VIII. Laelius.

— Dar aceasta înseamnă să mă constrângeţi; căci ce interesează cum mă constrângeţi? Fapt e că mă constrângeţi, într-adevăr, să rezişti stăruinţelor ginerilor, mai ales când e vorba de-o dorinţă îndreptăţită, nu e numai greu, dar nici măcar nu e drept.

Aşadar, gândindu-mă foarte adesea la prietenie, mi se pare de obicei că trebuie să ne întrebăm mai ales dacă prietenia e dorită din pricina slăbiciunii şi a lipsurilor noastre, pentru ca, printr-un schimb reciproc de servicii, fiecare să primească de la altul ceea ce n-ar putea obţine prin propriile sale forţe şi să răspundă la fel la rândul său, sau dacă aceasta e într-adevăr un aspect al prieteniei, dar că ea are o altă cauză mai importantă, mai nobilă şi mai legată de natura omenească. Iubirea e de fapt impulsul iniţial la legarea unei prietenii, de unde şi vine numele de prietenie {25}. Foloase obţinem adesea chiar şi de la cei care sunt cultivaţi printr-o prietenie făţarnică şi sunt respectaţi datorită împrejurărilor; în prietenie însă nu e nimic mincinos, nimic prefăcut şi totul în ea e adevărat şi spontan.

De aceea mi se pare că prietenia îşi are originea mai degrabă în natura omului decât în nevoie, că provine mai mult dintr-o înclinare sufletească, unită cu un sentiment de iubire, decât din calculul folosului pe care l-ar putea aduce. Ce este această înclinare naturală se poate observa chiar la unele animale, care, până la o vreme, îşi iubesc puii şi sunt iubite de ei atât de mult încât se vede uşor impulsul lor natural. Lucrul e cu mult mai evident la om: mai întâi din dragostea pe care o vedem între copii şi părinţi şi care nu se poate curma decât printr-o crimă îngrozitoare; apoi, când apare un sentiment de iubire asemănător, în momentul când găsim pe cineva cu care ne potrivim la caracter şi la fire fiindcă vedem parcă strălucind în el, ca să zic aşa, cinstea şi virtutea.

Nimic, într-adevăr, nu e mai vrednic de iubire decât virtutea, nimic care să ne îmbie mai mult la iubire, de vreme ce noi iubim într-un fel, pentru virtutea şi cinstea lor, chiar oameni pe care nu i-am văzut niciodată. Cui nu-i place să-şi amintească cu dragoste plină de afecţiune de Caius Fabricius şi de Manius Curius, pe care nu i-a văzut niciodată? Dar cine nu-i urăşte pe Tarquinius Superbus, pe Spurius Cassius şi pe Spurius Maelius {26}? În Italia s-au dat lupte pentru supremaţie cu doi comandanţi, cu Pirus şi cu Hanibal; împotriva unuia, din cauza cinstei lui, nu suntem prea porniţi; pe celălalt, din cauza cruzimii lui, această cetate îl va urî totdeauna.