Capitolul II.

Despre taţi.

Bobby îngenunche lângă el, dar nu era nici un dubiu. Bărbatul era mort. Un ultim moment de luciditate, acea întrebare neaşteptată, iar apoi sfârşitul.

Cu destulă reţinere, Bobby băgă mâna în buzunarul mortului şi, scoţând o batistă de mătase, i-o puse cu pioşenie pe faţă. Era tot ce putea face.

Apoi observă că, o dată cu batista din buzunar, căzuse şi altceva. Era o fotografie. Înainte de a o băga la loc, îşi aruncă privirea pe ea.

Era chipul unei femei, un chip obsedant, o femeie blondă, cu ochii îndepărtaţi. Părea foarte tânără, cu siguranţă sub treizeci de ani, dar ceea ce îi aprinse imaginaţia tânărului nu era frumuseţea în sine a chipului ci genul acela de frumuseţe. Era un chip greu de uitat, gândi Bobby.

Blând, cu respect, puse la loc fotografia în buzunar, apoi se aşeză din nou să aştepte întoarcerea doctorului.

Timpul trecea foarte încet… Sau cel puţin aşa i se părea lui. În plus, tocmai îşi amintise ceva. Îi promisese tatălui său că o să cânte la orgă la slujba de seară de la ora şase, iar acum era şase fără zece. Fireşte, tatăl său va înţelege situaţia, totuşi ar fi trebuit să-i trimită un mesaj prin doctor. Reverendul Thomas Jones era un om cu un temperament extrem de nervos. Era, par excellence, un agitat, iar când se zbuciuma aparatul digestiv nu mai lucra cum trebuie, şi avea dureri îngrozitoare. Bobby, deşi îl considera pe tatăl său un neghiob bătrân, demn de milă, ţinea nespus la el. Pe de altă parte, reverendul Thomas îşi considera cel de-al patrulea fiu un tânăr neghiob demn de milă, şi, mai puţin tolerant decât Bobby, încerca să-l dea pe tânăr pe brazdă.

„Sărmanul papa, gândi Bobby. O să se învârtească de colo-colo, neştiind dacă să înceapă sau nu slujba. O să se zbuciume până o să-l doară iar burta şi n-o să mai poată mânca la cină. N-o să aibă atâta minte să-şi dea seama că nu l-am lăsat de izbelişte decât că am fost nevoit… Şi, oricum, ce mai contează? El vede lucrurile cu totul altfel. Niciunul care a sărit peste cincizeci de ani n-are minte… Se dau cu toţii de ceasul morţii din orice fleac. Presupun că aşa au fost crescuţi şi nu se mai pot schimba. Bietul tata, n-are minte nici cât o găină”!

Stătea acolo gândindu-se la tatăl său cu un amestec de afecţiune şi disperare. Viaţa sa de acasă i se părea un lung sacrificiu pe altarul ciudatelor idei ale tatălui său. La rândul lui, domnul Jones considera că el era cel sacrificat, neînţeles şi neapreciat de tânăra generaţie. Aşadar, părerile pe aceeaşi temă pot să difere.

Ce se moşmondea atâta doctorul? Până la ora asta ar fi trebuit să se întoarcă.

Bobby se ridică şi îşi dezmorţi indispus picioarele. În acel moment auzi ceva deasupra lui şi ridică privirea, mulţumit că ajutoarele sosiseră şi nu mai era nevoie de el. Însă nu era doctorul. Era un bărbat pe care Bobby nu-l cunoştea.

— Hei, spuse noul venit. E vreo problemă? S-a întâmplat vreun accident? Pot să ajut cumva?

Era un bărbat înalt, cu un glas plăcut de tenor. Bobby nu-l vedea prea bine din pricina înserării care se lăsa rapid.

Îi explică ce se întâmplase, iar străinul se arătă răscolit.

— Nu pot să fac nimic? Întrebă el. Să aduc ajutoare sau altceva?

Bobby îi spuse că ajutoarele erau pe drum şi îl întrebă dacă nu cumva le vede venind.

— Deocamdată, nu.

— Ştiţi, aveam o întâlnire la şase, îi explică Bobby.

— Şi nu vrei să pleci…

— Nu, n-aş vrea. Adică, sărmanul e mort şi nu se mai poate face nimic, totuşi…

Se opri, nereuşind, ca de obicei, să-şi transpună emoţia în cuvinte.

Totuşi, celălalt păru să înţeleagă.

— Ştiu, spuse el. Ascultă, am să cobor eu… Adică, dacă văd pe unde… Şi rămân eu cu el până vin ceilalţi.

— Oh, aţi vrea? Întrebă recunoscător Bobby. Ştiţi, e vorba de tatăl meu. Nu e un om rău, dar se supără. Vedeţi pe unde să coborâţi? Un pic mai la stânga… Acum la dreapta… Gata. Nu-i chiar greu.

Noul venit ajunse lângă el. Era un bărbat în jur de treizeci şi cinci de ani. Avea un chip destul de şters, căruia i s-ar fi potrivit un monoclu şi o mustăcioară.

— Sunt străin de locurile astea, explică el. Apropo, numele meu e Bassington-ffrench. Am venit să mă uit după o casă. Ce tragedie! A călcat în gol?

Bobby dădu din cap.

— A fost un pic de ceaţă, explică el. E o porţiune de potecă periculoasă. Ei bine, pe curând. Mulţumesc foarte mult. Trebuie să mă grăbesc. Aţi fost foarte amabil.

— Câtuşi de puţin, protestă celălalt. Oricine ar fi făcut la fel. Nu-l poţi lăsa pe bietul om aşa… Vreau să spun, n-ar fi creştineşte.

Bobby începu să urce în grabă stânca. Ajuns sus, îi făcu celuilalt cu mâna şi o luă la fugă peste câmp. Pentru a face economie de timp, escaladă zidul curţii bisericii, în loc să ocolească şi să intre pe poartă, lucru pe care vicarul îl văzu de la fereastra sacristei şi îl dezaprobă profund.

Era şase şi cinci minute şi clopotul încă mai bătea.

Explicaţiile şi reproşurile fură amânate pentru după slujbă. Gâfâind, Bobby se lăsă să cadă în scaunul din faţa orgii. Asociaţiile de idei îi dirijară degetele pe acordurile marşului funebru al lui Chopin.

Mai târziu, mai mult întristat decât mâniat, vicarul îşi luă fiul la întrebări.

— Dacă nu poţi face un lucru ca lumea, dragul meu Bobby, mai bine nu-l mai face deloc. Ştiu că tu şi toţi prietenii tăi tineri nu aveţi noţiunea timpului, dar există unul pe care n-ar trebui să-l facem să aştepte. Te-ai oferit de bună voie să cânţi la orgă. Nu eu te-am silit. În loc de asta, ai preferat să te joci…

Bobby consideră că era mai bine să-şi întrerupă tatăl înainte să ajungă prea departe.

— Îmi pare rău, tată, rosti el vesel şi senin, ca de obicei, indiferent de subiect. De data asta n-a fost vina mea. Am stat de pază lângă un cadavru.

— Ce-ai făcut?

— Am păzit un om care şi-a frânt coloana căzând în prăpastie. Ştii… Locul acela unde e prăpastia. Tocmai atunci a fost un pic de ceaţă, şi probabil a ieşit din cărare şi a călcat în gol.

— Cerule! Strigă vicarul. Ce tragedie! A murit pe loc?

— Nu. Era inconştient. A murit după plecarea doctorului Thomas. Dar, fireşte, a trebuit să stau lângă el… Nu-l puteam lăsa de izbelişte şi să plec. Apoi a venit un alt tip şi i-am pasat rolul de bocitoare şefă şi am venit într-un suflet aici.

Vicarul oftă.

— Oh, dragul meu Bobby. Oare nimic nu te scoate din deplorabila ta împietrire? Asta mă îndurerează mai mult decât pot spune. Iată, ai fost pus faţă-n faţă cu moartea – cu moartea neaşteptată. Iar tu glumeşti! Nu te-a mişcat. Totul… Totul, oricât de sfânt, pentru generaţia ta e o glumă.

Bobby se îndepărtă târându-şi picioarele.

Dacă tatăl său nu putea să înţeleagă că dacă glumea pe tema morţii era doar pentru că îl afectase profund – nu putea şi gata! Când ai de a face cu moartea şi tragedia trebuie să te ţii tare.

Dar la ce s-ar fi putut aştepta? Nimeni trecut de cincizeci de ani nu înţelege absolut nimic. Toţi au cele mai năstruşnice idei.

„Cred că-i din cauza războiului”, îşi spuse Bobby. „I-a dat peste cap şi nu şi-au mai revenit”.

Îi era ruşine pentru tatăl său şi-i părea rău pentru el.

— Îmi pare rău, tată, spuse el oprindu-se în prag, dându-şi perfect seama că orice explicaţie era imposibilă.

Vicarului îi păru rău pentru fiul său – arăta atât de abătut – dar îi era ruşine cu el. Băiatul nu avea nici o concepţie despre seriozitatea vieţii. Chiar scuzele lui erau senine şi impertinente.

Porniră împreună spre casa parohială, fiecare făcând eforturi enorme de a-i găsi scuze celuilalt.

Vicarul gândea: „Mă întreb când va găsi Bobby ceva de făcut…?”

Bobby gândea: „Mă întreb cât am să mai stau bătut în cuie aici…?”

Totuşi, amândoi ţineam enorm unul la celălalt.