I.

Quintus Mucius, augurul, avea obiceiul să povestească multe despre socrul său, Caius Laelius, cu o mare putere de evocare şi în chip plăcut şi nu şovăia să-l numească înţelept ori de câte ori vorbea despre el. Iar eu, după ce îmbrăcasem toga virilă, fusesem dus la Scaevola de tatăl meu, care dorea ca, atât cât aş putea şi mi-ar fi îngăduit, să nu mă depărtez niciodată din preajma acestui bătrân. Astfel îmi întipăream în minte multe idei profund discutate de el, precum şi multe formule de-ale lui scurte şi bine plasate şi mă străduiam să devin mai învăţat prin înţelepciunea lui. După moartea acestuia, m-am dus pe lângă pontificele Scaevola {1}, pe care îndrăznesc să-l numesc cel mai distins cetăţean al nostru prin talentul şi prin dreptatea lui. Dar despre aceasta altă dată; acum mă întorc la augur.

Pe lângă multe alte discuţii, îmi amintesc că, şezând acasă la el în hemiciclu {2}, aşa cum avea obiceiul, pe când eram împreună cu el eu şi numai câţiva prieteni intimi, a ajuns să discute despre o întâmplare de care vorbea aproape toată lumea. Îţi aminteşti negreşit, Attice şi asta cu atât mai mult cu cât erai foarte legat de Publius Sulpicius {3}, cât de mare a fost mirarea sau nemulţumirea oamenilor, când acesta, tribun al poporului, s-a despărţit printr-o ură de moarte de Quintus Pompeius, care era consul atunci şi cu care trăise în legături foarte strânse şi în foarte mare iubire. Aşadar Scaevola, ajungând să vorbească tocmai despre aceasta, ne-a înfăţişat atunci o discuţie a lui Laelius despre prietenie, pe care acela o avusese cu dânsul şi cu celălalt ginere al său, Caius Fannius, fiul lui Marcus, la câteva zile după moartea lui Africanus. Mi-am întipărit în minte ideile acestei discuţii, pe care le-am expus în această carte cum mi s-a părut mai potrivit: căci i-am pus oarecum să vorbească pe ei înşişi, ca să nu intervin prea des cu „zic” şi „zice” şi ca să se pară că discuţia se desfăşoară în faţa noastră între persoane prezente.

Fiindcă stăruiai adesea pe lângă mine să scriu ceva despre prietenie, subiectul mi s-a părut demn să fie cunoscut de toţi şi demn de prietenia noastră; aşadar am făcut cu plăcere în aşa fel încât, urmându-ţi rugămintea, să fiu de folos multora. Dar, după cum în Cato cel Bătrân, pe care ţi l-am dedicat şi care tratează despre bătrâneţe, l-am pus să discute pe bătrânul Cato, fiindcă nici un alt personaj nu-mi părea mai potrivit să vorbească despre această vârstă decât acela care fusese foarte multă vreme bătrân şi avusese şi o bătrâneţe mai frumoasă decât toţi ceilalţi, tot astfel, fiindcă aflasem de la părinţii noştri că prietenia lui Caius Laelius şi a lui Publius Scipio fusese mai demnă de amintire decât oricare alta, Laelius mi s-a părut persoana potrivită să spună despre prietenie tocmai ceea ce Scaevola îşi amintea că discutase acela. Iar acest fel de discuţii, bazat pe autoritatea oamenilor de odinioară, a celor iluştri, pare-se că are, nu ştiu cum, mai multă gravitate. De aceea, când citesc ce-am scris, până şi eu sunt uneori atât de impresionat încât cred că vorbeşte Cato, nu eu.

Şi după cum atunci, bătrân fiind, am dedicat unui bătrân lucrarea despre bătrâneţe, tot aşa în această carte, ca bun prieten ce-ţi sunt, am scris către un prieten despre prietenie. Atunci vorbea Cato – în acele timpuri nu era aproape nimeni mai bătrân, nimeni mai înţelept decât el; acum va vorbi despre prietenie Laelius, înţelept, căci aşa a fost socotit şi strălucit prin gloria prieteniei.

Aş vrea să uiţi puţin de mine şi să-ţi închipui că vorbeşte însuşi Laelius. Caius Fannius şi Quintus Mucius vin la socrul lor după moartea lui Africanus; ei încep vorba; le răspunde Laelius, căruia îi aparţine în întregime discuţia despre prietenie, în a cărei lectură te vei recunoaşte pe tine însuţi.