V. Laelius.

— Nu m-aş împotrivi, dacă aş avea încredere în puterile mele; căci subiectul e foarte frumos şi, cum a spus Fannius, avem timp. Dar cine sunt eu sau ce talent am? E un obicei al profesorilor şi îndeosebi al celor greci, să li se propună un subiect despre care să discute, oricât de neaşteptat ar fi el; sarcina e grea şi are nevoie de-un exerciţiu nicidecum uşor. De aceea, în privinţa celor ce se pot discuta despre prietenie, vă sfătuiesc să-i întrebaţi pe cei care-şi fac o profesiune din aceste chestiuni; eu pot să vă îndemn doar atât: puneţi prietenia mai presus de toate lucrurile omeneşti; nimic nu este atât de apropiat firii noastre, atât de potrivit nouă, fie în împrejurări fericite, fie în nenorocire.

Dar lucrul de care îmi dau seama mai întâi e că prietenia nu poate exista decât între oameni buni. {19} Şi, spunând aceasta, nu scormonesc până în adânc, ca aceia care discută aceste lucruri mai precis, poate cu dreptate, dar cu prea puţin folos pentru viaţa practică; ei susţin că nimeni, afară de cel înţelept, nu e om bun. Foarte bine, fie şi aşa; dar ei presupun o înţelepciune pe care nici un muritor n-a dobândit-o încă; noi însă trebuie să avem în vedere ceea ce există în practica vieţii obişnuite, nu ceea ce ne închipuim sau dorim. Niciodată nu voi spune că C. Fabricius, Manius Curius, Tiberius Coruncaniuis {20}, pe care strămoşii noştri îi socoteau înţelepţi, au fost înţelepţi după formula acestor filosofi. De aceea să-şi ţină pentru ei titlul de înţelept, rău văzut şi greu de definit şi să admită că aceştia au fost oameni buni. Nu vor face nici măcar atât; vor spune că această însuşire nu-i poate fi recunoscută decât înţeleptului.

Să ne conducem dar de bunul nostru simţ, cum se spune. Cei care se poartă şi trăiesc astfel încât buna lor credinţă, integritatea, dreptatea şi generozitatea lor sunt recunoscute nu dau dovadă de nici o lăcomie, patimă neînfrânată sau cutezanţă şi pe deasupra sunt de-o mare tărie de caracter, cum au fost cei pe care i-am numit mai înainte, pe aceştia aş crede că trebuie să-i numim oameni buni, aşa cum au şi fost consideraţi, fiindcă, atât cât pot oamenii, urmează natura drept cea mai bună călăuză a unei vieţi morale. Ceea ce mie mi se arată limpede e că suntem făcuţi prin însăşi natura noastră să trăim într-o anumită comunitate între noi toţi şi că aceasta e cu atât mai strânsă cu cât cineva ne e mai apropiat. Astfel, concetăţenii sunt preferabili celor veniţi de aiurea, rudele preferabile străinilor; cu aceştia natura de la sine a creat prietenia, dar această prietenie n-are destulă putere. Căci prietenia e mai presus decât înrudirea, prin aceea că iubirea poate lipsi din înrudire, din prietenie însă nu; într-adevăr, dacă înlături iubirea, piere şi ceea ce numim prietenie, dar înrudirea rămâne.

Cât de mare însă e puterea prieteniei se poate înţelege mai ales din aceea că din infinita comunitate a neamului omenesc, pe care însăşi natura a stabilit-o, acest sentiment s-a concentrat şi s-a restrâns atât de mult încât toată iubirea se leagă sau între doi oameni, sau între câţiva.