirot.
Era un cordon al unei rochii de mătase, foarte fin dar foarte rezistent.
— Un ştreang, spuse Poirot. A intrat pe fereastră în timp ce noi băteam la uşă. Unde e… cealaltă?
Fata se dădu puţin la o parte şi-i arătă. Pe podea zăcea o persoană drapată într-un material negru, al cărui fald îi ascundea chipul.
— Moartă?
Fata dădu din cap.
— Cred că da.
— Probabil că s-a lovit cu capul de galeria de marmură din faţa căminului.
— Dar cine e? Am strigat.
— Asasina domnului Renauld, Hastings. Şi cât pe ce şi a doamnei Renauld.
Uimit şi nedumerit, am îngenunchiat şi, ridicând faldul pelerinei, am privit frumosul chip neînsufleţit al lui Marthe Daubreuil!
