XI.

De aceea să vedem mai întâi, dacă sunteţi de părere, până unde trebuie să meargă iubirea în prietenie. Dacă Coriolanus a avut prieteni, aceştia ar fi trebuit oare să ridice armele împotriva patriei împreună cu el {28}? Oare prietenii ar fi trebuit să-l ajute pe Vecellinus, care aspira la domnie, sau pe Maelius?

E adevărat, pe Tiberius Gracchus, care zdruncina statul, l-am văzut părăsit de Quintus Tubero {29} şi de alţi prieteni de-ai lui de aceeaşi vârstă. Dar Caius Blossius din Cumae {30} oaspetele familiei de Scaevola, când a venit la mine, fiindcă mă aflam în consiliul consulilor Laenas şi Rupilius {31}, pentru a se dezvinovăţi, aducea drept scuză, ca să-l iert, că-l preţuia atât de mult pe Tiberius Gracchus încât socotea că trebuie să facă tot ce voia el. Atunci l-am întrebat: „Chiar dacă ar fi vrut să dai foc Capitoliului?

— Niciodată, spuse el, n-ar fi vrut asta, dar, dacă ar fi vrut-o, m-aş fi supus.” Vă daţi seama ce vorbă nelegiuită! Şi, pe Hercule, aşa a făcut, sau chiar mai mult decât a spus; căci nu s-a supus îndrăznelii nebuneşti a lui Tiberius Gracchus, ci a fost în fruntea ei, nu s-a arătat tovarăş al nebuniei lui, ci căpetenia ei. Astfel, temându-se, din cauza acestei rătăciri a lui, de ancheta unei instanţe extraordinare, a fugit în Asia, s-a dus la duşmani şi a ispăşit greu, dar pe merit, vina sa împotriva statului. Aşadar faptul de-a fi greşit din cauza unui prieten nu este o scuză; căci de vreme ce părerea bună despre virtutea ta ţi-a mijlocit prietenia, e greu ca prietenia să rămână în fiinţă, dacă te-ai depărtat de virtute.

Iar dacă am stabilit că e bine să acordăm prietenilor noştri orice vor sau să obţinem de la ei orice dorim, n-ar fi nici un rău în aceasta, dacă am fi de-o înţelepciune într-adevăr desăvârşită; dar noi vorbim de prieteni care sunt sub ochii noştri, pe care i-am văzut sau despre care ştim din auzite, oameni din viaţa de toate zilele; din rândul acestora trebuie să ne luăm exemplele şi mai ales din rândul acelora care se apropie mai mult de înţelepciune. Vedem că Aemilius Papus a fost bun prieten cu Caius Luscinus (aşa am aflat de la părinţii noştri), că au fost consuli împreună de două ori şi colegi de cenzură; se spune apoi că Manius Curius şi Tiberius Coruncanius au fost foarte strâns legaţi şi cu aceştia şi între ei. Dar nici măcar nu putem presupune că vreunul dintre ei a cerut prietenului său ceva care să fie contra bunei-credinţe, a jurământului sau a statului. Căci ce mai e nevoie să spunem, când e vorba de astfel de oameni, că, dacă vreunul ar fi cerut aşa ceva, n-ar fi obţinut, dat fiind că erau oameni demni de toată veneraţia şi că e tot atât de nelegiuit să faci o astfel de faptă, dacă ţi se cere, sau s-o ceri tu? Dar pe Tiberius Gracchus îl urmau C. Carbo şi C. Cato, precum şi fratele lui, Caius {32}, cu mult mai puţin zelos pe-atunci, dar care acum e deopotrivă cel mai aprig duşman al nostru.

Share on Twitter Share on Facebook