VII.

Oricât de multe şi oricât de mari avantaje ar avea prietenia, ea e fără îndoială mai presus de orice prin aceea că face să strălucească dulcea speranţă în viitor şi nu lasă curajul să slăbească sau să piară. Cine priveşte un adevărat prieten priveşte oarecum propriul său chip. De aceea cei de departe sunt prezenţi, săracii trăiesc în belşug, cei slabi sunt puternici şi, ceea ce e mai greu de spus, morţii trăiesc; atât de multă cinstire, atâta amintire şi atât de mare regret al prietenilor îi însoţesc. De aceea moartea lor pare fericită, iar viaţa acestora vrednică de laudă. Iar dacă vei îndepărta din lume legăturile de prietenie, nu va mai putea rămâne în picioare nici o casă, nici un oraş şi nici măcar munca câmpului nu va mai dăinui. Dacă aceasta nu se înţelege, se poate vedea limpede din neînţelegeri şi dezbinări cât de mare e puterea prieteniei şi a bunei înţelegeri. Căci ce familie e atât de trainică, ce stat atât de puternic, încât să nu poată fi răsturnate din temelii prin uri şi dezbinări? Din aceasta se poate vedea cât de binefăcătoare e prietenia.

Într-adevăr, se zice că un învăţat din Agrigent {22} a spus în versuri greceşti ca un inspirat de zei că prietenia uneşte, iar dezbinarea risipeşte tot ce există şi tot ce se mişcă pe pământ şi în tot universul. Toţi oamenii înţeleg aceasta şi o şi dovedesc în fapt. Astfel, dacă vreodată cineva e dator să înfrunte un pericol pentru prietenul său sau să ia parte la el, cine nu preamăreşte aceasta cu cele mai mari laude? Ce aclamaţii acum de curând în tot teatrul ia reprezentarea noii piese a lui Marcus Pacuviuis {23}, oaspetele şi prietenul meu, atunci când, neştiind regele cine e Oreste, Pilade afirma că Oreste e el, ca să fie ucis în locui aceluia, iar Oreste, aşa cum şi era, susţinea într-una că el e Oreste! Spectatorii, în picioare, aplaudau o simplă născocire; ce credem că ar fi făcut, dacă ar fi fost adevărat? Natura însăşi îşi dezvăluia nestânjenit puterea, de vreme ce oamenii socoteau că e bine la altul ceea ce nu puteau face ei înşişi.

Mi se pare că asta e tot ce-am putut spune că gândesc despre prietenie. Dacă, afară de aceasta, sunt şi altele (şi eu cred că sunt multe), să-i întrebaţi, de veţi găsi de cuviinţă, pe cei care dezbat aceste lucruri.

Fannius.

— Noi însă te vom întreba mai bine pe tine; de altminteri i-am întrebat adesea şi pe aceştia şi i-am ascultat de fapt cu plăcere, dar felul tău de a trata lucrurile e oarecum altul.

Scaevola.

— Ai afirma-o şi mai mult, Fannius, dacă de curând, când s-a discutat despre stat, te-ai fi aflat în grădina lui Scipio. Ce apărător al dreptăţii a fost el atunci împotriva iscusitei cuvântări a lui Philus {24}!

Fannius.

— De fapt, i-a fost uşor celui mai drept dintre oameni să apere dreptatea.

Scaevola.

— Dar prietenia? Oare nu-i va fi uşor s-o apere celui care şi-a câştigat cea mai mare glorie, fiindcă a păstrat-o cu cea mai neclintită cinste, statornicie şi dreptate?