Capitolul III.

O călătorie cu trenul.

Bobby nu văzu imediat urmarea acelei aventuri. Dimineaţa următoare plecă la Londra pentru a se întâlni cu un prieten care se gândea să-şi deschidă un garaj şi care îşi imagina că cooperarea lui Bobby ar putea fi preţioasă.

După ce lucrurile se aranjară, spre satisfacţia ambelor părţi, peste două zile Bobby prinse trenul de 11:30 spre casă. Îl prinse, e drept, dar în ultima clipă. Ajunse la gara Paddington când ceasul arăta 11:28, se repezi jos în pasaj, ieşi pe peronul 3 tocmai când trenul se punea în mişcare şi alergă spre primul vagon pe care îl văzu, neţinând seama de indignarea controlorilor de bilete şi a portarilor din imediata lui apropiere.

Zmucind uşa, sări înăuntru şi ateriză în patru labe, apoi se ridică. Un controlor agil închise uşa cu un pocnet şi Bobby se pomeni privind la singurul ocupant al compartimentului.

Era un vagon de clasa întâi, iar în colţ, cu faţa spre locomotivă, stătea o fată brunetă care fuma. Purta o fustă roşie, o jachetă scurtă, verde şi o beretă de un albastru viu şi, în ciuda unei oarecare asemănări cu maimuţa unui flaşnetar (avea ochii prelungi, întunecaţi şi trişti şi o faţă zbârcită) era fără îndoială atrăgătoare.

Bobby se întrerupse în mijlocul unei scuze.

— Vai, Frankie, tu eşti! Spuse el. Nu te-am văzut de secole.

— Nici eu. Ia loc să discutăm.

Bobby rânji.

— Tichetul meu e de altă culoare.

— Nu contează, spuse amabilă Frankie. Am să plătesc eu diferenţa.

— Numai gândul mă indignează! Cum te-aş putea lăsa să plăteşti pentru mine?

— Se pare că doar la asta mai suntem buni în ziua de azi, spuse Frankie.

— Îmi plătesc singur diferenţa, spuse cu eroism Bobby în timp ce o siluetă masivă îmbrăcată în albastru deschise uşa.

— Las-o în seama mea, spuse Frankie.

Îi zâmbi graţios controlorului de bilete care îşi duse mâna la chipiu, luă din mâna ei bucata de carton alb şi o compostă.

— Domnul Jones tocmai a venit să stăm un pic la taclale, spuse ea. Nu-i nici o problemă, nu-i aşa?

— În regulă, excelenţă, bănuiesc că domnul nu va sta mult. Nu mă mai întorc decât după Bristol, adăugă el semnificativ.

— Ce poate face un zâmbet! Spuse Bobby după ieşirea controlorului.

Lady Frances Derwent clătină gânditoare din cap.

— Nu sunt convinsă că e vorba de zâmbet. Mai degrabă e obiceiul tatei de a da cinci şilingi bacşiş tuturor, ori de câte ori călătoreşte cu trenul.

— Credeam că ai renunţat definitiv la Wales, Frankie.

Frances oftă.

— Dragul meu, ştii cum e. Ştii ce mucegăiţi sunt părinţii. În ce stare sunt băile şi asta şi ailaltă, şi n-ai nimic de făcut, şi pe cine să vezi… Iar în ziua de azi, lumea nu mai vrea pur şi simplu să vină şi să stea la ţară! Spune că economiseşte şi nu poate merge atât de departe. Şi-atunci, ce poate să facă o fată?

Bobby clătină cu tristeţe din cap, cunoscând prea bine problema.

— Oricum, continuă Frankie, după petrecerea la care am fost aseară, mi-am zis că nici chiar acasă nu putea fi.

— Ce n-a mers la petrecere? S-a întâmplat ceva?

— Absolut nimic. A fost o petrecere ca oricare alta, dar mai lungă. Era plănuită să înceapă la Savoy la opt şi jumătate. Unii dintre noi am ajuns pe la nouă şi jumătate şi, bine-nţeles, ne-am încurcat cu alţii, dar am reuşit să ne adunăm pe la zece. Apoi am cinat şi, după puţin, am plecat la Marionette – a fost un zvon că avea să fie o razie, dar n-a fost nimic – am băut ceva, după care ne-am dus la Bullring, unde amorţeala era chiar mai mare, pe urmă ne-am dus la o cafenea, după aceea într-un loc unde aveau peşte prăjit, şi pe urmă ne-am gândit să luăm micul dejun la unchiul Angelei, să vedem dacă va fi scandalizat, dar n-a fost… A fost doar plictisit, iar după aceea ne-am gândit să ne retragem la casele noastre răsuflate. Sincer, Bobby, nu-i mare scofală.

— Îmi închipui, spuse Bobby simţind o undă de invidie.

Nici în visele sale cele mai fanteziste nu se vedea în stare să fie unul din obişnuiţii casei la Marionette sau la Bullring.

Relaţia lui cu Frankie era o relaţie aparte.

În copilărie, el şi cu fraţii lui se jucaseră cu copiii de la castel. Acum când toţi erau mari, rar se întâmpla să se întâlnească. Când o făceau, îşi mai spuneau încă pe numele mic. În rarele ocazii când Frances era acasă, Bobby şi fraţii săi mergeau acolo să joace tenis. Însă Frankie şi fraţii ei nu erau invitaţi la parohie. Părea o recunoaştere tacită a faptului că nu i-ar fi încântat. Pe de altă parte, mereu se căutau mai mulţi bărbaţi pentru tenis. În ciuda faptului că se tutuiau, exista parcă o urmă de reţinere. Cei din familia Derwent erau, poate, ceva mai prietenoşi decât trebuia, ca pentru a arăta că „nu exista nici o diferenţă”. Cei din familia Jones, la rândul lor, erau ceva mai formalişti, mai reţinuţi, ca şi cum erau hotărâţi să nu pretindă mai multă prietenie decât li se oferea. Cele două familii nu aveau nimic în comun, în afară de amintirile din copilărie. Totuşi, Bobby ţinea foarte mult la Frankie şi era încântat când, chiar aşa, rar, soarta îi punea faţă-n faţă.

— Sunt atât de plictisită de toate! spuse Frankie pe un ton obosit. Tu nu?

Bobby reflectă.

— Nu, nu cred.

— Dragul meu, ce minunat! Spuse Frankie.

— Nu vreau să spun că sunt un entuziast, rosti Bobby repede, nedorind să creeze o impresie jalnică. Nu suport entuziaştii.

Frankie se cutremură doar la auzul cuvântului.

— Ştiu, spuse ea. Sunt îngrozitori.

Se uitară cu simpatie unul la celălalt.

— Apropo, spuse Frankie. Ce-i cu povestea aia cu bărbatul care a căzut de pe stâncă?

— Doctorul Thomas şi cu mine l-am descoperit. Dar tu cum ai aflat?

— Am citit în ziar. Uite.

Îi arătă cu degetul un mic articol intitulat: „Accident fatal în ceaţa mării.”

Victima tragediei de la Marchbott a fost identificată noaptea trecută, târziu, cu ajutorul unei fotografii pe care o avea asupra sa. S-a dovedit că fotografia era a doamnei Leo Cayman. S-a luat legătura cu doamna Cayman şi aceasta a venit imediat la Marchbott, unde a identificat pe decedat ca fiind fratele său, Alex Pritchard. Domnul Pritchard se întorsese recent din Siam. Fusese plecat de zece ani din Anglia, şi tocmai pornise într-o călătorie în circuit. Ancheta va avea loc mâine, la Marchbolt.

Gândurile lui Bobby se întorseseră la chipul obsedant din fotografie.

— Cred că am să depun mărturie la anchetă, spuse el.

— Ce palpitant! Am să vin să te aud.

— Nu cred că va fi nimic palpitant. Noi doar l-am găsit.

— Era mort?

— Atunci, nu. A murit cam după un sfert de oră. Eram singur cu el.

Se opri.

— Destul de trist, spuse Frankie cu acea înţelegere imediată ce-i lipsise tatălui lui Bobby.

— Desigur, el nu simţea nimic…

— Nu?

— Totuşi… Ei bine… Vezi tu, arăta teribil de viu… Genul de om plin de vitalitate… Ce mod tâmpit de a sfârşi… Doar să calci alături din cauza unei fărâme stupide de ceaţă.

— Te înţeleg, Steve, spuse Frankie, şi din nou fraza aceea ciudată exprimă simpatie şi înţelegere.

— Ai văzut-o pe soră? Întrebă ea la un moment dat.

— Nu. Am fost două zile în capitală să aranjez o afacere cu un prieten. Vrem să deschidem un garaj. Trebuie că-ţi aminteşti de el. Badger Beadon.

— Cine?

— Nu se poate să nu ţi-l aminteşti pe amicul Badger. Cel care se uită cruciş.

Frankie îşi împreună sprâncenele.

— Are un râs cam prostesc – hau, hau, hau… Ceva în genul ăsta, continuă Bobby.

Frankie încă nu-şi amintea.

— A căzut de pe ponei, când eram copii. A picat în cap în noroi şi a trebuit să-l scoatem trăgându-l de picioare.

— Oh! Acum ştiu. Era bâlbâit.

— Încă mai este.

— Nu a avut o fermă de pui cu care a dat-o în bară? Întrebă Frankie.

— Aşa e.

— Iar după aia a intrat la o agenţie de brokeri şi după o lună l-au concediat?

— Corect.

— Şi pe urmă l-au trimis în Australia şi el s-a întors?

— Da.

— Bobby, sper că nu bagi nici un ban în afacerea asta?

— N-am nici un ban de băgat, spuse Bobby.

— Mai bine.

— Fireşte, Badger a încercat să atragă pe cineva cu ceva capital. Dar nu-i chiar atât de simplu precum se crede.

— Când te uiţi în jurul tău n-ai crede că lumea are cât de cât minte, dar are.

Substratul acestor remarci păru în cele din urmă să-l izbească pe Bobby.

— Ascultă, Frankie, Badger e unul din cei mai buni… Unul dintre cei mai grozavi.

— Ei întotdeauna sunt, spuse Frankie.

— Care ei?

— Cei care se duc în Australia şi se întorc. Cum a pus mâna pe bani ca să pornească afacerea asta?

— I-a murit o mătuşă sau cineva şi i-a lăsat un garaj pentru şase maşini, având deasupra trei camere, iar ai lui s-au dat peste cap să strângă o sută de lire cu care să cumpere maşini la mâna a doua. Nici nu ştii ce afaceri se fac cu maşini la mâna a doua!

— Am cumpărat şi eu cândva una. E un subiect dureros. Să nu mai vorbim despre asta. De ce ai plecat din marină? Nu te-au trecut în rezervă, nu? Nu la vârsta ta.

Bobby se înroşi.

— Ochii, spuse el repezit.

— Ţin minte că mereu ai avut probleme cu ochii.

— Da. Dar am reuşit să mă descurc. Apoi a urmat serviciul în străinătate… Lumină puternică… Asta le-a cam dăunat. Aşa că… Ei bine, a trebuit să ies.

— Trist, murmură Frankie privind pe fereastră. Urmă o pauză grăitoare.

— În tot cazul, e o ruşine, izbucni Bobby. Ochii mei nu-s chiar atât de răi… Vederea n-o să se mai înrăutăţească. Puteam să-mi văd perfect mai departe de treabă.

— Par în regulă, spuse Frankie.

Se uită direct în adâncul lor sincer şi castaniu.

— Aşa că, înţelegi, am de gând să mă asociez cu Badger. Frankie încuviinţă din cap.

Un ajutor de conductor deschise uşa şi spuse: „Primul dejun”.

— Mergem? Întrebă Frankie.

O luară în lungul culoarului spre vagonul restaurant.

Bobby încercă o retragere strategică la vremea când era de aşteptat să apară controlorul.

— Să nu-l facem să se simtă cu conştiinţa încărcată, spuse el.

Dar Frankie îi răspunse că nu se aştepta ca vreun controlor de bilete să aibă conştiinţă.

Tocmai trecuse de cinci când ajunseră la Sileham, care era staţia pentru Marchbolt.

— Mă aşteaptă maşina, spuse Frankie. Te reped eu.

— Mulţumesc. Asta mă va scuti să car două mile scârba asta.

Dădu cu duşmănie un şut în geamantan.

— Trei mile, nu două, spuse Frankie.

— Dacă o iei pe potecă peste terenul de golf, sunt două.

— Cea de pe care…

— Da… De pe care s-a prăbuşit tipul.

— Presupun că nu l-a împins cineva, nu? Întrebă Frankie în timp ce-i întindea servitoarei trusa de toaletă.

— Să-l împingă? Doamne Sfinte, nu! De ce?

— Ei bine, asta ar face ca lucrurile să fie mult mai palpitante, nu-i aşa? Spuse leneş Frankie.