IX.

Iar dacă puterea cinstei este atât de mare încât o preţuim la cei pe care nu i-am văzut niciodată sau, ceea ce e şi mai mult, chiar la duşmani, ce e de mirare dacă sufletele oamenilor sunt mişcate când li se pare că văd virtutea şi bunătatea acelora cu care pot fi uniţi prin legături de fiecare zi? Totuşi prietenia se întăreşte prin binefacerile primite, printr-un devotament încercat şi, pe deasupra, prin intimitate; prin adăugarea acestora la impulsul iniţial spre iubire se naşte o minunată şi mare afecţiune. Dacă unii cred că asta porneşte din slăbiciune, pentru ca fiecare să aibă prin cine obţine ceea ce doreşte, ei atribuie prieteniei, despre care pretind că provine din lipsă şi din nevoie, o origine peste măsură de umilă şi foarte puţin nobilă, ca să zic aşa. Dacă lucrurile ar sta astfel, cu cât cineva ar crede că are mai puţine posibilităţi, cu atât ar fi mai apt pentru prietenie; ceea ce e departe de-a fi aşa.

Căci cu cât cineva are mai multă încredere în sine şi cu cât cineva e mai întărit prin virtute şi înţelepciune, astfel încât să nu aibă nevoie de nimeni şi să considere că toate ale sale depind numai de sine, cu atât mai mult caută şi cultivă prieteniile. Cum adică? Avea Africanus nevoie de mine? Nicidecum, pe Hercule! Nici eu de el; însă eu l-am iubit dintr-un fel de minunare faţă de virtutea lui, iar el, la rândul său, m-a preţuit poate dintr-o oarecare stimă pe care o avea pentru caracterul meu; intimitatea a sporit afecţiunea. Dar cu toate că multe şi mari avantaje au rezultat din aceasta, motivele de iubire n-au fost totuşi determinate de speranţa dobândirii lor.

Căci după cum nu suntem binefăcători şi darnici ca să cerem recunoştinţă (căci nu facem o binefacere ca să luăm camătă, ci suntem înclinaţi din fire spre dărnicie), tot astfel socotim că trebuie să căutăm prietenia nu împinşi de speranţa în răsplată, ci pentru că tot preţul ei stă tocmai în iubire.

Cei care, ca animalele, raportează totul la plăcere {27} sunt cu totul de altă părere; şi nu e de mirare; căci nu pot să-şi ridice privirile la nimic înalt, la nimic măreţ şi divin cei care şi-au înjosit puterea de cugetare punând-o toată în slujba unui lucru atât de nedemn şi atât de vrednic de dispreţ. De aceea să-i îndepărtăm din această discuţie, iar noi să înţelegem că sentimentul de iubire şi dragostea devotată se nasc în chip firesc de îndată ce se iveşte virtutea. Cei care doresc această virtute se leagă şi se apropie mai mult între ei, ca să se bucure de prezenţa celui pe care au început să-l iubească şi de caracterul lui; ei sunt egali şi asemănători în iubire, mai înclinaţi să facă servicii decât să le ceară şi aceasta e nobila întrecere dintre ei. Astfel se vor dobândi din prietenie cele mai mari foloase şi ideea despre originea ei determinată de natura omului, nu de slăbiciunea lui, ne va apărea mai demnă şi mai adevărată. Căci dacă interesul ar lega prieteniile, tot el, schimbându-se, le-ar destrăma; dar fiindcă natura nu se poate schimba, adevăratele prietenii sunt eterne. De fapt, vedeţi acum originea prieteniei, afară numai dacă n-aveţi voi de spus ceva.

Fannius.

— Nu, continuă tu, Laelius; căci am dreptul să răspund şi pentru el, care e mai tânăr.

Scaevola.

— Bine spui, Fannius. De aceea să ascultăm.

Share on Twitter Share on Facebook