Capitolul 1
Doamna Ariadne Oliver plecase împreună cu Judith Butler, prietena la care locuia, să ajute la pregătirile unei petreceri pentru copii, ce urma să aibă loc chiar în acea seară.
O activitate haotică era în plină desfăşurare în acea clipă. Femei energice intrau şi ieşeau mutând scaune, măsuţe, vaze cu flori şi aducând dovleci mari pe care îi plasau în locuri strategic alese. Urma să aibă loc o petrecere de Halloween1 pentru invitaţi cu vârste cuprinse între zece şi şaptesprezece ani.
Desprinzându-se de grupul principal, doamna Oliver se rezemă de un perete şi ridică un dovleac destul de mare pe care îl examină cu un ochi critic.
— Ultima dată când am văzut aşa ceva, zise ea, dându-şi la o parte părul grizonant de pe fruntea proeminentă, a fost anul trecut în Statele Unite – erau cu sutele. În toată casa. Nu mai văzusem în viaţa mea atât de mulţi dovleci. Dacă stau bine şi mă gândesc, nu am ştiut niciodată care e diferenţa dintre un dovleac şi un bostan. De fapt, care este?
— Îmi pare rău, dragă, îi spuse doamna Butler, călcând-o pe picior.
— E vina mea, răspunse doamna Oliver, lipindu-se mai mult de perete. Vă stau în drum. Oricum, era neobişnuit să vezi atâţia dovleci sau bostani, sau cum le-o zice. Se găseau peste tot, în magazine şi în casele oamenilor, cu lumânări sau beculeţe înăuntrul lor sau atârnate de ei. Era foarte interesant, deşi ocazia era cu totul alta. Nu erau pentru petrecerea de Halloween, ci pentru Ziua Recunoştinţei. Eu întotdeauna am asociat dovlecii cu Halloweenul şi ăsta e la sfârşitul lui octombrie. Ziua Recunoştinţei este mai târziu, nu-i aşa? Parcă e prin noiembrie, în a treia săptămână, nu? Aici Halloweenul se sărbătoreşte pe 31 octombrie, parcă. Mai întâi e Halloweenul şi apoi ce urmează? Ziua Tuturor Sufletelor? Dacă locuieşti la Paris, atunci te duci la cimitir şi pui flori la morminte. Nu e nicidecum o sărbătoare tristă, pentru că merg şi copiii şi se distrează. Mai întâi te duci să cumperi flori, o mulţime de flori frumoase, cum numai în piaţa de flori din Paris găseşti.
Mai multe femei grăbite se împiedicau, din când în când, de doamna Oliver, dar nu o ascultau. Erau prea ocupate. Majoritatea erau mame, vreo două domnişoare bătrâne pricepute; mai erau şi adolescenţi îndemânatici, băieţi de şaisprezece şi şaptesprezece ani, cocoţaţi pe scări şi pe scaune, ca să agaţe la o înălţime adecvată decoraţiuni, dovleci, bostani şi globuri de sticlă frumos colorate. Fete între unsprezece şi cincisprezece ani stăteau în grupuri şi chicoteau.
— Şi după Ziua Tuturor Sufletelor şi cimitire, continuă doamna Oliver, aşezându-se pe braţul unei canapele, urmează Ziua Tuturor Sfinţilor. Cred că am dreptate.
Nu-i răspunse nimeni. Doamna Drake, o femeie frumoasă, între două vârste, care era gazda, făcu un anunţ:
— N-am s-o numesc petrecere de Halloween, cu toate că asta este. Îi voi spune petrecerea „Unsprezece-plus”. Din cauza vârstei invitaţilor. Majoritatea pleacă de la Elms pentru a studia în altă parte.
— Dar lucrurile nu stau chiar aşa, nu, Rowena? Interveni pe un ton dezaprobator domnişoara Whittaker, aşezându-şi pince-nez-ul.
Ca profesoară la şcoala locală, domnişoara Whittaker avea o înclinaţie spre acurateţe.
— Din cauză că am desfiinţat unsprezece-plus cu ceva timp în urmă.
Doamna Oliver se ridică stânjenită de pe canapea.
— N-am prea fost de ajutor. Am stat aici turuind despre dovleci şi bostani… „odihnindu-mi picioarele”, îşi zise în gând cu o urmă de remuşcare, dar fără să se simtă atât de vinovată ca să o spună cu voce tare. Acum cu ce vă pot fi de folos? Întrebă şi adăugă: Ce mere frumoase!
Cineva adusese în cameră un vas cu mere. Doamnei Oliver îi plăceau foarte mult merele.
— Sunt frumoase cele roşii, observă doamna Oliver.
— Nu sunt chiar aşa de bune, zise Rowena Drake. Dar arată bine. Sunt pentru jocul acela în care trebuie să le prinzi cu gura dintr-un vas cu apă. Sunt destul de moi ca oamenii să îşi poată înfige mai bine dinţii în ele. Beatrice, du-le în bibliotecă, te rog frumos! La jocul acela se varsă o mulţime de apă, dar asta nu contează, căci covorul din bibliotecă e atât de vechi! Îţi mulţumesc, Joyce!
Joyce, o fată robustă de treisprezece ani, luă vasul cu mere. Două căzură, se rostogoliră pe jos şi se opriră, de parcă ar fi fost dirijate de bagheta unei vrăjitoare, la picioarele doamnei Oliver.
— Vă plac merele, nu-i aşa? Întrebă Joyce. Am citit că vă plac sau probabil că am auzit la televizor. Dumneavoastră sunteţi doamna care scrie povestiri cu crime, nu?
— Aşa este, recunoscu doamna Oliver.
— Ar fi trebuit să vă dăm să faceţi ceva ce are legătură cu crimele. Să se petreacă o crimă la petrecerea din seara aceasta şi să-i puneţi pe oameni să o rezolve.
— Nu, mulţumesc, spuse doamna Oliver. Nu vreau să mai aud de aşa ceva.
— Cum adică nu vreţi să mai auziţi?
— Pentru că am făcut asta o dată, şi n-a ieşit nimic bun, răspunse doamna Oliver.
— Dar aţi scris o grămadă de cărţi, ripostă Joyce; faceţi foarte mulţi bani cu ele, nu-i aşa?
— Într-un fel, admise doamna Oliver, gândurile zburându-i la impozitul pe venit.
— Şi aveţi un detectiv finlandez.
Doamna Oliver recunoscu acest lucru.
Un băiat apatic, care nu ajunsese încă printre cei mari de la unsprezece-plus, întrebă grav:
— De ce finlandez?
— Şi eu m-am întrebat adesea acelaşi lucru, răspunse sincer autoarea.
Doamna Hargraves, soţia organistului, intră în cameră, răsuflând din greu, din cauza unei găleţi mari, verzi din plastic.
— Ce ziceţi de asta, e bună pentru jocul cu merele? Domnişoara Lee, farmacista, spuse:
— Mai bine folosim o găleată din tablă. Nu se răstoarnă aşa uşor. Unde vreţi s-o puneţi, doamnă Drake?
— Mă gândeam că cel mai bine este în bibliotecă. Covorul de acolo e vechi şi oricum o să se verse destulă apă.
— Bine, le vom duce acolo. Rowena, uite încă un coş cu mere.
— Daţi-mi voie să vă ajut, se oferi doamna Oliver.
Ridică cele două mere de jos şi, fără să-şi dea seama ce face, muşcă dintr-unul. Doamna Drake îl luă hotărâtă pe al doilea şi-l puse la loc în coş. O altă discuţie începu.
— Da, dar unde se va juca Snapdragon2?
— Ar trebui în bibliotecă, este camera cea mai întunecată.
— Nu, va avea loc în sufragerie.
— Mai întâi trebuie să întindem ceva pe masă.
— Punem faţa de masă aia verde şi pe deasupra pânza cauciucată.
— Şi oglinzile? Chiar o să ne vedem viitorii soţi în ele?
Scoţându-şi pantofii pe furiş şi muşcând liniştită din măr, doamna Oliver se lăsă din nou pe canapea privind lumea din cameră cu un ochi critic. Gândea ca o scriitoare: „Dacă ar fi să scriu o carte despre toţi aceşti oameni, cum aş proceda? În general, sunt oameni cumsecade, dar cine ştie?”
Într-un fel i se părea fascinant să nu ştie nimic despre ei. Toţi locuiau în Woodleigh Common. Despre unii aflase câte ceva, din ce-i povestise Judith. Domnişoara Johnson – avea de-a face cu biserica, cu toate astea, nu era sora vicarului. Aşa, era sora organistului, desigur, Rowena Drake, cea care dirija lucrurile în Woodleigh Common. Mai era femeia care venise cu găleata, abia respirând, o găleată de plastic foarte urâtă. Doamnei Oliver nu-i plăcuseră niciodată lucrurile din plastic. Şi apoi copiii, adolescenţi, fete şi băieţi.
Până acum nu reprezentau decât nişte nume pentru doamna Oliver, printre care: Nan, Beatrice, Cathie, Diana, Joyce, care era gură-spartă şi punea mereu întrebări.
„Nu prea-mi place de Joyce”, îşi zise doamna Oliver. O fată pe nume Ann, înăltuţă şi cu aere de superioritate. Mai erau şi doi băieţi care păreau să fi încercat tot felul de tunsori, cu rezultate nu tocmai fericite.
Un băiat mai micuţ intră oarecum timid.
— M-a trimis mami cu oglinzile astea să vedeţi dacă sunt bune, spuse cu respiraţia uşor întretăiată.
Doamna Drake i le luă.
— Îţi mulţumesc foarte mult, Eddy.
— Sunt doar nişte oglinzi obişnuite de mână, spuse Ann. Chiar o să vedem chipurile viitorilor soţi în ele?
— Unele dintre voi s-ar putea să le vadă, altele nu, răspunse Judith Butler.
— Aţi văzut vreodată chipul soţului dumneavoastră când v-aţi dus la o petrecere… O petrecere ca asta?
— Bineînţeles că nu, interveni Joyce.
— Ar fi putut, interveni cu un aer atotştiutor Beatrice. Se numeşte PE. S. Percepţie extrasenzorială, explică ea încântată să arate că era familiarizată cu termenii la modă.
— V-am citit una dintre cărţi, îi spuse Ann doamnei Oliver. Muribundul peştişor auriu. Mi-a plăcut.
— Mie cartea asta nu mi-a plăcut, declară Joyce. Parcă n-a fost destul de sângeroasă. Mie-mi plac crimele cu mult sânge.
— Cam murdar, nu ţi se pare? Întrebă doamna Oliver.
— Dar palpitant, spuse Joyce.
— Nu neapărat, adăugă scriitoarea.
— Odată am văzut o crimă, zise Joyce.
— Nu fi prostuţă, Joyce, o certă domnişoara Whittaker, profesoara.
— Ba da, am văzut, insistă Joyce.
— Chiar ai văzut? O iscodi Cathie, făcând ochii mari. Pe cuvântul tău că ai văzut o crimă?
— Bineînţeles că n-a văzut. Nu mai vorbi prostii, Joyce, o apostrofa doamna Drake.
— Eu chiar am văzut o crimă. Am văzut, am văzut, am văzut. Cocoţat pe o scară, un băiat de şaptesprezece ani privi în jos cu interes şi întrebă:
— Ce fel de crimă?
— Eu nu o cred, răspunse Beatrice.
— Sigur că nu, spuse mama lui Cathie. Inventează.
— Nu e adevărat. Chiar am văzut.
— Atunci de ce n-ai anunţat poliţia? Vru să ştie Cathie.
— Pentru că, atunci când am văzut-o, nu mi-am dat seama că era o crimă. După mult timp am realizat că fusese o crimă. Acum vreo lună, două, cineva a spus ceva care m-a pus pe gânduri: Ceea ce am văzut a fost o crimă.
— Uitaţi-vă cum inventează. Ce prostie! Exclamă indignată Ann.
— Când s-a întâmplat? Întrebă Beatrice.
— Cu câţiva ani în urmă, răspunse Joyce. Pe atunci eram mică.
— Cine a omorât pe cine? Vru să ştie Beatrice.
— Nu o să spun nimănui, se enervă Joyce. Sunteţi îngrozitori. Domnişoara Lee intră cu un alt tip de găleată. Schimbară subiectul făcând comparaţie între găleţi şi căldări pentru a o putea alege pe cea mai potrivită pentru jocul cu merele. Majoritatea se îndreptară spre bibliotecă pentru a hotărî la faţa locului. Trebuie să recunoaştem că unii dintre participanţii mai tineri erau nerăbdători să demonstreze, printr-o repetiţie, atât dificultăţile pe care le vor întâmpina cât şi măiestria lor la acest joc. Unii se udară pe păr, alţii se stropiră, încât fu nevoie de nişte prosoape pentru a strânge apa. Până la urmă se decise că o găleată din tablă ar fi mai potrivită decât o căldare ieftină din plastic care oricum s-ar fi răsturnat cu mai multă uşurinţă.
Aşezând un vas cu mere, pe care îl aduseseră ca rezervă, doamna Oliver mai gustă încă unul.
— Am citit în ziar că vă place foarte mult să mâncaţi mere, auzi vocea acuzatoare a lui Ann sau a lui Susan – nu era sigură care dintre ele.
— E cel mai mare păcat al meu, recunoscu doamna Oliver.
— Ar fi mult mai amuzant un joc cu pepeni galbeni, interveni unul dintre băieţi. Sunt aşa de zemoşi. Vă daţi seama ce mizerie s-ar fi făcut, adăugă, privind covorul cu satisfacţie.
Doamna Oliver, simţindu-se oarecum stânjenită de judecata publică a lăcomiei, părăsi camera, în căutarea unui anumit loc, de obicei foarte uşor de găsit. Urcă pe scări la etaj şi, dând colţul, se ciocni de un cuplu, o fată şi un băiat, ce se strângeau în braţe rezemându-se tocmai de uşa care, cu siguranţă, i-ar fi oferit acces spre locul unde dorea cu nerăbdare să ajungă. Cuplul nu-i dădu atenţie. Suspinau şi se îmbrăţişau. Doamna Oliver se întrebă câţi ani aveau. Băiatul avea înjur de cincisprezece ani, fata ceva mai mult de doisprezece, deşi mărimea pieptului o făcea să pară mai matură.
Apple Trees era o casă mărişoară. Avea câteva unghere şi ascunzişuri plăcute. „Cât de egoişti sunt oamenii, se gândi doamna Oliver. Nu au deloc compasiune unii pentru ceilalţi.”
Această morală din trecut îi veni în minte. I-o spusese în nenumărate rânduri infirmiera, dădaca, guvernanta, bunica ei, două mătuşi, mama sa şi alte câteva persoane.
— Îmi cer scuze, spuse tare şi răspicat doamna Oliver. Băiatul şi fata se lipiră şi mai mult unul de celălalt, cu buzele împreunate într-un sărut.
— Mă puteţi lăsa să trec, îi întrerupse doamna Oliver. Aş vrea să intru în camera asta.
Vrând-nevrând cuplul se despărţi, uitându-se la ea mâhniţi. Doamna Oliver intră în cameră şi trase zăvorul.
Uşa nu se închidea foarte bine. Se puteau auzi voci venind de pe hol.
— Ce oameni! Se auzi o voce cu un uşor tremur în glas. Nu văd că nu vrem să fim deranjaţi?
— Oamenii sunt atât de egoişti, ciripi fata. Nu se gândesc decât la propria persoană.
— Nu au deloc consideraţie pentru ceilalţi, se auzi băiatul.
