Capitolul 27
— Acum că în sfârşit te-am adus aici, spuse doamna Oliver, vreau să ştiu totul… Se uită la Poirot cu hotărâre şi îl întrebă sever: De ce n-ai venit mai devreme?
— Scuzele mele, madame, am fost foarte ocupat. Am fost chemat la poliţie.
— Infractorii sunt chemaţi să facă asta. Ce Dumnezeu te-a făcut să o suspectezi pe Rowena Drake că ar fi implicată într-o crimă? Nimeni nu s-ar fi gândit la asta.
— S-a întâmplat de îndată ce am primit indiciul esenţial.
— Ce numeşti dumneata indiciul esenţial?
— Apa. Voiam să găsesc pe cineva care a fost la petrecere şi care era ud, şi care n-ar fi trebuit să fie ud. Cine a omorât-o pe Joyce Reynolds ar fi trebuit neapărat să se ude. Ţii un copil viguros cu capul într-o găleată plină cu apă, deci se va împotrivi şi te va stropi, aşa încât sigur te vei uda. Prin urmare, e nevoie să se întâmple ceva care să ofere o explicaţie inocentă faptului că eşti ud. După ce toată lumea s-a strâns în sala de mese pentru jocul de Snapdragon, doamna Drake a luat-o pe Joyce cu ea în bibliotecă. Dacă gazda te roagă să te duci cu ea, în mod firesc te duci. Şi mai mult ca sigur, Joyce nu o suspecta pe doamna Drake. Tot ceea ce îi spusese Miranda a fost că asistase la o crimă. Astfel, Joyce a fost omorâtă, iar asasina s-a udat destul de mult cu apă. Trebuia să existe un motiv pentru asta şi ea a început să născocească unul. Avea nevoie de un martor pentru felul cum s-a udat. A aşteptat pe palier cu o vază enormă de flori plină cu apă. În scurt timp, domnişoara Whittaker a ieşit din camera unde se desfăşura jocul de Snapdragon – era cald acolo. Doamna Drake s-a prefăcut că tresare nervos şi a dat drumul la vază, având grijă să se împroaşte cu apă, în timp ce vasul se spărgea în holul de dedesubt. A alergat pe scări, culegând împreună cu doamna Whittaker cioburile şi florile şi plângându-se de pierderea frumoasei ei vaze. A reuşit chiar să îi dea domnişoarei Whittaker impresia că văzuse ceva sau pe cineva ieşind din camera unde se comisese crima. Domnişoara Whittaker a luat de bună afirmaţia, dar atunci când i-a povestit incidentul domnişoarei Emlyn, aceasta şi-a dat seama de importanţa lui. Aşa încât a rugat-o pe domnişoara Whittaker să îmi relateze ce s-a întâmplat. Prin urmare, conchise Poirot, răsucindu-şi mustaţa, şi eu am aflat cine era ucigaşul lui Joyce.
— Şi Joyce nici măcar nu asistase vreodată la o crimă.
— Doamna Drake nu ştia asta. Dar suspectase mereu că cineva fusese de faţă în Quarry Wood, când ea şi Michael Garfield au ucis-o pe Olga Seminoff, şi că ar fi putut să vadă ce se întâmplase.
— Când ai ştiut dumneata că fusese de fapt Miranda, şi nu Joyce?
— De îndată ce simţul realităţii m-a forţat să accept verdictul universal că Joyce era o mincinoasă. Şi apoi, totul o indica pe Miranda. Ea se plimba frecvent în Quarry Wood, observând păsările şi veveriţele. Joyce era, după cum mi-a spus Miranda, prietena ei cea mai bună. Miranda mi-a zis: „Noi ne spunem totul”. Miranda nu era la petrecere, aşa încât mitomana Joyce putea folosi povestea prietenei sale cum că fusese martoră la o crimă – probabil pentru a te impresiona pe dumneata madame, bine-cunoscuta scriitoare de romane poliţiste.
— Da, bine, aruncă toată vina pe mine.
— Nu, nu.
— Rowena Drake, reflectă doamna Oliver. Încă nu îmi vine să cred.
— Avea toate calităţile necesare. M-am întrebat mereu, adăugă, ce fel de femeie era mai exact Lady Macbeth. Cum ar fi ea dacă am cunoaşte-o în viaţa reală? Ei bine, cred că eu am cunoscut-o.
— Şi Michael Garfield? Par o pereche nepotrivită.
— Interesant – Lady Macbeth şi Narcis, o combinaţie neobişnuită.
— Lady Macbeth, murmură doamna Oliver gânditoare.
— Era o femeie frumoasă, eficientă şi competentă, născută pentru a conduce, o actriţă neaşteptat de bună. Ar fi trebuit să o auzi deplângând moartea băieţelului Leopold şi suspinând în hohote într-o batistă uscată.
— Dezgustător.
— Îţi aduci aminte că te-am întrebat cine, după părerea dumitale, erau sau nu erau oameni buni.
— Michael Garfield era îndrăgostit de ea?
— Mă îndoiesc că Michael Garfield ar fi putut iubi pe altcineva în afară de el însuşi. Voia bani – mulţi bani. Poate că a crezut la început că o poate influenţa pe doamna Llewellyn-Smythe să îl îndrăgească până la a face un testament în favoarea lui – Însă doamna Llewellyn-Smythe nu era genul acela de femeie.
— Dar falsul? Încă nu înţeleg asta. Care a fost scopul?
— A creat confuzie la început. Prea mult fals, s-ar putea spune. Dar dacă ne gândim la asta, scopul era clar. Trebuia doar să ne amintim ce s-a întâmplat. Averea doamnei Llewellyn-Smythe i-a revenit în întregime Rowenei Drake. Codicilul scos la iveală era în mod atât de evident falsificat, încât orice avocat şi-ar fi dat seama. Ar fi fost contestat, iar în urma probelor experţilor, ar fi urmat să fie schimbat, astfel încât testamentul original ar fi intrat în vigoare. Întrucât soţul Rowenei Drake murise de curând, ea moştenea totul.
— Dar ce poţi spune despre codicilul pe care l-a văzut menajera?
— Presupunerea mea este că doamna Llewellyn-Smythe a descoperit că Michael Garfield şi Rowena Drake aveau o idilă – probabil înainte ca soţul ei să moară. Furioasă, doamna Llewellyn-Smythe a făcut un codicil la testamentul său, lăsând totul fetei au pair. Probabil tânăra i-a spus lui Michael despre asta – spera să se mărite cu el.
— Credeam că era vorba de tânărul Ferrier?
— Asta a fost o poveste plauzibilă pe care mi-a spus-o Michael. Nu a putut fi confirmată.
— Atunci, dacă el ştia că exista cu adevărat un codicil, de ce nu s-a căsătorit cu Olga pentru a pune astfel mâna pe bani?
— Pentru că se îndoia de faptul că ea ar putea cu adevărat să primească banii. Există ceea ce se numeşte abuz de influenţă. Doamna Llewellyn-Smythe era o femeie în vârstă şi bolnavă pe deasupra. Toate testamentele ei anterioare fuseseră în favoarea cunoştinţelor şi rudelor ei – testamente valabile şi raţionale, de genul celor pe care le aprobă tribunalele. Pe această fată din ţări străine nu o cunoştea decât de un an – şi nu avea nici un drept asupra ei. Acel codicil, chiar dacă era autentic, ar fi putut fi contestat. În plus, mă îndoiesc că Olga ar fi reuşit să cumpere o insulă grecească – sau că ar fi vrut măcar să facă asta. Nu avea prieteni influenţi sau contacte în cercurile de afaceri. Era atrasă de Michael, dar îl considera mai mult o partidă bună din punct de vedere matrimonial, care i-ar fi permis să trăiască în Anglia – ceea ce dorea ea să facă.
— Şi Rowena Drake?
— Se îndrăgostise lulea. Soţul ei rămăsese invalid de mulţi ani. Ea era o femeie de vârstă mijlocie, dar pasională, şi un bărbat de o frumuseţe neobişnuită i-a ieşit în cale. Femeile se îndrăgosteau uşor de el, dar el voia nu frumuseţea femeilor, ci exerciţiul propriului său impuls creator de a crea frumuseţe. Pentru asta avea nevoie de bani – de mulţi bani. În ceea ce priveşte dragostea – se iubea numai pe sine. Era un Narcis. Mi-am amintit un vechi cântec franţuzesc pe care l-am auzit acum mulţi ani…
Începu să fredoneze încet.
Regarde, Narcisse.
Regarde dans l'eau.
Regarde, Narcisse, que tu es beau.
Il n'y a au monde.
Que la Beauté.
Et la Jeunesse, Hélas!
Et la Jeunesse… Regarde, Narcisse…
Regarde dans l'eau… 14
— Nu-mi vine să cred, pur şi simplu nu-mi vine să cred că cineva ar comite o crimă pentru a-şi face o grădină pe o insulă grecească, spuse doamna Oliver cu neîncredere.
— Nu poţi? Nu poţi să vizualizezi felul cum o avea el în minte? Numai piatră, dar în aşa fel proiectată încât să ofere toate posibilităţile. Pământ, tone întregi de pământ fertil pentru a îmbrăca oasele dezvelite ale stâncilor – şi apoi plante, seminţe, arbuşti, copaci. Poate că a citit în ziare despre un milionar care a construit o grădină pe o insulă, special pentru femeia pe care o iubea. Şi aşa i-a venit şi lui ideea – să creeze el o grădină, dar nu pentru o femeie, ci… Pentru sine însuşi.
— Totul mi se pare o nebunie.
— Da. Se întâmplă. Mă îndoiesc că s-ar fi gândit măcar la acest motiv ca fiind sordid. Pur şi simplu l-a considerat a fi necesar pentru a crea mai multă frumuseţe. O luase razna cu creaţia. Frumuseţea locului Quarry Wood, frumuseţea altor grădini pe care le proiectase şi le realizase, iar acum îşi imagina chiar mai mult – o întreagă insulă de frumuseţe. Şi apoi mai era Rowena Drake, îndrăgostită până peste cap de el. N-a însemnat pentru el nimic altceva decât o sursă de bani cu care putea crea frumuseţe. Da – probabil că înnebunise. Cei pe care zeii îi distrug, mai întâi le iau minţile.
— Chiar îşi dorea insula aceea aşa de mult? Chiar şi cu Rowena Drake legată de gâtul lui? Dându-i mereu ordine?
— Se mai întâmplă şi accidente. Cred că şi doamnei Drake i s-ar fi putut întâmpla unul la momentul potrivit.
— Încă o crimă?
— Da. A început simplu. Olga trebuia să fie îndepărtată pentru că ştia despre codicil – şi urma de asemenea să fie ţapul ispăşitor, să fie înfierată drept falsificatoare. Doamna Llewelyn-Smythe ascunsese documentul original, aşa încât cred că tânărului Ferrier i se dăduseră bani să redacteze un document fals asemănător. Un fals atât de evident, încât ar fi trezit imediat suspiciuni. Acest lucru i-a pecetluit moartea. Lesley Ferrier, după cum am hotărât de la început, nu avusese vreun aranjament sau vreo idilă cu Olga. Aceasta a fost o sugestie pe care Michael Garfield mi-a făcut-o, dar eu cred că Michael a fost cel care i-a dat bani lui Lesley. Michael Garfield era cel care ţintea la afecţiunea fetei, avertizând-o să nu dezvăluie nimic despre această idilă şi să nu îi spună stăpânei sale, promiţându-i un posibil mariaj în viitor, dar în acelaşi timp însemnând-o cu sânge rece drept victima de care el şi Rowena Drake aveau nevoie, dacă banii le-ar fi revenit lor. Nu era necesar ca Olga Seminoff să fie acuzată de fals sau să fie urmărită injustiţie. Trebuia doar ca să fie suspectată de acest lucru. Falsul părea că este în beneficiul ei. Putea fi făcut de ea foarte uşor, existau dovezi în sensul că îi imita scrisul stăpânei sale, iar dacă ea ar fi dispărut brusc, s-ar fi presupus nu numai că a fost o falsificatoare, dar şi că şi-ar fi ajutat stăpâna să moară subit. Aşa că la momentul oportun, Olga Seminoff a murit. Lesley Ferrier a fost ucis în ceea ce se spune că ar fi fost o bătaie între bande rivale sau ar fi fost înjunghiat de o femeie geloasă. Dar cuţitul găsit în fântână corespunde îndeaproape urmelor de cuţit pe care le-a primit el. Ştiam că trapul neînsufleţit al Olgăi trebuie să fie ascuns pe undeva prin zonă, dar n-aveam nici o idee unde, până când am auzit-o pe Miranda într-o zi întrebând despre fântâna dorinţelor şi rugându-l pe Michael Garfield să o ducă acolo. Iar el a refuzat-o. La scurt timp după, pe când vorbeam cu doamna Goodbody, am spus că mă întreb unde o fi dispărut fata aceea, iar ea a zis: „Ding dong del, în fântână-un motănel”, şi atunci am fost sigur că trupul fetei se afla în fântâna dorinţelor. Am descoperit că era în pădure, în Quarry Wood, pe o pantă nu departe de casa lui Michael Garfield şi m-am gândit că Miranda văzuse fie crima propriu-zisă, fie ascunderea ulterioară a cadavrului. Doamna Drake şi Michael se temeau că ar fi putut exista un martor -dar nu aveau nici o idee cine ar putea fi – şi întrucât nu se întâmplase nimic, s-au liniştit. Şi-au făcut planuri – nu se grăbeau, dar au început să pună lucrurile în mişcare. Ea vorbea despre cumpărarea de terenuri în străinătate – le dădea oamenilor impresia că vrea să plece din Woodleigh Common. Prea multe asocieri nefericite, se referea mereu la durerea pe care o simţise la moartea soţului ei. Totul mergea ca pe roate, şi apoi a venit şocul de la petrecerea de Halloween şi afirmaţia neaşteptată a lui Joyce că fusese martora unei crime. Aşa încât acum Rowena ştia, sau credea că ştie, cine fusese în pădure în acea zi. Prin urmare a acţionat rapid. Dar asta nu a fost tot. Tânărul Leopold i-a cerat bani – voia să cumpere nişte lucruri, după cum spunea el. Ceea ce el bănuia sau ştia nu e prea clar, dar cum era fratele lui Joyce, cei doi au crezut că ştia mai multe decât cunoştea de fapt. Astfel – a fost ucis şi el.
— Pe ea ai suspectat-o datorită dovezii cu apa, spuse doamna Oliver. Cum ai ajuns să îl suspectezi pe Michael Garfield?
— Se potrivea, explică simplu Poirot. Şi apoi – ultima oară când am vorbit cu Michael Garfield, am fost sigur. Mi-a zis râzând: „Piei din faţa mea, Satană. Duceţi-vă cu prietenii dumneavoastră poliţişti”. Şi am ştiut atunci cu siguranţă. Era invers de fapt. Mi-am spus: „Eu te las pe tine în spate, Satană”. Un Satana atât de tânăr şi de frumos precum Lucifer le poate părea muritorilor…
În încăpere se mai afla o femeie. Până în acel moment nu vorbise, însă începu să se foiască pe scaun.
— Lucifer, spuse. Da, înţeleg acum. El a fost întotdeauna aşa.
— Era foarte frumos, spuse Poirot, şi iubea frumuseţea. Frumuseţea pe care o făcea cu propria minte, imaginaţie şi cu propriile mâini. Ar fi sacrificat orice pentru ea. Cred că, în felul său, o iubea pe Miranda, dar era gata să o sacrifice pentru a se salva pe sine. I-a planificat moartea cu foarte multă grijă – a făcut din ea un ritual şi, cum s-ar zice, i-a îndoctrinat şi ei ideea. Ea trebuia să îi spună când urma să plece din Woodleigh Common – a instruit-o cum să facă să se întâlnească cu el la han când dumneata şi doamna Oliver luaţi prânzul. Urma să fie găsită la Kilterbury Ring, acolo, lângă semnul securii duble, cu un pocal auriu lângă ea – un sacrificiu ritualic.
— Nebun, zise Judith Butier. Trebuie să fi fost nebun.
— Madame, fiica dumneavoastră este în siguranţă, dar este ceva ce îmi doresc foarte mult să ştiu.
— Cred că meritaţi să ştiţi tot ce vă pot spune, Monsieur Poirot.
— Ea este fiica dumneavoastră – dar este şi fiica lui Michael Garfield?
Judith tăcu un moment, după care recunoscu:
— Da.
— Şi ea nu ştie asta?
— Nu. Habar nu are. Faptul că l-a întâlnit a fost o simplă coincidenţă. L-am cunoscut când eram tânără. M-am îndrăgostit nebuneşte de el după care… După care mi s-a făcut frică.
— Frică?
— Da. Nu ştiu de ce. Nu de ceva ce ar face sau chestii de genul acesta, pur şi simplu de firea sa. Blândeţea sa, iar în spatele acesteia, răceală şi sânge rece. Mi-era frică şi de pasiunea sa pentru frumuseţe sau pentru creaţie. Nu i-am spus că eram însărcinată. L-am părăsit, am plecat şi copilul s-a născut. Am inventat povestea cu soţul pilot care a murit într-un accident de avion. M-am tot plimbat din loc în loc. Am ajuns la Woodleigh Common mai mult sau mai puţin din întâmplare. Aveam nişte cunoştinţe în Medchester pentru a-mi găsi un post de secretară. Şi apoi, într-o zi, Michael Garfield a venit aici să lucreze la Quarrywood. Nu cred că mi-a păsat. Totul se terminase demult, dar, mai târziu, deşi nu mi-am dat seama cât de des mergea Miranda în pădure, am început să mă îngrijorez…
— Da, zise Poirot, a fost o legătură între ei. O afinitate naturală. Am observat asemănarea dintre ei – numai că Michael Garfield, urmaşul lui Lucifer cel frumos, era malefic, în vreme ce fiica dumneavoastră este inocentă şi înţeleaptă, şi nu există nimic rău în ea.
Se duse la biroul său şi luă un plic. Scoase din el un desen delicat în creion.
— Fiica dumneavoastră, spuse el.
Judith se uită la el. Era semnat „Michael Garfield”.
— O desena lângă pârâu, zise Poirot, în Quarry Wood. A desenat-o, după cum a zis el, pentru a nu o uita. Îi era frică să nu o uite. Nu l-ar fi oprit totuşi să o omoare. Apoi, arătă către un cuvânt scris cu creionul sus, în partea din stânga. Puteţi să citiţi asta?
Îl citi încet pe litere.
— Ifigenia.
— Da, zise Poirot, Ifigenia. Agamemnon şi-a sacrificat fiica pentru a avea vânt bun să-şi ducă navele spre Troia. Michael şi-ar fi sacrificat fiica pentru a-şi construi o nouă Grădină a Edenului.
— Ştia ce face, spuse Judith. Mă întreb, dacă a avut vreodată regrete?
Poirot nu răspunse. În mintea sa se contura imaginea unui bărbat de o frumuseţe deosebită stând lângă piatra megalitică însemnată cu securea dublă şi strângând în degetele moarte pocalul auriu pe care l-a luat şi l-a golit în momentul în care providenţa intervenise pentru a-i salva victima şi a face dreptate.
Astfel murise Michael Garfield – „o moarte binemeritată, gândi Poirot – dar, vai, nu va mai exista nici o grădină care să înflorească pe o insulă din mările greceşti… În schimb, va exista Miranda – plină de viaţă, tânără şi frumoasă”.
Ridică mâna lui Judith şi o sărută.
— La revedere, madame, şi să-i amintiţi fiicei dumneavoastră de mine.
— Ar trebui să vă ţină mereu minte pentru tot ceea ce vă datorează.
— Mai degrabă nu, unele amintiri e mai bine să fie îngropate. Se duse apoi la doamna Oliver.
— Noapte bună, chère madame. Lady Macbeth şi Narcis. A fost foarte interesant. Trebuie să îţi mulţumesc pentru că mi-ai atras atenţia asupra acestui lucru…
— Asta-i bună! Exclamă doamna Oliver pe un ton exasperat, dai vina pe mine, ca întotdeauna!
SFÂRŞIT
