IV.

Căci nu sunt de părerea celor care de curând au început să susţină că sufletul piere odată cu corpul şi că moartea nimiceşte totul {14}. Are mai mult preţ în ochii mei autoritatea celor vechi, fie a strămoşilor noştri, care ne-au impus faţă de cei morţi îndatoriri atât de sfinte, ceea ce desigur n-ar fi făcut dacă ar fi crezut că aceasta n-are nici o importanţă pentru ei; fie a învăţaţilor care au trăit în această ţară şi care, prin principiile şi învăţăturile lor, au cultivat Grecia Mare, dispărută acum, ce-i drept, dar pe atunci în plină înflorire {15}, fie a aceluia care a fost socotit de oracolul lui Apolo drept cel mai înţelept om şi care nu spunea ca în cele mai multe chestiuni când una, când alta {16}, ci mereu acelaşi lucru: că sufletele oamenilor sunt divine şi că, după ce-au ieşit din corp, reîntoarcerea la cer le e deschisă şi cu atât mai uşoară cu cât cineva a fost mai bun şi mai drept; de aceeaşi părere era şi Scipio. Acesta, ca şi cum ar fi presimţit ceva, numai cu câteva zile înainte de moarte, pe când Philus, Manilius {17} şi încă mulţi alţii erau de faţă şi chiar şi tu, Scaevola, veniseşi împreună cu mine, a discutat trei zile despre stat; sfârşitul acestei discuţii a fost aproape în întregime privitor la nemurirea sufletelor, lucru pe care spunea că-l auzise de la Africanus în vis, pe când dormea {18}. Dacă este adevărat că, la moarte, sufletul tuturor celor mai buni zboară nespus de uşor de sub paza şi din lanţurile corpului, ca să zic aşa, cui credem noi că i-a fost mai uşor drumul spre zei decât lui Scipio? De aceea mă tem ca mâhnirea mea faţă de soarta lui să nu fie mai degrabă o dovadă de invidie decât una de prietenie. Dacă însă e mai adevărat că sufletului moare o dată cu corpul şi că după aceea nu mai simţim nimic, aşa cum nu există nici un bine în moarte, tot astfel cu siguranţă nu există în ea nici un rău; căci, pierzându-şi simţirea, e ca şi cum nu s-ar fi născut deloc omul de care totuşi ne bucurăm că s-a născut, atât noi cât şi această cetate.

De aceea, după cum am spus mai înainte, soarta a fost foarte bună cu el, dar mai rea cu mine, care ar fi fost mai drept să mor înaintea lui, fiindcă venisem pe lume mai întâi. Dar mă bucur atât de mult de amintirea prieteniei noastre încât cred că am trăit fericit, fiindcă mi-am dus viaţa alături de Scipio, cu care am împărţit grijile vieţii publice şi ale celei particulare, de care am fost strâns legat şi acasă şi în armată şi cu care m-am înţeles desăvârşit – şi în asta constă toată puterea prieteniei – în tot ce voiam, ce simţeam şi ce gândeam. Aşadar nu mă încântă atât faima de înţelepciune, de care Fannius a amintit mai înainte, mai ales că e neîntemeiată, cât speranţa că amintirea prieteniei noastre va fi eternă; şi doresc aceasta cu atât mai mult cu cât din toate veacurile se pomenesc abia trei sau patru perechi de prieteni desăvârşiţi1, alături de care cred că posteritatea va pomeni şi de prietenia lui Scipio cu Laelius.

Fannius.

— Într-adevăr, Laelius, lucrurile nu pot fi altfel. Dar fiindcă a amintit de prietenie şi avem timp liber, îmi vei face mare plăcere – sper că şi lui Scaevola – dacă, aşa cum faci de obicei când eşti întrebat despre altele, ne vei spune ce crezi despre prietenie, cum o judeci şi ce sfaturi ne dai.

Scaevola.

— Da, pentru mine va fi într-adevăr plăcut şi Fannius mi-a luat-o înainte tocmai când încercam să-ţi cer acelaşi lucru. De aceea ne vei face amândurora foarte multă plăcere.