Capitolul 26

Din nou, patru bărbaţi stăteau uitându-se la Poirot. Timothy Raglan, comisarul Spence şi şeful poliţiei aveau privirea mulţumită a unor pisici care aşteaptă şi sunt sigure că vor primi din clipă în clipă o farfurioară cu smântână. Al patrulea bărbat avea încă expresia cuiva care exclude orice convingere.

— Ei bine, Monsieur Poirot, începu şeful poliţiei, dând startul discuţiilor şi lăsându-l pe omul de la procuratură să asiste la luarea depoziţiilor. Ne-am adunat toţi aici…

Poirot făcu o mişcare cu mâna. Inspectorul Raglan părăsi camera şi se întoarse conducând o femeie de vreo treizeci şi ceva de ani, o fată, şi doi tineri adolescenţi.

Îi prezentă şefului poliţiei.

— Doamna Buder, domnişoara Miranda Butler, domnul Nicholas Ransom şi domnul Desmond Holland.

Poirot se ridică şi luă mâna Mirandei.

— Aşază-te aici lângă mama ta, Miranda, domnul Richmond aici de faţă, în calitatea sa de şef al poliţiei, doreşte să îţi pună câteva întrebări. Vrea să îi răspunzi la ele. Are legătură cu ceva ce ai văzut – acum un an, aproape doi. I-ai spus asta unei persoane şi din câte înţeleg, doar unei singure persoane. Aşa este?

— I-am spus lui Joyce.

— Şi ce anume i-ai spus lui Joyce?

— Că am fost martora unei crime.

— I-ai mai spus cuiva?

— Nu. Dar cred că Leopold bănuia. Ştiţi, ascultă pe la uşi. Genul ăsta de lucruri. Îi place să ştie secretele oamenilor.

— Ştiai că Joyce Reynolds, în după-amiaza de dinainte de petrecerea de Halloween, a pretins că ea însăşi văzuse crima petrecându-se. E adevărat?

— Nu. Joyce repeta pur şi simplu ceea ce îi spusesem eu, dar a pretins că i se întâmplase ei.

— Vrei să ne spui acum ce anume ai văzut?

— N-am ştiut la început că era vorba de o crimă. M-am gândit că a fost un accident. Credeam că femeia se prăbuşise de undeva de sus.

— Unde se întâmpla asta?

— În Quarry Garden – În scobitura unde fusese fântâna. Stăteam sus pe crengile unui copac. Mă uitam la o veveriţă şi trebuia să nu fac nici un zgomot, altfel fug. Veveriţele sunt foarte iuţi.

— Spune-ne ce ai văzut.

— Un bărbat şi o femeie au ridicat-o şi au cărat-o de-a lungul potecii. M-am gândit că o duceau la un spital sau la Quarry House. Apoi femeia s-a oprit brusc şi a zis: „Cineva ne priveşte”, şi s-a uitat la copacul meu. M-a făcut să îmi fie cumva frică. Am rămas nemişcată. Bărbatul a spus: „Prostii”, şi şi-au continuat drumul. Am văzut că era sânge pe o eşarfa şi aveau un cuţit însângerat – şi m-am gândit că cineva încercase să îi omoare pe ei, iar eu am continuat să rămân nemişcată.

— Pentru că ţi-era frică?

— Da, dar nu ştiu de ce.

— Nu i-ai spus nimic mamei tale?

— Nu. Am zis că poate n-ar fi trebuit să fiu acolo să privesc. Şi apoi, următoarea zi, nimeni nu a spus nimic în legătură cu vreun accident, aşa că am uitat. Nu m-am mai gândit deloc la asta până când… Se opri brusc.

Şeful poliţiei deschise gura – apoi o închise. Se uită la Poirot şi făcu un gest aproape imperceptibil.

— Da, Miranda, până când?

— Era ca şi cum totul se întâmpla din nou. De data asta era o ciocănitoare verde, iar eu stăteam foarte nemişcată, privind-o din spatele unor tufişuri. Şi cei doi stăteau acolo vorbind – despre o insulă – o insulă grecească. El a spus ceva de genul: „Totul este aranjat. Este a noastră, putem merge acolo oricând vrem. Dar ar fi mai bine să o luăm încet deocamdată – să nu ne pripim”. Şi apoi ciocănitoarea a zburat, şi eu m-am mişcat. Iar ea a spus: „Taci, fă linişte, cineva ne priveşte”. Era exact felul în care o spusese şi înainte, şi avea exact aceeaşi privire, mi-a fost frică din nou şi mi-am adus aminte. Şi de data asta am ştiut. Am ştiut că ceea ce văzusem fusese o crimă şi că ceea ce cărau ei era un cadavru pe care voiau să îl ascundă undeva. Vedeţi, nu mai eram un copil. Ştiam… Lucrurile şi ceea ce înseamnă ele -sângele şi cuţitul, şi cadavrul ce atârna moale…

— Gând se întâmpla asta? Întrebă şeful poliţiei. Acum cât timp?

Miranda se gândi un moment.

— În martie, anul trecut – imediat după Paşte.

— Poţi să ne spui clar cine erau aceşti oameni, Miranda?

— Bineînţeles că pot. Miranda arăta uimită.

— Le-ai văzut feţele?

— Bineînţeles.

— Cine erau?

— Doamna Drake şi Michael…

Nu era un denunţ dramatic. Vocea îi era liniştită, oarecum surprinsă, dar demonstra convingere. Şeful poliţiei spuse:

— Nu ai zis nimănui. De ce?

— M-am gândit… M-am gândit că ar fi putut fi un sacrificiu.

— Cine ţi-a spus asta?

— Michael – el spunea că sacrificiile erau necesare.

— Îl iubeai pe Michael? Întrebă Poirot cu blândeţe.

— O da, spuse Miranda, îl iubeam foarte mult.